Sport

Domnia lui Constantin Brancoveanu, model pentru politicienii de azi

Mihai Momanu
14 aug 2014 833 vizualizări
Domnitorul Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu (1688-1714), ocupă un loc aparte în istoria românilor, în primul rând din pricina sfârşitului său tragic, care a impresionat întreaga Europă, dar şi datorită activităţii culturale excepţionale pe care a desfăşurat-o în timpul unei domnii îndelungate

 Scena urcării sale pe tronul Ţării Româneşti ar putea fi o frumoasă lecţie de patriotism pentru politicienii de astăzi, care se înghesuie să ocupe funcţii înalte. Nepot al fostului domn Şerban Cantacuzino şi al stolnicului Constantin Cantacuzino, dispunând de o avere considerabilă, Constantin Brâncoveanu a fost silit de către marii boieri să accepte domnia ţării. Iată cum descrie cronica ţării acest lucru: „Logofete – i-au spus boierii – noi cu toţii pohtim să ne fii domn!” Brâncoveanu zise: „Dar ce aş vrea eu cu domnia? De vreme ce ca un domn sânt la casa mea, nu-mi trebuieşte să fiu; iar ei ziseră: Ne rugăm nu lăsa ţeara să intre alţi oameni sau răi sau nebuni să o strice, ci fii! Şi-l luară de mâini şi-l împingea de spate şi acolea fiind şi un capegiu împărătesc îl duseră şi pe el la Mitropolie; şi duseră caftan la capegi-başa al împăratului de au citit molitvele de domnie şi au mers de i-au sărutat mâna, zicându-i: Mulţi ani!”

Între nicovala rusească şi ciocanul turcesc

Odată ajuns domn, a dus o politică de echilibru în contextul confruntărilor dintre marile puteri vecine: otoman, habsburgic şi rusesc. Profitând de declanşarea chestiunii orientale după respingerea asediului turcesc asupra Vienei în 1683, cele două imperii creştine, habsburgic şi rusesc, şi-au propus alungarea turcilor din Europa. Dând dovadă de o abilitate diplomatică remarcabilă, a desfăşurat o politică externă intensă, prin care urmărea, în primul rând, menţinerea relaţiilor cu imperiul otoman, conştient fiind de primejdia pe care acesta o reprezenta pentru Ţările Române. Pentru a ne face o imagine despre politica sa externă, să menţionăm că în cancelaria domnească erau secretari pentru limbile italiană, germană, rusă, latină, greacă şi turcă, care îi redactau corespondenţa cu capetele încoronate. Deşi era adeptul menţinerii relaţiilor de suzeranitate cu imperiul otoman, el a purtat în acelaşi timp tratative secrete cu imperiul habsburgic şi cu cel rusesc, prin celebrii săi emisari. Este drept că a beneficiat, mai ales în prima parte a domniei, de sfaturile unchiului său, renumitul învăţat Constantin Cantacuzino. Astfel, a continuat tratativele cu habsburgii, începute de predecesorul său, domnul Şerban Cantacuzino, însă nu a acceptat ruperea relaţiilor cu turcii, temându-se de tendinţele expansioniste ale acestora după instaurarea dominaţiei habsburgice în Transilvania. Drept garanţie, cerea imperiului habsburgic şi celui ţarist să trimită în Ţara Românească o oaste destul de puternică pentru a învinge armata otomană. Deoarece această cerinţă, care ar fi asigurat securitatea ţării, nu a fost îndeplinită, Constantin Brâncoveanu a refuzat să se alăture ruşilor în lupta de la Stănileşti din 1711 cu turcii şi să aprovizioneze armata rusă, deşi primise din partea ţarului 300 de pungi cu galbeni, pe care le-a înapoiat. Trecerea spătarului Toma Cantacuzino cu o parte a cavaleriei muntene de partea ruşilor, fără voia domnului, nu a ajutat prea mult armata rusă, care a suferit o înfrângere dezastruoasă, dar l-a compromis pe Brâncoveanu în faţa turcilor, care îl acuzau de trădare. Spaţiul nu ne permite să facem o analiză detaliată a politicii sale externe, o politică de echilibru foarte dinamică şi complexă, dusă la apogeu după aprecierea marelui istoric şi filosof al istoriei A. D. Xenopol, în monumentala sa operă „Istoria Românilor din Dacia Traiană”.

Ctitor de biserici

Activitatea culturală din timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu a fost atât de impresionantă, încât istoricul Constantin C. Giurescu considera că, dintre voievozii Ţării Româneşti, niciunul n-a preţuit şi sprijinit cultura ca Brâncoveanu. Mai mult chiar, cel mai mare istoric al românilor îi dedica un capitol special în „Istoria Românilor”.
În timpul domniei sale se tipăresc zeci de cărţi, bisericeşti şi laice. El însuşi om cu carte, şi-a atras colaborarea marilor cărturari ai vremii, învăţatul stolnic Constantin Cantacuzino, mitropolitul Antim Ivireanul, episcopul Mitrofan al Buzăului, cronicarii Radu Popescu şi Radu Greceanu, care au muncit alături de el în realizarea marilor proiecte. Numărul şcolilor creşte, iar Şcoala Superioară de la mănăstirea Sf. Sava, înfiinţată de Şerban Cantacuzino, capătă un nou statut şi i se clădeşte un nou local. Unchiul său, Mihai Cantacuzino, înfiinţează şi el o şcoală superioară la mănăstirea Colţea, ctitoria sa, unde exista şi un spital numit „lăcaş dumnezeiesc vrednic de laudă”. Brâncoveanu a fost un mare credincios. Cronica îl prezintă ca pe un domn creştin şi „pravoslavnic cu dragoste şi cu râvnă creştinească şi fierbinte”. Numeroasele lăcaşuri dumnezeieşti pe care le ridică, le reface, le înzestrează pe întreg cuprinsul ţării şi în afara hotarelor ei, sunt dovezi concrete ale credinţei sale. Încă de când era boier, el a construit două biserici: una la Potlogi în Dâmboviţa, alta la Mogoşoaia, lângă Bucureşti. În al doilea an al domniei încep lucrările mănăstirii Hurezi, în Vâlcea, cea mai de seamă ctitorie a sa, care se va finaliza în 1705, unde, pe peretele ctitorilor, se află întreaga familie Brâncoveanu. Ridică o nouă biserică în satul său de baştină, Brâncoveni, iar în Bucureşti construieşte trei mănăstiri: Sf. Gheorghe Nou, unde i se odihnesc oasele, Sfântul Ioan Grecesc şi Sf. Sava şi o mănăstire la Rămnicu Sărat. În afara hotarelor a construit biserici noi la Făgăraş, Ocna Sibiului, la Ismail şi la Galata. Dar în afara lăcaşurilor zidite, domnul şi doamna sa, Marica, au făcut îmbunătăţiri, adaosuri sau prefaceri şi altor numeroase lăcaşuri bisericeşti.

Prosperitate economică şi culturală

Pe langă spiritul religios, o altă trăsătură a lui Brâncoveanu a fost simţul gospodăresc. Acesta l-a ajutat să chivernisească cu pricepere ţara timp de un sfert de veac, îndeplinind întotdeauna cererile nesfârşite ale turcilor în bani, „zaherea”, „salahori” şi mijloace de transport, dar găsind resurse să facă îmbunătăţiri reşedinţelor domneşti şi altor oraşe. De altfel, pentru întreaga ţară, domnia sa îndelungată înseamnă o perioadă de prosperitate economică şi culturală. La construcţiile laice trebuie menţionate reparaţiile şi adaosurile la curţile domneşti din Bucureşti şi Târgovişte. Caracteristice pentru stilul de construcţie al vremii, prin proporţiile, frumuseţea şi eleganţa lor, sunt palatele pe care le construieşte Brâncoveanu pe moşiile sale. Dintre realizările gospodăreşti, cronica aminteşte aducerea apei în Târgovişte şi la Focşani, de la o distanţă de două ceasuri, şi punerea în exploatarea a ocnei de la Teişani (Prahova). Toate aceste realizări au determinat criticii de artă să vorbească despre stilul brâncovenesc în arta românească.

Tradarea Cantacuzinilor

Din nefericire pentru Brâncoveanu, spre sfârşitul domniei, îndeosebi după lupta de la Stănileşti din 1711, se adâncesc neînţelegerile dintre domn şi unchii săi, stolnicul Cantacuzino, sfetnicul său cel mai de încredere şi spătarul Mihai Cantacuzino. Cauza aceste dezbinări a fost preluarea unor atribuţii ale stolnicului Cantacuzino de către domnitor la sfatul fiilor săi, care nu vedeau cu ochi buni puterea pe care o avea stolnicul. La aceasta s-au adăugat şi unele divergenţe privind politica externă dintre domn şi stolnic, dar şi ambiţiile celor doi Cantacuzini de a-şi vedea fiii domni ai Ţării Româneşti. De la aceste neînţelegeri s-a ajuns la o duşmănie feroce între familia domnitoare a Brâncovenilor şi familiile Cantacuzinilor, care va culmina cu mazilirea şi moartea tragică a domnitorului. Stolnicul Constantin Cantacuzino, care a fost colaboratorul cel mai apropiat al domnului, deţinea copii după scrisorile trimise de acesta împăratului habsburgic şi ţarului Rusiei. El le-a predat fostului domnitor al Moldovei, Mihai Racoviţă, care se afla la Constantinopol şi care, la rândul său, le-a pus la dispoziţia marelui vizir Gin Ali Paşa.
Pe baza cronicilor, să urmărim în mod succint desfăşurarea evenimentelor din primăvara şi vara anului 1714: într-o zi de miercuri, pe 4 aprilie 1714, înaintea Paştilor, capegi-başa Mustafa-aga este primit de către domn şi, profitând de această ocazie, îi aruncă pe umăr năframa de mătase neagră a mazilirii fără nicio împotrivire a curtenilor şi boierilor ameninţaţi cu năvălirea tătarilor. Peste alte două zile, era numit domn Ştefan Cantacuzino, fiul stolnicului Constantin Cantacuzino, care, în urma trădării nepotului său, şi-a văzut visul împlinit. Împreună cu întreaga familie, Brâncoveanu este dus la Ţarigrad şi aruncat în închisoarea celor Şapte Turnuri (Edikule). Cronica vremii a surprins foarte bine aceste momente: „Când ieşi Brâncoveanu din Bucureşti, pe 6 aprilie 1714, tot norodul, cu mic cu mare, alerga după el vărsând lacrimi îmbelşugate, părea că ar fi întovărăşit carul său de moarte.” Aici, domnitorul, numit de turci şi „prinţul aurului” – Altin Bey, este supus torturii împreună cu toată familia sa, pentru a spune unde îşi ţinea ascunse comorile, care urmau să fie confiscate de către Sultan. Ceea ce întrecea orice cruzime este că aceste cazne se aplicau tatălui înaintea copiilor şi a mamei şi acestora înaintea părintelui lor."

Execuţia Brâncovenilor, un spectacol demn de arenele romane

Duminica, în ziua de 15 august 1714, de Sfânta Maria, când Brâncoveanu împlinea 60 de ani, fostul domnitor, împreună cu cei patru feciori, Constantin, Radu, Ştefan şi Matei şi ginerele său Ianache Văcărescu, fură duşi în picioarele goale şi în cămăşi la locul de osândă, lângă un chioşc la Marea Marmara, unde se afla Sultanul. Acesta îi invitase să participe la execuţie pe ambasadorii Rusiei, Austriei, Franţei, Angliei, Veneţiei, Olandei şi Suediei cu scopul de a înspăimânta întreaga Europă prin cruzimea sa. După ce Sultanul îi mustră pentru credinţa sa, călăul îi puse să îngenuncheze unul lângă altul şi îşi începu execuţiile prin decapitarea lui Ianache Văcărescu. Când fu să ridice sabia pentru a tăia capul celui mai mic fecior al domnului Matei, de numai 14 ani, acesta se ruga la sultan să-l ierte, făgăduindu-I că trece la religia turcilor. Iar tatăl, auzind cuvintele fiului său, îl mustră şi-i spuse să moară mai bine de o mie de ori decât să se lepede de credinţa strămoşească. Atunci, Matei spuse călăului: “Vreau să mor creştin, loveşte!”Anton Maria del Chiara, unul dintre secretarii lui Brâncoveanu, prezent la această scenă, demnă de tragediile antice, a consemnat ultimele cuvinte ale acestuia înainte de începerea execuţiilor: “Fiii mei, fiţi curajoşi, am pierdut tot ce aveam în această lume. Nu ne rămâne decât să ne salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm păcatele cu sângele nostru”. Au fost decapitaţi şi ceilalţi fii ai săi, iar la urmă nefericitul domitor, care a fost martor la această cruzime fără seamăn. După execuţie, trupurile au fost aruncate în mare, iar capetele au fost plimbate prin târg, expuse în faţa marii porţi a seraiului timp de trei zile şi apoi aruncate în Bosfor. De aici le luară câţiva creştini şi le îngropară la o mănăstire din insula Chalke. Prin 1720, rămăşiţele pământeşti ale voievodului fură aduse în ţară de doamna Marica şi îngropate la biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti.
Deşi la aceste scene de mare cruzime au asistat ambasadorii principalelor state europene creştine, nici unul nu a protestat. De aceea, pare incredibil faptul că doar un vizir al turcilor a reproşat sultanului cruzimea scenelor la care asistau.

Sfinţii Martiri Brancoveni, comemoraţi pe 16 august

În semn de recunoştinţă pentru sacrificiul său şi al familiei sale pentru credinţa strămoşească, biserica l-a ridicat în rândul sfinţilor. Considerăm că poate fi considerat cel mai mare martir al neamului românesc pentru că a avut tăria să-şi sacrifice viaţa sa, dar şi a copiilor în numele credinţei. Întrucât pe 15 august 2014 se împlinesc 300 de ani de la cumplita tragedie din august 1714, se cuvine să aducem prinosul nostru de recunoştinţă unuia dintre cei mai de seamă domnitori ai românilor, care a întruchipat în gradul cel mai înalt spiritul de sacrificiu al poporului român. 
 
Prof. Mihai Momanu


În lipsa unui acord scris din partea Ziarului de Vrancea, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi inseraţi vizibil link-ul articolului: #insertcurrentlinkhere

Ziarul de Vrancea  nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor din comentariile de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.
Ziarul de Vrancea doreste ca acest site sa fie un spatiu al discutiilor civilizate, al comentariilor de bun simt. Din acest motiv, cei care posteaza comentarii la articole trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
1. Sa se refere doar la articolul la care posteaza comentarii.
2. Sa foloseasca un limbaj civilizat, fara injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, daca acestea nu au legatura cu textul.
4. Username-ul sa nu fie nume de personalitati ale vietii publice sau parodieri ale acestora.
Autorul unui articol poate fi criticat pentru eventuale greseli, incoerenta, lipsa de documentare etc.
Nerespectarea regulilor mentionate mai sus va duce la stergerea comentariilor, fara avertisment si fara explicatii.
Abaterile repetate vor avea drept consecinta interdictia accesului la aceasta facilitate a site-ului.