Social

Oameni uitați de lume: Arsenia lui Ion Bărcu de la Piscul Reghiului

Ziarul de Vrancea
28 dec 2017 3126 vizualizări

Lumea o cunoaște ca pe Arsenia lui Ion Bărcu. ”După tată, nu după om”, ține să explice femeia

Locuiește spre Piscul Reghiului, într-o cămăruță simplă, doi metri pe doi. Un pat, o laviță îngustă și o sobă și abia dacă rămâne puțin loc să te învârți în camera mult prea mică pentru a fi o odaie de locuit. Are 80 de ani și locuiește singură. E văduvă de vreo doi ani și îi mulțumește lui Dumnezeu pentru fiecare zi de viață. ”Astăzi sunt, mâine cine știe...Cum o vrea Dumnezeu”, spune cu evlavie Arsenia. Nu a avut copii, așa că pe la ea nu prea are cine trece. Ne întreabă de unde suntem și își aduce aminte că are și ea două nepoate la Focșani... Probabil de la vreo soră.

Facem ochii roată în camera sărăcăcioasă și ne dăm seama că nu există un televizor sau măcar un radio. O întrebăm dacă are lumină. Nu am, doamnă. Știți ce am?  Dușmani răi! Am făcut cătină, am adus de la Răiuț cătină și am dat banii să-mi taie lemne. Uite! Sunt tăiate de mine. Și cu bani luați și nici nu vine să îmi taie lemnele. Am muncit, doamnă, am fost de am strâns cătină și am plătit pe unul să vină să îmi taie lemnele”, își spune oful Arsenia. Pe urmă ne povestește că a dat 100 de mii vechi unuia să ia niște benzină, că i-a promis că îi taie lemnele. Dar și acesta dus a fost. Lemnele sunt de fapt niște araci pe care femeia reușește cu greu să îi aducă din pădure și pe care tot singură trebuie să îi taie.

O întrebăm cum îi trece ziua, așa singură. ”Am o capră, îi dau mâncare, o găină, cățel...Tai lemne. Că se arde de unde iei. Nu văz și îmi pare rău, că mai cârpeam și eu câte ceva. Am lucrat, doamnă, am tors, am împletit. Că eu nu am stat niciodată degeaba. Da' acum nu mai văz, spune Arsenia lui Ion Bărcu. Ochelari a avut, dar nu îi mai sunt buni. ”Am ochelari, dar nu mai văz. Pe zi ce trece, vederea se schimbă”, spune femeia.

Vrem să punem două lemne pe foc, crezând că astfel o ajutăm. Dar femeie ne oprește rapid. ”Nu... nu pune, nu pune! Mi-e frică să nu iau foc. Au căzut niște cărămizi și acum nu mai folosesc decât jumătate de sobă. Mi-e frică să nu iau foc, că aici mai sus a ars o femeie în casă. Și fiu-su și ea... acum vreo doi ani. Acum bag așa, câte un lemn, dar nu reușesc niciodată să fac prea cald în casă”, se vaită Arsenia. Nu acel văitat al cuiva care așteaptă pomană, ci mai degrabă o destăinuire a unei persoane bucuroase că își poate spune cuiva păsul, bucuroasă că cineva i-a mai trecut și ei pragul casei.

Alături de cămăruța în care femeia își duce zilele, o magazie la fel de ingustă. În spatele casei, un coteț în care se învârt două găini și mai încolo o capră. Un cățel care îi ține de urât Arseniei. E toată averea ei. Noi am venit să îi aducem câte ceva de-ale gurii în prag de Crăciun. Femeia ne mulțumește, dar pe chipul său se vede clar că bucuria cea mai mare e aceea de a schimba două vorbe, fie și câteva zeci de minute, cu cineva. ”Moartea nu vine când vrei tu”, cugetă filosofic Arsenia.

Arsenia lui Ion Bărcu e doar unul dintre puținii oameni uitați de lume, care locuiesc în cătunuri unde calul și căruța reprezintă încă principalele mijloace de transport și unde, cea mai mare parte a anului, drumurile sunt aproape impracticabile. Arsenia e unul dintre oamenii de care ne aducem aminte cel mult de două ori pe an, de Crăciun și de Paște, atunci când ne gândim că ar trebui să fim ”mai buni”. Unul dintre acei oameni pe lângă care trecem nepăsători în multe dintre celelalte zile, dar care, prin demnitatea cu care își duc traiul de zi de zi, ne dau tuturor o lecție de viață.

Ne învață că fericirea nu constă în case mari și mașini super-scumpe, nu constă în a avea ultimul tip de iPhone, haine de firmă sau câte și mai câte. Fericirea poate fi uneori pur și simplu o cămăruță doi metri pe doi, în vârf uitat de munte și un cățel. Arseniei îi lipsesc multe, dar nicio clipă nu s-a gândit să ne ceară ceva. A bucurat-o vizita, au bucurat-o darurile, de care cu siguranță avea mare nevoie...

Și ne-am gândit cum am fi dacă i-am trece pragul măcar o dată pe lună, cu o vorbă bună și cu câte ceva din cele necesare traiului de zi cu zi... Voi ce ziceți, reușim? (Dana LEPĂDATU)


În lipsa unui acord scris din partea Ziarului de Vrancea, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi inseraţi vizibil link-ul articolului: #insertcurrentlinkhere

Ziarul de Vrancea  nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor din comentariile de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.
Ziarul de Vrancea doreste ca acest site sa fie un spatiu al discutiilor civilizate, al comentariilor de bun simt. Din acest motiv, cei care posteaza comentarii la articole trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
1. Sa se refere doar la articolul la care posteaza comentarii.
2. Sa foloseasca un limbaj civilizat, fara injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, daca acestea nu au legatura cu textul.
4. Username-ul sa nu fie nume de personalitati ale vietii publice sau parodieri ale acestora.
Autorul unui articol poate fi criticat pentru eventuale greseli, incoerenta, lipsa de documentare etc.
Nerespectarea regulilor mentionate mai sus va duce la stergerea comentariilor, fara avertisment si fara explicatii.
Abaterile repetate vor avea drept consecinta interdictia accesului la aceasta facilitate a site-ului.