Un singur avantaj: tradiţia
Un paradox? Nici vorbă, majoritatea jocurilor s-au disputat în lunga perioadă în care fotbalul turcesc nu însemna nimic pentru Romania.
În istoria fotbalului, Turcia are un loc aparte pentru Romania, dar şi Romania pentru Turcia. În zorii fotbalului internaţional, mai exact în primul deceniu al secolului trecut, primul meci internaţional jucat pe teritoriul Vechiului Regat a opus două selecţionate ale oraşelor Bucureşti şi Istanbul. Rezultatul: "turcii" au învins "romanii" cu 10-1! Ghilimelele au rolul lor: la noi, fotbalul mijea doar în Ardealul austro-ungar, iar pe Damboviţa fotbaliştii erau englezi, angajaţi ai societăţilor comerciale britanice, la fel ca şi la Stambul. Iar englezii lor au fost mai buni decat ai noştri.
Pentru turci, Romania a fost primul adversar în istoria naţionalei lor. Era în anul 1923, iar Romania devenise mare. Baza naţionalei era formată din jucători din Vest (Timişoara, Cluj, Oradea, Arad), dar diriguitorii de atunci au spus că nu-i necesar să ne obosim vedetele pentru debutanţii turci şi au introdus în lot numai "regăţeni", poate şi cu un strop de naţionalism, deoarece în randul vedetelor erau numai alde Wetzer, Szelmer, Ronnay, Ströck şi alţii. Rezultatul a fost 2-2, onorabil pentru gazde, iar politica s-a repetat şi în anul 1925 cu o finalitate şi mai dezastruoasă: 2-1 pentru turci pe stadionul Romcomit din Capitală.
Aceste rezultate i-au înfuriat peste măsură pe şefi şi în 1926 a fost trimisă pe Bosfor cea mai puternică echipă a ţării, Chinezul Timişoara, sub culorile naţionalei. Romania a învins cu 3-1, după ce a înscris trei goluri în cinci minute şi putea să mai marcheze. Din 1928, tradiţia meciurilor romano-turce s-a întrerupt pentru exact trei decenii. Probabil că s-a evitat întalniri amicale în Turcia, de frica terenurilor tari ca piatra de pe teritoriul osmanlîu.
Dar în 1958 nu se mai putea evita Turcia, fiind desemnată adversara Romaniei în preliminariile nou-născutei Cupa Europei. În acel an, fotbalul romanesc trăia clipe grele. Romania ratase calificarea la Mondiale, iar FRF a decis întinerirea forţată a lotului. Au fost suspendaţi pe viaţă o serie de jucători de clasă, în frunte cu Titus Ozon, pentru mărunte infracţiuni bişniţăreşti (ceea ce ştiau de mult "organele"), o comiteau şi şefii cei mari. Nou-născuta echipă a Romaniei a jucat timorată la Bucureşti, dar a caştigat cu 3-0, iar la Istanbul era cat pe ce se rateze calificarea. 2-0 pentru turci, încă din min. 29.
De aici încolo, istoria devine plictisitoare: victorii romaneşti şi remize, chiar dacă încet-încet turcii au început să scoată capul în fotbalul european. Singurele note discordante sunt cele două eşecuri romaneşti rămase (primele două au fost pomenite anterior. În 1965, Romania era în grupa de calificare pentru Mondiale cu Cehoslovacia (vicecampioană mondială en-titre), Portugalia (cu Eusebio) în ascensiune (a fost echipa care s-a calificat, şi apoi a obţinut bronzul mondial) şi Turcia. Tricolorii de atunci au început grupa promiţător, iar în penultimul meci păstrau şanse dacă băteau la turci. Nu la Istanbul, ci la Ankara, întrucat pe Bosfor turcii au pierdut cu 0-6 în faţa Cehoslovaciei şi oficialii de acolo au mutat meciul pentru ca nu cumva furioşii fani din Stambul să-i linşeze pe jucători. Romania a mers pe scheletul echipei în vogă, Rapid, formulă cerută de numeroşii fani ai Giuleştilor din CC (Gheorghiu-Dej de-abia încetase din viaţă), dar şi de ziariştii încantaţi de schemele lui Niky Dumitriu şi Puiu Ionescu. Numai că formula a dat greş şi Turcia ne-a scos din cursa calificării, scor 2-1. A patra înfrangere coincide cu ultima partidă disputată: Turcia - Romania 2-0 în 2010, în mandatul lui Răzvan Lucescu, cu un penalty dubios în final care ne-a frant aripile.
De aceea, tricolorii nu trebuie să fie deranjaţi de valoarea superioară a Turciei. Tradiţia este aliatul lor şi tradiţia contează, uneori, mai mult decat se crede. (Nicolae GRECU)
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Sport
