Social

Sunt un om invizibil!

Doina Mustățea
24 oct 2019 3191 vizualizări

Oricât am încercat să vă fac să mă vedeți, voi continuați să priviți prin mine, dincolo de mine, peste mine, să mă ignorați, să vă prefaceți că nu exist. Numele meu este Camelia(este un nume fictiv, dar eu, persoana care își urlă acum disperarea, sunt reală). Pun astăzi ”pe hârtie” câteva neajunsuri vis-a-vis de persoanele cu dizabilități.

Sunt un om ca și voi. Diferența între mine și voi este că eu trăiesc într-un scaun cu rotile de la varsta de 8 ani. M-am nascut normală însă boala mea, deși tratabilă, nu a fost înțeleasă la timp de medicii care habar nu au avut ce tratament să îmi dea să mă vindece. Așa am devenit prizoniera scaunului cu rotile. Astăzi am 50 de ani iar lumea o văd și o percep prin prisma acestui scaun. Ziua mea întreagă se limitează la acest scaun. Noaptea stau întinsă în pat dar și acolo mă mișc greu. Singurii oameni care m-au văzut ca pe o ființă egală lor au fost părinții mei dar, din păcate, de câțiva ani tata a murit iar mama este din ce în ce mai neputiincioasă din cauza poverii anilor. Și totuși este singurul meu sprijin, când ea nu va mai fi nu știu ce se va mai alege de mine. Odată iesită în afara casei devin omul problemă sau omul care întâmpină probleme pentru că nici societatea nici autoritatile nu au timp de mine. Nu am acces pe trotuar, bordurile sunt înalte, deci aceste trotuare nu sunt și pentru mine sau și ale mele. La poștă, în bănci, la policlinică (să ajungi în policlinică trebuie să intri prin spital și dacă gasesc o doamnă angajată ,,amabila" urlă la mine de parcă m-aș fi dus la distracție acolo sau să îi fur ceva), nu există nici un fel de condiții pentru mine sau pentru cei ca mine.

La Policlinica 2 Focșani nu este nici un fel de acces pentru scaunul meu deci sunt interzisă chiar dacă nu scrie nicăieri asta. Ori de cate ori plec împreună cu mama să rezolv câte ceva unde este necesară prezența mea, trebuie să platesc o mașină pentru că nici mijloacele de transport în comun nu au un loc amenajat special pentru scaunul meu cu rotile. Pentru analize gratuitatea este doar pe hârtie, în realitate plătesc mereu costul lor. Prin lege, noi, dizabilii, suntem scutiți de impozite, dar și acest fapt este doar teoretic, practic le platim . Odată la patru ani avem dreptul la un scaun rulant în valoare de 800 de lei, dar trebuie să fac atâtea drumuri pentru un dosar că mă lipsesc, oricum banii alocați nu acoperă integral costul unui căruț iar toate drumurile pentru diferitele aprobări costă mai mult decat imi pot permite. Uneori costă cât valoarea ”gratuitatii” oferite de stat. Mă ia groaza când am nevoie de un act pentru că la orice nivel și în orice instituție mă confrunt cu lipsa de interes față de persoanele cu dizabilități, de aroganța și ”acreala” funcționarilor, nu găsesc bruma aia de întelegere care sa-mi dea curajul de a merge mai departe, să mă facă să ma simt normală si sa ma simt tratată ca un om.

Să mai pomenesc și de faptul că pe toată raza județului Vrancea nu avem un centru al nostru unde să ne întalnim, să socializăm, să apelam la un specialist? Focșaniul este un oraș care ignora complet persoanele cu dizabilități iar asta se vede când oriunde mergi nu găsești rampe speciale, nu găsești oameni educați sa accepte dizabilii in mijlocul lor. Noi prin natura şi statutul nostru am fost obișnuiți să tăcem şi să indurăm, să nu fim pretențioși pentru că dacă am fi așa ar fi și mai greu de noi. În momentul când cineva ne dă atenție, ne bucurăm, dar nu prea ştim ce să cerem, ce să spunem că ne doare mai intai, deşi neajunsuri și dureri avem destule. Am vazut la televizor și am citit în unele ziare că pe alocuri, în țară, sunt orașe sau comune în care persoanele cu dizabilități nu și-au primit banii, și-așa puțini, din lipsa fondurilor. De cand a venit acea decizie guvernamentală în care salariile însoțitorilor și pensiile dizabililor au trecut în obligația primăriilor am devenit și mai invizibili. Am devenit o greutate și mai mare pentru toți. Din fericire pentru mine, primăria din localitatea unde locuiesc își face datoria și este la zi cu plata. Nu știu dacă să mă bucur sau să plâng. Nu știu dacă primăria va continua și va reuși să gestioneze bine această situație. Banii pe care îi primim sunt foarte puțini comparativ cu nevoile noastre. Nu aveți idee ce înseamnă să fii blocat într-un scaun cu rotile și să îti vezi mama cum îi tremura mâna pe factura de curent gândindu-se că dacă o plăteste nu va avea bani să cumpere paine toată luna. În astfel de situații neputiința și boala mea îmi dărâmă psihicul. Îmi povestea o prietenă cum că în alte țări statul oferă gratis servicii dizabililor cum ar fi vizitele medicale la domiciliu, materiale medicale, pampers celor care au nevoie.

Noi, în România, suntem doar o povară de care statul se elibereaza definitiv încet-încet. Credeți că nouă nu ni se cere șpagă? Ba da! Chiar dacă nu o cer funcționarii în cuvinte, medicii, o așteaptă totuși iar până nu o primesc nu gasesc soluții la problemele noastre, la diferitele acte care ne trebuie la dosar în multele situații când suntem obligați să le facem. Încercând să fac o diferență între autorități și societate, în general, nu prea găsesc una. Funcționarii care reprezintă autoritățile pleacă din rândul societății și împreună devin un tot lipsit de înțelegere, de umanitate și de compasiune față de noi. Știți de ce nu am scris aceste rânduri sub semnătura numelui meu? Mi-e teamă că lucrurile se vor înrăutăți și mai mult, mi-e teamă că voi fi respinsă si mai mult , mi-e teama că mama va fi lăsată si mai tare să lupte singură cu boala mea. O mare parte a greului îl duce ea, dar mai tarziu ce se va alege de mine? Mă întreb asta zilnic și tot zilnic mă macină când mă uit în jur și văd cât sunt de invizibila pentru toată lumea...

Doina (Chelaru) Mustățea este o vrânceancă de la Milcovul, plecată de mulţi ani prin străini, dar care nu şi-a uitat rădăcinile şi se implică adesea în acţiuni caritabile în beneficiul celor aflaţi în nevoi de acasă. Pentru că ne-a povestit cu drag despre vrâncenii pozitivi de la Roma, ziarul nostru i-a propus să scrie chiar ea despre ei în încercarea de a le oferi celor plecaţi posibilitatea de a-şi face auzită vocea.

Eşti plecat şi tu prin străini şi ai ceva de spus celor de acasă? Ziarul nostru îţi stă la dispoziţie şi aduce mesajul tău sub ochii a mii şi mii de cititori. Trimite şi tu o veste bună acasă prin intermediul Ziarului de Vrancea!

 

 

 

 

 

 


În lipsa unui acord scris din partea Ziarului de Vrancea, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi inseraţi vizibil link-ul articolului: #insertcurrentlinkhere

Ziarul de Vrancea  nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor din comentariile de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.
Ziarul de Vrancea doreste ca acest site sa fie un spatiu al discutiilor civilizate, al comentariilor de bun simt. Din acest motiv, cei care posteaza comentarii la articole trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
1. Sa se refere doar la articolul la care posteaza comentarii.
2. Sa foloseasca un limbaj civilizat, fara injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, daca acestea nu au legatura cu textul.
4. Username-ul sa nu fie nume de personalitati ale vietii publice sau parodieri ale acestora.
Autorul unui articol poate fi criticat pentru eventuale greseli, incoerenta, lipsa de documentare etc.
Nerespectarea regulilor mentionate mai sus va duce la stergerea comentariilor, fara avertisment si fara explicatii.
Abaterile repetate vor avea drept consecinta interdictia accesului la aceasta facilitate a site-ului.