Sport

Astăzi despre: 29 mai 1985 -Tragedia de pe stadionul Heysel

Ziarul de Vrancea
28 mai 2020 1100 vizualizări

Dincolo de efectul asupra fotbalului european, tragedia de la Heysel a marcat viețile a mii de oameni. O anchetă de 18 luni întreprinsă de autoritățile belgiene a condus la concluzia că vina aparține fanilor englezi, dar și poliției și organizatorilor belgieni. 36 de fani au fost arestați pentru omor prin imprudență, iar 26 au fost extrădați în Belgia pentru proces. În 1989, 14 englezi au fost condamnați la 3 ani de închisoare, însă pedepsele au fost suspendate pentru 5 ani. În urma apelului, 11 suporteri au primit un spor de pedeapsă la 4 și, respectiv, 5 ani. Președintele Federației belgiene, Albert Roosens, și doi șefi ai poliției au apărut și ei în fața tribunalului.

 29 mai 1985. Europa aștepta meciul Liverpool – Juventus, finala celei mai importante competiții de club din lume. În acea seară, o miercuri, Ilie Bărbulescu se pregătea să urmărească finala de la Bruxelles în apartamentul 203 din Căminul Militar aflat în Drumul Taberei. Era aproape campion cu Steaua, care mai avea nevoie să câștige un singur punct din ultimele trei etape rămase de jucat din sezonul 1984-85. „Englezii dominau clar fotbalul, îmi plăceau foarte mult echipele lor. Liverpool era foarte bună, Manchester United avea echipă bună, Tottenham, Everton, Arsenal. Țineam cu Liverpool în seara aia”, își amintește fundașul stânga de la Steaua, contactat de ProSport. Meciul nu se transmitea la televiziunea română, așa că românii își aranjau din nou ligheanele sau sârmele transformate în antene improvizate pentru a vedea finala la bulgari. „La cămin, aveam antenă de bulgari, la fel și la stadionul Ghencea”, povestește Bărbulescu. La Arad, Helmut Duckadam avea televizorul setat pe televiziunea maghiară. Rămăsese acasă pentru câteva zile. Steaua jucase la Timișoara pe 23 mai, iar următorul meci era programat abia pe 9 iunie.

Față în față la Bruxelles se aflau cea mai bună echipă de pe glob la acel moment: FC Liverpool, campioana Angliei și deținătoarea la zi a trofeului, și Juventus, campioana Italiei și finalista Cupei Campionilor cu doi ani în urmă. De un deceniu, englezii dominau categoric fotbalul: din ultimele 9 finale de C1, echipele insulare jucaseră în 8 dintre ele și câștigaseră de șapte ori. Liverpool avea 4 trofee, Nottingham Forest două și Aston Villa unul. Niciodată înainte și niciodată de atunci nu s-a mai întâmplat ca o țară să monopolizeze atât de mult timp prima competiție de club din lume. Cu două săptămâni mai devreme, rivala lui FC Liverpool, Everton, câștigase Cupa Cupelor după ce o eliminase pe Bayern Munchen în semifinale. Echipa antrenată de Howard Kendall -considerată cea mai bună din istoria clubului de pe Goodison – era deja campioană în Anglia, cu 5 etape înainte de final, reușind să ia titlul în fața celui mai bun club din lume la acea oră, Liverpool.

Semnalul necenzurat din turnul Televiziunii

În turnul televiziunii din Dorobanți, jurnalistul sportiv Dumitru Graur se pregătea să urmărească semnalul Eurovision, venit prin fibră optică, într-un studio special: „TVR nu a transmis meciul, dar înregistram finala de pe semnal. De la începutul acelui an, Ceaușescu hotărâse că poporul nu trebuie să se uite la televizor mai mult de două ore pe zi. Cu un an în urmă, la Jocurile Olimpice de la Los Angeles, am comentat în prima săptămână cîte 5-6 ore pe zi. Americanii ne dăduseră gratis dreptul de a transmite. După o săptămână, cineva a hotărât că e prea multă Olimpiadă la televizor, că sunt prea mulți străini. Brusc, am primit ordinul să nu mai dăm decât două ore pe zi”.

În celălalt capăt al Europei, La Bruxelles, atmosfera era tensionată. Era extrem de cald, iar fanii englezi și italieni, încinși de bere, se încăieraseră deja în centrul orașului. „Dimineața, totul a fost grozav. Eram deja beți, dar fanii erau amestecați, nimeni nu avea nimic cu grupul advers. Dintr-o dată au început să se spargă geamuri”, povestește Bernie Hitchmough, cu accentul său „scouse”, în documentarul „Football”s Fight Club”, realizat în 2002. Fanul lui Liverpool era un obișnuit al deplasărilor pe stadioanele din Anglia sau din străinătate.

 În ultimii ani, fotbalul englez devenise scena unor violențe de neimaginat. Dincoace de Cortina de Fier, care ținea loc și de cortină informatică, știrile despre violențe ajungeau mai greu, dar nu puteau scăpa fotbaliștilor români:”În perioada aia, huliganismul luase amploare. Unde se duceau, englezii făceau scandaluri, se băteau. Am auzit și noi asta, aveam și noi radio-șanțul. Aflam informații de la cei plecați din țară, de la cei  veneau în țară, chiar și de la unii care aveau acces la alt fel de informații”, rememorează stelistul Bărbulescu.Englezul Hitchmough nu se sfia să participe la încăierările dintre suporteri, numiți acum „hooligans”. „Deplasările în Europa erau distractive. Beam, furam. Dădeam lovituri în magazinele de pe continent și luam haine pe care nu le găseam în Anglia. Intram 15 inși și plecam cu haine de la Lacoste sau Sergio Tacchini”, povestește fanul lui Liverpool.

Printre miile de fani italieni care se intersectau în Bruxelles cu englezii erau Bruno și Alberto Guarini, tată și fiu, din Mesagne, un orășel din sudul Italiei. Pasiunea pentru Juventus se moștenise în familie, iar Alberto primise cadou această minivacanță pentru că luase examenele la Facultatea de Medicină din Bari. Tânărul voia să se facă dentist. „Înainte de finală, Alberto mă sunase de nenumărate ori să fac rost de bilete bune. Aștepta meciul cu înfrigurare. Știa echipa lui Liverpool, era impresionat de englezi și credea că fanii lor sunt la fel de pasionați de fotbal ca și noi”, spune Bruno pentru The Guardian. Guarini își amintește atmosfera din centrul Bruxelles-ului: „Era ca un festival. Se cânta, erau foarte multe steaguri”. Acasă, la Mesagne, sora lui Alberto, Paolo, avea misiunea de a înregistra finala pe o casetă video. Mama lui Alberto, Lucia, era îngrijorată, dar nu din cauza huliganilor englezi, ci din cauza faptului că „Bruxelles era departe de casă”.

La București, jurnalistul sportiv Mihai Ciucă aștepta meciul care avea și o miză sentimentală: era fan al lui FC Liverpool. Actualul editorialist ProSport povestește un episod petrecut în 1984 care pune incidentele de la Heysel într-o perspectivă aproape necunoscută 30 de ani mai târziu: „Cu un  an în urmă, la Roma, fuseseră incidente grave între fanii lui AS Roma și cei ai lui Liverpool imediat după finala Cupei Campionilor câștigată de englezi la penaltyuri. După acel meci, se dezbătuse luni de-a rândul cine poartă vina pentru incidente. Editorialistul Italo Cucci de la Guerin Sportivo susținea cauza italiană, Brian Glanville de la World Soccer pe cea engleză. Schimbul de replici dintre ei a durat până prin octombrie 1984”. Bernie Hitchmough a fost martor și la incidentele din ’84: „În timpul partidei, se aruncaseră obiecte dintr-un sector în altul. Le luam și le aruncam înapoi. Ce puteam face? La ieșirea de pe stadion a fost însă haos. Am fost prinși într-o ambuscadă, iar când italienii au scos cuțitele am fugit pur și simplu”.

„Am asistat la scene groaznice, am văzut fani englezi atacați de italieni. Am văzut un camion din care italienii aruncau cu pietre în englezi. Sunt sigur că sămânța pentru incidentele de la Heysel a fost plantată la Roma. Am asistat atunci la o animozitate nebănuită”, povestește jurnalistul britanic John Keith, corespondentul Daily Express în capitala Italiei, în 1984.

Un an mai tîrziu, în 1985, englezii și italienii aveau să se întîlnească, din nou, în finală. Meciul a fost programat la ora locală 20:15 pe bătrânul stadion bruxellez Heysel, construit în 1930. În ciuda statutului de stadion national, arena nu era bine întreținută. Zidul exterior din cărămizi de beton putea fi spart, iar gardurile de sârmă ghimpată erau ușor de escaladat. Liverpool protestase față de locul ales pentru finală, însă UEFA nu s-a clintit. În seara de 29 mai 1985, Ladislau Boloni nu a urmărit meciul, însă destinul a făcut ca doi ani mai târziu stelistul să se transfere la Racing Jet Bruxelles din postura de campion al Europei. „Heysel a fost stadionul meu. Racing Jet juca acolo meciurile mai importante. Era în cartierul Jet, eram echipa cartierului. Nu e adevărat că stadionul arăta rău. A fost bine merci o grămadă de vreme până să fie modernizat. Nu a fost niciodată un stadion de fotbal, a fost un stadion pentru atletism, cu pistă. Cam cum era 23 August la București”. Scriitorul Stephen F. Kelly a fost pe Heysel în 29 mai 1985: „Arăta groaznic, turnicheții vechi mergeau anapoda. Am avut probleme mari până am intrat. Erau mii de fani care așteptau să intre, dar accesul se făcea foarte greu„. Bruno Guarini, italianul din sud venit la meci alături de fiul său, povestește: „Da, știu toate scuzele pentru ce s-a întâmplat. Stadionul a fost groaznic și nu știu cum UEFA a putut să-l aleagă pentru o finală dintre două echipe cu mii de spectatori. În plus, este inadmisibil că am putut să cumpărăm bilete în sectorul englezilor când fanii italieni stăteau la cealaltă peluză. Sigur printre ei erau și mere stricate”.

Erau foarte multe magazine care vindeau multă, multă bere în jurul stadionului. Nu am văzut nicio încercare a poliției de a stopa vânzarea de alcool

Stephen F. Kelly, scriitor

„Ultimele cuvinte ale fiului meu: „Tată, mă strivesc!”

„UEFA și Federația belgiană vă urează un călduros bun venit pe stadionul Heysel”, stătea scris pe tabela stadionului cu două ore înainte de meci. E primul lucru pe care l-au văzut Bruno și Alberto Guarini la intrarea în sectorul Z, rezervat fanilor belgieni, dar ocupat în realitate de italieni și de englezi. „Am ajuns mai devreme și am văzut englezi rupți de beți, la bustul gol. I-am spus lui Alberto: „Hai să stăm mai departe de ei, lângă zidul de beton”. Decizia tatălui avea să-i marcheze viața pentru totdeauna. Italienii care au stat chiar lângă englezi au scăpat cu viață. 39 dintre cei aflați lângă zid aveau să moară. Printre ei, Alberto Guarini. La câțiva zeci de metri de cei doi Guarini, dincolo de un gard firav, improvizat și păzit de puținii polițiști belgieni, se afla și fanul englez Bernie Hitchmough care nu a avut probleme să intre la meci: „Nu aveam bilet, dar a fost ușor să intrăm. Știam că stadionul e de căcat. Am sărit pur și simplu gardul. În peluză, între galerii era un gard de care puteai să treci cu ușurință”.

Mai era o oră până la meci și pe teren se juca un meci demonstrativ între două echipe belgiene de juniori, îmbrăcate în culorile lui Liverpool și Juventus. Fanii rivali, cu mintea încețoșată de bere, au început să se certe. Englezi și italieni își aruncau ironii peste granița simbolică. Când au început incidentele, partida juniorilor a fost întreruptă. Hitchmough spune:”Am văzut diferite grupuri care se certau și se înjurau. Apoi, i-am văzut pe italieni că vor să se bată”. Stephen F. Kelly: „Am văzut mici încăierări pornind, obiecte aruncate dintr-un sector în altul, în special pietre și sticle. Poliția era depășită”. Cu 60.000 de oameni în tribune, tensiunea creștea cu fiecare secundă și era alimentată de fiecare gest necontrolat de polițiști. În sectorul Z, englezii și italienii au început să se bată. Bruno Guarini își amintește: „Nu era nicio linie de protecție între fani. Poliția a fost inexistentă, dar poate justifica asta omorurile?”.  Beat, Hitchmough era revoltat: „Am văzut un tânăr de-al nostru la pământ, bătut de italieni. Le-am zis celor de lângă mine că nu puteam accepta așa ceva. Nu-i puteam să-i lăsăm pe italieni să ne bată. În momentul acela, am luat-o la fugă spre ei”.

Impresia unei șarje de cavalerie luînd cu asalt careurile de infanteriști inamice a fost descrisă  în nenumărate cărți de istorie drept o experiență terifiantă. Cele trei șarje ale fanilor englezi beți, pătrunși în forță în mijlocul italienilor, nu au fost cu nimic mai prejos, doar că aici nu era vorba despre un război, ci despre un meci de fotbal. Mii de fani ai lui Liverpool, printre care și Hitchmough, cu un nivel al testosteronului crescut în urma alcoolului consumat, a altercațiilor și a tensiunii unei finale de cupă europeană, s-au lansat cu pumni, pietre și sticle într-un asalt nebunesc. Mii de fani ai lui Juventus, printre care Bruno și Alberto Guarini, s-au retras îngroziți spre zidul de beton care închidea peluza. Fiecare era pe cont propriu, fiecare fugea să-și salveze viața.

Înghesuiți în zid, italienii au încercat să-l escaladeze pentru a scăpa. Supusă unei presiuni uriașe, construcția s-a prăbușit. Imaginile surprinse de fotografi sunt înfiorătoare. Suporteri tineri și bătrîni, slabi sau corpolenți, eleganți sau îmbrăcați sport, au pe fețe doar groază. În pupilele dilatate li se citește iminența morții. La câțiva metri distanță, alte sute de fani se călcau pur și simplu în picioare. „Când englezii au atacat, eu și Alberto am fugit. Alberto a rămas blocat într-o barieră instalată în peluză”, își amintește Bruno Guarini. Erau barierele de pe „terase”, asemănătoare unor bârne de la gimnastică, însă mai scurte, mai înalte și cu trei picioare. Aveau rolul de a susține coatele fanilor care voiau să vadă meciurile în picioare. Coșmarul familiei Guarini urma să se transforma într-o tragedie: „Alberto mi-a strigat: „Tată, pe unde să o iau? Pe deasupra sau pe dedesubt?” I-am strigat înapoi să o ia pe sub barieră. Ultimele lui cuvinte au fost: „Papa, mi stanno schiaccando! Tată, mă strivesc!” Îmi aduc bine aminte totul, ca într-un film pe care-l urmărești până la final și apoi, brusc, se oprește. Uneori, mă trezesc noapte și revăd totul de la capăt”.

Erau fani ai lui Chelsea, ai lui Bristol City, veniseră doar să se bată. Credeți-mă, nu au fost doar fani de-ai lui Liverpool

Bernie Hitchmough

Balint: „Îmi aduc aminte un singur lucru: groaza!”

Grav rănit, Bruno Guarini și-a pierdut cunoștința. În Mesagna, la mii de kilometri distanță, la vederea imaginilor cu incidentele, soția sa, Lucia, a oprit televizorul și aparatul video pe care fiica sa le setase să înregistreze finala. La București, aflat și el în fața televizorului, Ilie Bărbulescu a avut o surpriză. Mai era puțin până la începutul meciului și transmisia televiziunii bulgare s-a întrerupt. Jurnalistul Mihai Ciucă își amintește: „Am deschis televizorul și nu pricepeam de ce nu începe meciul. Nu erau imagini din tribune, nimic. Nu știam o iotă bulgărește”.

Dumitru Graur vedea însă feedul original transmis de Eurovision. Imaginile erau îngrozitoare. Fani cărați pe tărgi improvizate și garduri, trupuri contorsionate și multe resturi de haine, sticle, ziare: „Erau oameni zdrobiți, sânge, morți”. Nimeni nu știa atunci, dar 39 de fani (38 italieni și un englez), și-au pierdut viața, iar 600 au fost răniți. La câteva zeci de minute după ora de începere a meciului, transmisia TV a revenit. Gabi Balint nu reține decât un singur lucru din acea seară: „Groaza! Groaza pe care am simțit-o când am văzut imaginile”. Deși au trecut 30 de ani de atunci, colegul său, Bărbulescu, își aduce aminte clar momentul: „Au revenit cu imagini cu spectatorii răniți pe teren. Erau întinși pe spate. Imaginile acestea mi-au rămas în cap, m-au marcat. Balustrada era ruptă. Englezii forțaseră bariera dintre sectoare”.

Căpitanul Stelei, Tudorel Stoica, era și el în fața televizorului: „Nu înțelegeam ce se întâmplă, nu era foarte clar din imagini”. Duckadam: „Ungurii au întrerupt și ei transmisia și când au revenit nu-ți dădeai seama de tragedie din imagine”. Mihai Ciucă rememorează însă o imagine puternică: „Tribuna era dezolant de goală. Erau resturi aruncate peste tot, dar scena era șocantă. Nu știam proporțiile dramei”.

Tribuna dezolantă de pe stadionul Heysel invocată de Mihai Ciucă arată ca un teatru de război

Țin minte imaginile la televizor. Eram stupefiat. Au avut același efect pe care l-au avut atentatele de la 11 septembrie 2001

Cass Pennant, fan Chelsea

Pe stadion, fanii italieni din cealaltă peluză au rupt gardul în încercarea de a veni în ajutorul celor atacați. În imagini, apare un fan care trage cu un pistol. Scirea, Platini și colegii lor de Juventus au ieșit de la vestiare pentru a-i calma. Bruno Guarini și-a recăpătat cunoștința în timp ce asistentele de la Crucea Roșie îi acordau primul ajutor: „Eram negru de la vânătăi. Voiau să mă ducă la spital, dar am insistat să-l caut pe Alberto, iar în cele din urmă l-am găsit. Era mort. Doctorii voiau să mă ia de acolo, însă am insistat să rămân. În cele din urmă, a trebuit să-i pun actele de identitate în buzunar și să plec la spital”.

Liverpool – Juventus 0-1, finala fantomă

În culise, oficialii UEFA, premierul belgian Wilfried Martens, primarul Bruxelles-ului, Herve Brouhun, și reprezentanții forțelor de ordine au ajuns la concluzia că meciul trebuie să se joace, altfel riscul unor noi incidente crește. Partida a început cu o oră întârziere, deși pe pistă fanii italieni încă se confruntau cu forțele special belgiene, chemate să restabilească ordinea. „Domnul Platini a spus că el joacă. Voia să cîștige trofeul și l-a cîștigat, iar la finalul meciului se bucura prostește cu mâinile pe sus”, spune Dumitru Graur. Meciul în sine nu a avut nicio identitate. Mihai Ciucă: „Din momentul în care partida a început, mi-am dat seama că Liverpool va pierde. Jucătorii nu erau acolo, erau evident marcați. Chiar și așa, Juventus s-a chinuit”. Finala fost decisă de un penalty acordat de arbitrul elvețian Deina în minutul 58, pentru un fault asupra lui Boniek comis în afara careului, și transformat de Platini. În minutul 90, englezii au cerut un penalty, însă cererile lor au fost ignorate. Ilie Bărbulescu povestește: „Părerea mea a fost că arbitrul a fluierat ca să fluiere. Lumea era foarte revoltată, supărată”.

Juventus era noua campioană a Europei, însă acea seară avea să schimbe radical fotbalul. Premierul britanic Margaret Thatcher a anunțat măsuri drastice: „Am văzut meciul aseară și am simțit același lucru ca toată lumea. Vreau să-i pedepsim pe cei vinovați, să-i aducem în fața tribunalului și să le dăm pedepse drastice pentru a-i opri pe toți ceilalți să repete aceste fapte”. Măsurile de securitate aveau să fie sporite, însă adevărata transformare avea să aibă loc 4 ani mai tîrziu, după ce 96 de fani ai lui Liverpool au murit la semifinal de Cupa Angliei jucată pe stadionul Hillsborough din Sheffield.

Cluburile engleze au fost suspendate pe termen nelimitat din cupele europene. Dominația lor în fotbalul european s-a oprit în mod brusc. Sancțiunea avea să fie ridicată abia peste 5 ani, în 1990, dar Liverpool avea să rămână suspendată până în 1991. „Echipele nu aveau nicio vină. Nu educau fotbaliștii spectatorii. Totuși, suspendările au avut efect. Violențele s-au oprit”, spune Ilie Bărbulescu.

„Steaua n-ar fi câștigat nici în 200 de ani”

Prima campioană europeană după Heysel a fost Steaua București, pe 7 mai 1986. Duckadam, Bărbulescu, Balint, Belodedici, Boloni, Tudorel Stoica aveau să cîștige trofeul ridicat de Platini cu un an în urmă. Ce impact a avut tragedia asupra destinului campioanei României din 1985? În februarie 2010, fanii lui Liverpool au afișat un banner în tribunele stadionului Anfield pe care scria „Steaua București 1986” (foto jos). Era o ironie dezgustătoare față de rivala lor de moarte din oraș. Cea mai bună echipă din istoria lui Everton nu a putut juca în sezonul 1985-1986 din Cupa Campionilor, iar suporterii lui Liverpool aruncau sare într-o rană produsă chiar de ei.

Dumitru Graur crede că „dacă echipele englezești nu erau suspendate, Steaua nu câștiga Cupa Campionilor nici în 200 de ani”. Mihai Ciucă: „Cred că are dreptate”. Nu sunt opinii singulare. Ilie Bărbulescu, fundașul care peste un an de la Heysel încălca protocolul și fugea să ia trofeul Cupei Campionilor de pe masă înainte de festivitatea de premiere: „A spus-o și Mircea Lucescu. Era invidie. Dacă era el, dacă era Dinamo…A fost vina noastră că au fost englezii suspendați?!”.

Am jucat cu echipe puternice. Vă spun doar că Kuusysi Lahti eliminare campioana URSS, Leningrad, și campioana Serbiei, Novi Sad”

Helmut Duckadam

 

Jucătorii Stelei aveau să afle dimensiunea tragediei peste două zile, când ziarul Sportul a scris că 41 de fani au murit. Cifra era mai mare decât cea reală. Aducerea în discuție a impactului tragediei de la Heysel asupra campaniei Stelei îi irită însă acum pe Ladislau Boloni și pe Helmut Duckadam. „Dacă și cu parcă…Cine Dumnezeu știe ce s-ar fi întâmplat dacă echipele engleze nu erau suspendate!?”, spune primul, în timp ce eroul de la Sevilla completează: „Asta este o minimalizare a performanței Stelei. Era o singură echipă din Anglia, nu 3-4 ca acum. Dacă ar fi fost mai multe, mai ziceam”.

„Nu am realizat atunci ce însemna suspendarea englezilor. Toate echipele din străinătate erau puternice. Până la finala de la Sevilla, nicio echipă din estul Europei nu câștigase Cupa Campionilor. Fiecare speculează cum dorește, noi ne-am făcut treaba. Chiar dacă jucam cu o echipă din Anglia, nu cred că ne făceam de rușine”, e de părere Tudorel Stoica. Miodrag Belodedici încheie candid: „Cine știe ce s-ar fi întâmplat?! În Ghencea nu cred că rezistau presingului pe care-l făcea Steaua. Poate în Anglia, în nebunia aia cu suporteri, poate ne-am fi speriat. Zic și eu ca domnul Graur, Anglia era o putere în fotbal. Trebuia să ne putem bine, bine, la punct cu loviturile de cap”.

Dincolo de efectul asupra fotbalului european, tragedia de la Heysel a marcat viețile a mii de oameni. O anchetă de 18 luni întreprinsă de autoritățile belgiene a condus la concluzia că vina aparține fanilor englezi, dar și poliției și organizatorilor belgieni. 36 de fani au fost arestați pentru omor prin imprudență, iar 26 au fost extrădați în Belgia pentru proces. În 1989, 14 englezi au fost condamnați la 3 ani de închisoare, însă pedepsele au fost suspendate pentru 5 ani. În urma apelului, 11 suporteri au primit un spor de pedeapsă la 4 și, respectiv, 5 ani. Președintele Federației belgiene, Albert Roosens, și doi șefi ai poliției au apărut și ei în fața tribunalului.

Liverpool a admis responsabilitatea pentru dezastru abia acum 10 ani, cu ocazia sfertului de finală din Champions League cu Juventus. La partidă a asistat și Bruno Guarini. „Alberto și-ar fi dorit asta”. În cimitirul din Mesagne, Alberto Guarini este înmormântat alături de bunicii săi, care au murit după nepotul lor. „Aici este casa mea care mă așteaptă. Mă gândesc mereu la ce s-a întâmplat, mă gândesc dacă nu ar fi decolat avionul din cauza vremii, dacă…”. Spre deosebire de Ladislau Boloni, condiționalul „dacă” îl apasă pe italianul care și-a văzut fiul murind sub ochi pe un stadion de fotbal. „Să asiști la așa ceva, să știi că a murit din cauza altor oameni, este de nedescris. E ceva pe care timpul nu-l poate vindeca, nici măcar după atâta timp. Îți lasă sufletul mort”.

Sursa: prosport.ro


În lipsa unui acord scris din partea Ziarului de Vrancea, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi inseraţi vizibil link-ul articolului: #insertcurrentlinkhere

Ziarul de Vrancea  nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor din comentariile de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.
Ziarul de Vrancea doreste ca acest site sa fie un spatiu al discutiilor civilizate, al comentariilor de bun simt. Din acest motiv, cei care posteaza comentarii la articole trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
1. Sa se refere doar la articolul la care posteaza comentarii.
2. Sa foloseasca un limbaj civilizat, fara injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, daca acestea nu au legatura cu textul.
4. Username-ul sa nu fie nume de personalitati ale vietii publice sau parodieri ale acestora.
Autorul unui articol poate fi criticat pentru eventuale greseli, incoerenta, lipsa de documentare etc.
Nerespectarea regulilor mentionate mai sus va duce la stergerea comentariilor, fara avertisment si fara explicatii.
Abaterile repetate vor avea drept consecinta interdictia accesului la aceasta facilitate a site-ului.