Haideți să facem o familie fericită, din Vrancea, în aceste zile! Cea în care un tată de 67 de ani, din satul Ciuşlea, creşte singur 5 copii
La 67 de ani domnul Vasile Dogaru, din satul Ciuşlea, are 14 copii. Cel mare are 45 de ani, cel mai mic abia a împlinit 9 ani. 5 dintre ei sunt acasă, alături de tatăl care se străduiește să-i educe, să-i ţină la şcoală, să le poarte de grijă. N-a avut noroc de neveste, în schimb are copii buni care-l ascultă şi învaţă bine. Mamele lor i-au părăsit imediat după naştere şi nu s-au mai interesat de ei. Din păcate, starea de sănătate, precară în ultimii doi ani, s-a şubrezit. Nu mai poate munci ca înainte când mergea cu ziua prin sat şi aducea un ban în plus în gospodărie, fiind nevoit să se descurce din alocaţia micuţilor. Copiilor, le este şi mamă şi tată dar nu s-a plâns niciodată. Nu i-a fost şi nu îi este uşor. Dragostea lor şi ajutorul pe care-l mai primeşte de la oameni de bine impresionaţi de iubirea puternică ce-i uneşte, îl ajută să meargă mai departe.
Pe domnul Vasile Dogaru îl cunoaşte tot satul ca fiind un om blând, cu frica lui Dumnezeu şi foarte harnic. Casa lui e curată ca paharul, cum spun femeile de la ţară, curtea, grădina sunt totdeauna puse la punct. Copiii sunt bine îngrijiţi şi supravegheaţi să-şi facă temele. Face toate acestea de 10 ani, de când ultima soţie l-a părăsit. Nu-i pare rău decât că băieţii nu au mamă lângă ei. S-a descurcat până acum, dar grijile de tot felul l-au pus la pământ: are diabet, suferă cu inima, face tratament costisitor pentru cumpărarea căruia îl mai ajută cei care ştiu prin ce trece. Prezenţa copiilor, cuminţi, ascultători, buni la şcoală, îl ajută să treacă peste toate neajunsurile, dar mereu îşi face griji pentru ziua de mâine.
Marinică este în clasa a II-a şi are doar f.b. Dacă prima grijă este învăţătura, a doua este pentru tatăl lui, care de la an la an e mai slăbit, mai lipsit de puteri. Chiar dacă e mic, îşi ajută zilnic tatăl la treaba.
- Ce faci tu acasă? întreb.
„Adun buruiană la porci şi-l mai ajut pe tata”, spune băiatul.
Ionel este în clasa a IV-a.
„Primul semestru l-am terminat cu note destul de bune”.
- Tata ce-a zis? întreb.
„Era foarte bucuros ca am reuşit şi speră să trăiască mult, să mă vadă crescând mare”, mai spune Ionel.
Băieţii îşi ajută tatăl bolnav, mătură, fac curăţenie în casă, au grijă să-i dea pastilele când îi este rău, dar mai ales se feresc cât pot să-l supere.
„Dacă nu-l enervăm, n-are motive să se simtă rău”, spune Ionel.
Iosif este in clasa a III-a. Îi place la şcoală şi învaţă bine căci are un vis, să devină pompier.
„Meseria de pompier mi se pare grozavă. Eu cred că pompierul e un fel de erou, pentru că unii copii sunt în vârful blocului şi camera lor arde, iar noi ne urcăm pe scară şi-i luăm de acolo. Practic, suntem eroi. Mie îmi place să lupt cu focul şi să salvez copii.”
Ca şi ceilalţi fraţi, Iosif are un bun sfătuitor, pe tatăl sau.
„Mi-a zis tata mereu că dacă nu învăţ, n-o să pot deveni nimic în viaţă. Tata pentru mine înseamnă mai mult decât orice pe lume.”
I-am întrebat pe copii ce-şi doresc cel mai mult de Paşti.
„În ziua de Paşti să fie complet liniştit (tatăl), ăsta e singurul lucru pe care-l doresc, să fie sănătos, să ne poată creşte măcar până la 18 ani. Atât”, spune Iosif.
„Îmi doresc să avem ce pune pe masă, să avem ce ne trebuie”, spune Ionel.
„Să fie tata sănătos şi să ne crească”, spune Marinică.
Cei trei frăţiori au lângă ei doi dintre fraţii mai mari. Raul este în clasa a VII-a şi a preluat treburile mai grele pe care le făcea doar tatăl lor. El este acum grădinarul casei, a învăţat să facă răsaduri, să planteze şi să îngrijească roşiile, ardeii şi vinetele, varză şi conopidă, dar şi pepeni, să aibă vara.
„Alea sunt cherry roşii, galbene, galbene mari, inimă de bou (...), îmi arată băiatul.
- Ce înseamnă familia pentru tine? întreb.
„O bucurie, am grijă de tata când e bolnav, am grijă de cei mici... ”
- Acum, ce ştii să mai faci?
„De toate. Ne descurcăm, mergem mai departe.”
Raul are o singură dorinţă: - Să-l avem pe tata bine, să-l avem alături de noi.”
Edi a fost un elev eminent la cursul gimnazial, ar fi putut opta pentru orice colegiu ar fi dorit dar, ca să nu-şi împovăreze tatăl, a ales să meargă la şcoala profesională unde se pregăteşte să devină, peste mai puţin de 3 ani, ospătar.
„M-am dus la profesională...”
- De ce?
„Am bursă şi fac 3 ani. Am zis, să pot să mă angajez mai repede, să fac un ban, să-mi ajut familia.”
Îşi iubeşte mult fraţii şi pe tatăl lui care este un exemplu pentru toţi.
„Tata înseamnă tot, dacă nu era tata, nu eram nici eu acuma”, mai spune Edi.
Cei care- l cunosc pe domnul Vasile Dogaru sunt uimiţi de sacrificiile pe care le-a făcut ca să-i poată ţine la un loc, să nu ajungă la casele de copii.
„Pentru dumnealui nu există nu se poate, niciodată... Acum însă este bolnav, el însuşi are nevoie de ajutor, de medicamente, care sunt scumpe. Au nevoie de ajutor pentru alimente, că vine Paştele. Copiii sunt curaţi, ascultători, sunt copii care nu lipsesc de la şcoală şi de aceea cred că merită un ajutor de Paşti”, spune doamna profesor Rica Verdeţu, de la Şcoala Gimnazială Garoafa.
Tatăl copiilor trece printr-o perioadă grea din cauza afecţiunilor de care suferă. Se teme de ce e mai rău şi se roagă să-i mai dea bunul Dumnezeu un răgaz, să-şi vadă copiii mari.
„Numai Dumnezeu ştie prin ce trec. Eu sunt bolnav, cardiac, diabetic, sunt şi bătrân, am 67 de ani... Am copii buni, copii performanţi, ascultători. Cea mai mare mulţumire o am.
Pentru că trăiesc doar din alocaţia copiilor şi din ce mai primesc de la oameni de bine uneori, familia are nevoie de ajutor, mai ales că, numai mâine nu-i poimâine, şi Paştile bate la uşă.
„Cu mâncarea stăm prost, copiii s-au mărit, le mai trebuie şi lor un tenis...”
Dar cel mai mult îşi doreşte: „Să am copiii sănătoşi şi..., să-mi plătesc lumina, că o am două luni ne plătită”, mai spune domnul Vasile Dogaru făcând haz de necaz.
Dacă doriţi să daţi o mână de ajutor, să aduceţi o bucurie în casa celor cinci copii, puteţi suna la tel. 0767/ 777. 110 Adresa: Vasile Dogaru, sat Ciuşlea, comuna Garoafa, Vrancea.( Janine VADISLAV )
