Foto | „Povestea vieții noastre”, din Vrancea până la București: trei copii, o familie și o luptă cu sistemul
Luminița și Daniel Mușat-Mureșanu, colaboratori ai „Ziarului de Vrancea”, rememorează 20+ ani de sacrificii, reușite și obstacole birocratice: Cosmin, Andrei și Alexandru – trei destine crescute cu dragoste, muncă și credință.
Povestea vieții noastre
Întâmplări, Fapte și Personaje Reale
În urmă cu aproape 10 ani, la propunerea distinsei doamne jurnaliste și om de carte, Silvia Vrînceanu-Nichita ( n.r. redactorul șef al cotidianului Ziarul de Vrancea de la acea vreme), am scris capitolul „Povestea fraților Cosmin, Andrei, Alexandru și Valentin”, ce face parte din volumul I al cărții ,,Strada Mare a Unirii, colț cu Republicii”!
Capitolul reflectă crâmpeie din viața unor copii minunați, care au venit în familia noastră pentru a crește într-un mediu sănătos. Așadar, povesteam atunci, că pe lângă fiul nostru biologic Valentin ,am ales să ajutăm trei copii să crească alături de noi. Părerile din partea cunoscuților au fost împărțite:
,,Nu ați avut ce face”
,,Eu nu aș putea să cresc copiii altuia”
,,Vai, dar eu abia l-am suportat pe al meu”
,,Să vedeți ce o să pățiți când vor crește”
,,Cum?!! să stea să se joace pe canapeaua mea? dar nu aș suporta!”
Deși veneam din domenii diferite de activitate nu am ținut cont de părerile cunoștințelor, am făcut ce ne-a dictat conștiința și am ales să devenim părinți pentru aceste trei suflete, a căror stea a început să lumineze de când au pășit în căminul nostru.
Pentru unii dintre dumneavoastră care nu ați reușit să citiți povestea vă reamintesc câteva fragmente: ,,Numele nostru este Cosmin şi Andrei. Toată lumea ne cunoaşte drept ,,GEMENII", dar de fapt noi nu suntem nici măcar fraţi. O să vă spunem în continuare, pe rând, povestea vieţii noastre. O viaţă de copii de 11 şi 12 ani, o viaţă de vis cum numai Bunul Dumnezeu o poate oferi şi cum orice copil o doreşte şi o visează. Dar cum vă spuneam la început, vrem să vă dezvăluim povestea noastră, deoarece viaţa a fost până acum ca un basm!
Povestea lui Cosmin:
„ Eu, Cosmin, m-am născut în Bucureşti, dar la vârsta de trei zile am rămas singurel pe lume. Nu am înţeles de ce, însă Îngerul meu păzitor a avut grijă de mine! Când am împlinit câteva luni am făcut cunoştinţă cu zâmbetul mamei mele Luminiţa! Surâsul ei blând şi vocea caldă mi-au alinat în multe nopţi suferinţele. Când nu puteam să pun geană pe geană, sufletul ei bun se transforma în terapie pentru mine. De mic am fost mai năzdrăvan şi puţin mai bolnăvicios, dar răbdarea mamei mele a învins mereu şi m-a ridicat din nevoi. În acest cămin, leagănul copilăriei mele, am făcut primii paşi în lume. Am învăţat să merg şi să vorbesc, am mers la grădiniţă apoi la şcoală, unde am învăţat tainele abecedarului. Prin grija EI am învăţat ce este viaţa şi doresc să ajung să lucrez în cercetarea fenomenelor naturii, când voi fi mare. Poate este un vis, dar în mintea mea de copil simt că Îngerul meu păzitor îmi va da aripi, să îmi ating ţelul şi să nu o dezamăgesc pe mama. Aş avea multe să vă povestesc. Povestea mea de viaţă este un... BASM, dar îl las în continuare pe Andrei să vă spună şi el povestea lui.”
Povestea lui Andrei
„ Mă numesc Andrei, am 12 ani şi de 11 ani îi spun Luminiţei - mama. La fel ca şi Cosmin, la vârsta de un an şi eu am rămas singur să mă descurc în lume. Dar ce poate face un copilaş la un an singur? Zâna mea cea bună a trimis-o pe mama Luminiţa la mine, să mă ajute să cresc, să vorbesc, să mă dezvolt şi să ating scopul pe care mi-l doresc: probabil un bun arhitect sau constructor. Mama a pierdut foarte multe nopţi atunci când eram bolnav şi o simplă pastilă nu-mi putea scădea temperatura. A vegheat la capul meu ori de câte ori o trezeam în miezul nopţii cu geamătul durerii mele. Ea nu obosea niciodată şi îmi cânta lin la ureche: <<,Dormi Îngeraşul meu cel drag>>! Cuvintele ei, izvor tămăduitor şi leac pentru boală, m-au ridicat de multe ori din nevoi. Nu am cuvinte să îi mulţumesc mamei Luminiţa pentru tot ceea ce face pentru noi. Am fost întrebat la serbarea de 8 Martie cine este mama pentru mine și am răspuns simplu, în naivitatea mea de copil: ,,Mama este Icoana vieţii mele!". Aşa simt eu şi aşa este mama mea: ICOANA VIEȚII MELE. Marţi, de 8 Martie, i-am dăruit flori şi o diplomă pentru cea mai bună mamă din lume. Asta a fost pe scurt povestea vieţii noastre. Dar staţi un pic.. .credeţi că am terminat? Nu! Ei bine, povestea noastră continuă. Continuă cu un alt episod fericit. Mai avem un frate. Da! Pe Alexandru! El este fratele nostru cel mare, dar...să îi lăsăm lui plăcerea de a vă povesti.”
Povestea lui Alexandru
„ Eu sunt Alexandru şi am 15 ani. În urmă cu nouă ani am avut marea bucurie să îmi cunosc fratele de sânge, pe Andrei. Ştiam că există, dar nu îl cunoşteam. Într-o zi de februarie am primit o vizită de la o doamnă şi un domn. Ei m-au întrebat cum mă cheamă şi dacă mai am fraţi. Am răspuns că mă numesc Alexandru şi mai am un frate, pe nume Andrei, pe care din păcate nu îl cunosc. Acei domni mi-au spus că fratele Andrei creşte la dânşii în casă. Din acea clipă am simţit aripile Îngerului că îmi mângâie creştetul capului, iar dânșii mi-au devenit părinţi. Părinţi adevăraţi, mamă şi tată, care mă ajută să cresc, mă protejează de răutăţile lumii şi îmi dau încredere. Tot din acel moment am devenit frate şi cu Cosmin. De ani buni creştem toţi trei ca nişte fraţi adevăraţi. Ne iubim, ne respectăm şi avem grijă unul de celălalt. Aşa ne-a educat mama Luminiţa. Mereu ne spune ca în viaţă să fim nedespărţiţi, deoarece aşa vom fi puternici şi vom învinge toate greutăţile. Eu mi-aş dori să urmez liceul Pedagogic să pot învăţa şi pe alţi copii povestea vieţii mele.”
Dar anii au trecut destul de repede și poate vă întrebați ce s-a întâmplat cu acești copii și cu noi, părinții care i-am primit în căminul nostru cu toată dragostea și responsabilitatea!
Pare greu de crezut că au trecut 21 de ani de muncă, în care am șlefuit destinele lor și a le-am dat un sens! Și nu a fost deloc ușor să crești trei băieți, să-i aduci pe un drum bun, pe un drum pe care orice tânăr și-ar dori să pășească. Spuneam că nu este ușor, pentru că drumul este lung și anevoios în continuare dar în final, sperăm să atingem punctul dorit, acolo unde copiii doresc să ajungă. De-a lungul timpului, ne-am confruntat cu multe probleme și lipsuri! Și ce este mai trist, e că acolo unde statul trebuia să intervină, se mulțumea doar să ridice nepăsător din umeri și ni se spunea că nu este legal să-i ajute pe băieți în problemele care apăreau. Chiar la un moment dat ni s-a replicat: ,,Ați luat copiii … de acum răspundeți de ei!”
Spre exemplu, odată, unul din băieți ne-a spus că vede dublu. Nu vă putem povesti ce am simțit în acele momente!!! Am crezut că este din cauza oboselii dar ...nu, nu era așa. A căzut cerul pe noi de supărare! Am fost nevoiți să facem investigații, fiind la un pas să apelăm la o clinică din Austria! Am cerut sprijinul organelor competente și ni s-a spus că nu ne pot fi decontate cheltuielile, pentru că nu sunt fonduri și că trebuie să mergem la un spital de stat. Am rugat să ne ajute măcar cu costul ochelarilor pentru că tratamentul și consultul îl suportăm noi. Degeaba am motivat că numai în clinici private oftalmologice putem beneficia de tratament adecvat pentru această afecțiune, deoarece nu am fost înțeleși.
I-am făcut examen R.M.N., m-am consultat cu regretatul medic dr. Mircea Lăzărean și până la urmă am ajuns la o clinică privată din București. Anual mergem la control și ..mulțumim bunului Dumnezeu că am cunoscut-o pe doamna doctor Cristina Patentașu de la clinica ,,Hexamed”, care supraveghează cu multă empatie evoluția tânărului pacient.
Repet, păcat că statul nu se implică atât cât ar trebui pentru susținerea acestor tineri care …au suferit deja o traumă fiind… abandonați de părinții naturali!
Aș fi totuși nedrept să nu recunosc că uneori am primit sprijin, dar…mai mult logistic pentru că financiar de cele mai multe ori eram refuzați pe eternul motiv: ,,Nu sunt bani! Suntem săraci!” Și totuși ..de-a lungul anilor, ne-am lovit și de un ZID creat de unii lucrători. De fapt, sistemul nu este făcut din oameni? De multe ori ni se comunica ostentativ, că băieții la împlinirea vârstei de 18 ani vor pleca din familia noastră (așa prevede ultima lege), ori vor merge în centre, iar noi dacă dorim putem să luăm alți copii mici. Și dacă ne mai dorim copii, ar trebui să luăm câte patru. Îmi amintesc de o întâmplare hilară! Mi-am permis să îl refuz pe un șef de serviciu, spunându-i că nu sunt de acord să participăm la niște cursuri de pregătire, organizate cu Fonduri Europene, care trebuiau să se desfășoare în afara localității. Pe un ton imperativ mi s-a reproșat că sunt singurul lucrător care își permite așa ceva! Atunci, i-am răspuns nonșalant: ,,Șefu’, dumneavoastră vă luați salariul pentru munca dumneavoastră, iar eu îmi iau salariul pentru munca depusă non-stop cu acești trei copii! Să nu credeți că dacă sunteți șef, aveți As-ul în mânecă”! Nu i-a convenit replica mea, mai ales că de față erau mai multe persoane. După acea discuție, venind spre casă m-a sunat chiar ,,șefu” scuzându-se că a fost puțin nervos. Cert este că acele cursuri s-au ținut în oraș.
Dar a devenit timpul când doi dintre băieți au absolvit liceul și au reușit la facultate. Copiii și-au pus întrebarea: ,,Mama, tata acum noi ce vom face singuri în București?” Împreună cu soția, aveam bine planul pus la punct. Le-am răspuns fără să stăm pe gânduri că vom locui împreună în București. Am văzut în ochii lor scântei de fericire și lacrimi de bucurie. Așa cum era și firesc am anunțat-o pe doamna director despre intenția noastră de a locui împreună temporar, pe durata studiilor. Domnia sa imediat ne-a aprobat, fapt pentru care îi mulțumim însă…După aproximativ o lună, cineva din personal, a început să ne preseze pe motiv că băieții trebuie să vină periodic, pentru a-i vedea și a întocmi un raport. I-am explicat că doamna director ne-a aprobat mutarea temporară și că îi poate vedea pe băieți în vacanțe sau pe apel video. Nu ne-a înțeles, spunându-ne că doamna director le știe pe ale ei, iar că ea trebuie să își facă datoria să îi vadă pe băieți și să încheie rapoarte! I-am spus: ,,Doamnă dacă doriți să vă faceți datoria, pe linia dumneavoastră de serviciu, urcați-vă în tren și veniți să îi vedeți la București. Cu această ocazie aflați și unde stau, dacă au condiții, etc.” Presiunile începuseră să devină din ce în ce mai apăsătoare. Aș fi putut să merg din nou la doamna director și să îi explic că un lucrător este mai ,,catolic decât Papa de la Roma”, dar am avut un alt plan cu soția. Ne-am hotărât să punem punct și să ,,divorțăm” de această instituție, care bănuiesc că știți cum se numește! Vă povesteam ceva mai înainte, că deși sunt destule neajunsuri, mai vin și unii lucrători ce prin atitudinea lor, încearcă să te facă să renunți. Doar că în cazul nostru…renunțarea a fost doar parțială. Am renunțat la sistem, dar la băieți niciodată! Au rămas ai noștri și acum locuim în București, până la terminarea studiilor universitare. Dacă până acum v-am vorbit de unele greutăți întâmpinate în acești 20 de ani, a sosit momentul adevărului.
ANDREI
Foto:Andrei înmânează Arhiepiscopului Ciprian tabloul desenat al Catedralei din Focșani
Foto:Andrei împreună cu domnul primar Cristi Valentin Misăila, domnul Sorin Francu, actor al Teatrului „Maior Gh. Pastia", preot Florentin Răuță, cu ocazia vernisajului de la Sinagoga Evreiască
Andrei cu ochii de un albastru rar întâlnit, Husky, cum îi spuneau toți colegii în școala generală și liceu, visa de mic să devină constructor. În joaca lui de copil, în momentele când se plictisea, se așeza la biroul din camera lui și se apuca să deseneze. Odată l-am urmărit atent și am observat că desena camerele din locuința noastră, dând atenție la fiecare detaliu. Mobila din bucătărie era schițată perfect, în cel mai mic detaliu. Îl încurajam și îi lăudam desenele. Acest lucru se întâmla prin clasa a VI-a. Am crezut că este o joacă de copil care se manifestă într-un stil propriu. Apropiindu-se de examenul de capacitate, l-am întrebat ce liceu ar dori să urmeze. A venit timpul să vă destăinui că Andrei a excelat la toate materiile, fiind printre primii trei elevi ai clasei. La un moment dat, în clasa a VIII-a, datorită rezultatelor foarte bune obținute la învățătură a primit invitație să se înscrie la ,Colegiul Național „Unirea” Focșani. A refuzat, și nu pentru că nu ar fi făcut față ci pentru faptul că pasiunea lui pentru desenul clădirilor, începea să prindă aripi. Așa se face că la sfârșitul clasei a VIII a, a susținut probele vocaționale la Liceul de Artă ,,Gheorghe Tattarescu” Focșani,secția arhitectură. Bucuria a fost mare în familia noastră pentru că era un prim pas în realizarea visului său, de mic copil, acela de a deveni un arhitect foarte bun. Dar drumul părea destul de lung, însă Andrei a continuat să se perfecționeze și să muncească din ce în ce mai mult. Zilnic, după orele de curs, lucra acasă câte 4-5 ore. A avut șansa să fie elevul domnului profesor arhitect Răzvan Dragomir, care a descoperit în el un real talent, pentru arhitectură. A început să lucreze cu el intens, l-a pregătit pentru olimpiadele naționale de arhitectură, iar rezultatele nu au întârziat să apară. Văzând pasiunea sa pentru desenarea clădirilor în creion, fără ajutorul riglei, am hotărât în vara anului 2022, mai exact pe data de 24 iunie de Ziua Națională a Iei să realizăm un vernisaj la sinagoga evreiască din Focșani.
Foto:Clădiri executate în creion de Andrei
Domnul Mircea Rond, regretatul președinte al Comunității Evreilor din Focșani și Râmnicu-Sărat îl îndrăgea foarte mult pe Andrei și a dorit ca vernisajul să aibă loc în incinta lăcașului de cult. Atunci ne-am bucurat de un real succes. Toți cei prezenți în sală, au admirat cu multă plăcere și interes lucrările sale. Lucrări ale unui elev de clasa a X-a, secția arhitectură. Printre cei prezenți atunci în sală, au luat cuvântul:
- Cristi- Valentin Misăilă primarul municipiului Focșani
- Sorin Francu actor și directorul teatrului maior Gheorghe Pastia
- Mircea Rond președintele comunității evreilor
- Oana Raluca Boian managerul bibliotecii județene
- Lenormanda Florențiu director de știri canal ,,Atlas Tv”
- Preot Florentin Răuță
și nu în ultimul rând, domnul profesor arhitect, Răzvan Dragomir, care a povestit auditoriului că Andrei este un elev foarte talentat, conștiincios și care lucrează exagerat de mult.
Dar timpul a trecut din nou foarte repede și anii de liceu au rămas niște amintiri frumoase, de neuitat, în sufletul lui Andrei. După susținerea examenului de bacalaureat am pornit imediat spre București și la numai două zile am ajuns și în Iași. Andrei susținea cel mai greu și cel mai important examen din viața lui. Acel copil, care își dorea să devină constructor, acum era declarat admis la două facultăți prestigioase din țară. Universitatea de arhitectură ,,Ion Mincu” și facultatea de arhitectură ,,G.H. Cantacuzino”. Bucuria din casa și sufletele noastre a fost fără margini. Un vis se contura și începea să devină realitate. Am ales Bucureștiul pentru că acolo locuiește și fiul nostru biologic Valentin și ne-am dorit să fim cât mai aproape unii de alții. Așa se face că acum Andrei este în anul II la facultatea de arhitectură ,,Ion Mincu”. Visul lui este acela de a deveni un arhitect foarte bun și de a reînvia arhitectura clasică. A fost singurul elev din promoția sa, de la Liceul de Artă ,,Gheorghe Tattarescu” Focșani care a reușit la arhitectură generală. Și în postura de student, Andrei muncește foarte mult, pentru a-și vedea visul realizat până la capăt. Sunt seri în care ne pregătim de somn, și când ne trezim dimineața, îl găsim la birou cu veioza aprinsă. Vorbeam în primul capitol al acestei povestioare de suflet, că atunci când a fost întrebat la grădiniță despre mama,cu ocazia unei serbări de ,,8 Martie” Andrei a răspuns sincer și cu multă emoție ,,Mama este icoana vieții mele”! Din ochii lui albaștri au licărit steluțe, iar pe obraji, i s-au scurs lacrimi. Lacrimi de copil inocent, care și-a păstrat până în ziua de azi dragostea și respectul față de părinții care l-au crescut și educat. Noi ne rugăm ca visul său să devină realitate și orice reușită să îi bucure sufletul!
COSMIN
Foto:Cosmin, cântând la strană
Foto:Andrei și Cosmin când visa să devină constructor
Foto:Andrei și Cosmin studenți
Cosmin este mezinul familiei. De mic copil a fost mai sensibil și răcea foarte des. Numai mama știe câte nopți a stat la capul lui și i-a vegheat somnul când ghearele temperaturii nu îi dădeau pace. De câte ori răcea îi transmitea virusul și lui Andrei și timp de aproape o săptămână erau în tratament. Am încercat să evităm cât de mult să le facem injecții, dar au fost și situații când a fost nevoie să fie înțepați sau să poarte branulă, pentru a scăpa de febră.
- Măi Cosmine, ce mă fac eu cu tine,că ești așa bolnăvicios?
- Mama, știu că vă chinuiți cu mine și nu aveți odihnă noaptea, dar când am să mă fac mare vă voi spune rugăciuni și am să mă rog la Doamne - Doamne să fiți sănătoasă! Așa gândea el, un copil de câțiva anișori. De mic a fost receptiv și dădea niște răspunsuri, de se mira și doamna educatoare.
Într-o zi, când am mers la grădiniță să îi aduc acasă, doamna educatoare Ecaterina Mihu m-a întrebat: ,,L-ați învățat pe Cosmin să citească? Pentru că el știe!” Nu, i-am răspuns că a învățat singur, urmărind niște desene la Tv. Tot de la televizor, pe canalul Discovery urmărea emisiunile cu animale. O perioadă chiar a fost atras de lumea dinozaurilor. Și acum păstrează o colecție întreagă de animale preistorice. Lui Cosmin îi spuneam filozoful pentru că mereu știa să iasă din situații mai dificile și dădea răspunsuri cu tâlc și subînțeles. A fost nedespărțit de Andrei la grădiniță și în clasele I-VIII, iar când a sosit momentul examenului de capacitate, l-am întrebat, cum am procedat și cu Andrei, în legătură cu ce liceu ar dori să urmeze! Aflase de la niște colegi mai mari, că tot la Liceul de artă ,,Gheorghe Tattarescu” Focșani se înființase clasa de ,,Arta actorului”.
I-am spus: ,,Dacă îți place, ar fi bine să reușești pentru că ai mai fi coleg cu Andrei încă patru ani, dar să știi că actoria nu este ușoară!”
,,Reușesc tata, nu știți că eu sunt filozof? (râde)!”
După ce a susținut examenul vocațional a fost declarat admis și timp de patru ani s-a bucurat de sprijinul domnului diriginte, actorul Radu Pocovnicu dar și al domnului director al Teatrului Municipal ,,Gheorghe Pastia”, actorul și regizorul Sorin Francu. A învățat multe lucruri frumoase în cei patru ani de liceu și a avut privilegiul să cunoască împreună cu Andrei foarte bine interiorul teatrului municipal. Fiind colegi de liceu, în pauze se întâlneau și nu au simțit lipsa unul altuia. Când Cosmin era liber, mergea la Andrei la atelierul de arhitectură și invers, aveau zile când Cosmin îl lua la teatru. El a continuat pasiunea mea din liceu, când am fost îndrăgostit de scenă pe care am jucat în trei piese.
Anii treceau și băieții creșteau repede. Datorită mamei, au prins dragoste de biserică. Noi ne-am bucurat foarte mult, dar am crezut că este un lucru normal să fii aproape de Bunul Dumnezeu! Nu a existat sărbătoare ca ei să nu fie împărtășiți. Când au mai crescut puțin și au început să cunoască mai bine tainele bisericii, au mers din ce în ce mai des la Catedrala din centrul orașului, unde suntem arondați. Preoții Florentin Răuță, Ionuț Ploscaru, Alexandru Savin și Ștefan Maftei le-au acordat atenție și încredere pentru că îi vedeau des la biserică, nu doar în zilele de sărbătoare. Într-o duminică, la slujba Sfintei Liturghii băieții noștri au fost invitați să cânte în strană și au fost foarte fericiți când au aflat că vor face parte din grupul care cântă alături de preot. Cred că acest lucru se întâmpla prin clasa a X-a. Au avut ocazia să îl vadă pe Înaltpreasfințitul Ciprian și să îl cunoască. În data de 24 ianuarie 2024, când acesta a slujit la Catedrala din Focșani, Andrei a avut marea bucurie să-i ofere Înaltului prelat, un tablou de dimensiuni mari, ce reprezenta catedrala desenată de el, în creion. Părintele Ciprian a rămas foarte surprins și impresionat de frumusețea lucrării și a primit cu drag acel dar.
De când i-am adus pe copii la noi în cămin, am vrut să îi botezăm pentru a fi siguri că sunt încreștinați. Am întrebat lucrătoarele din cadrul sistemului și ne-au asigurat verbal că toți copiii sunt botezați și că nici unul nu rămâne neîncreștinat. Am luat răspunsul ca o dovadă și întrebând mai mulți preoți despre taina botezului, ni s-a răspuns că dacă un copil a fost botezat, nu mai poate primi și a doua oară darul creștinării. Anii au trecut și nimic nu prevedea, ce avea să urmeze! În preajma Bobotezei, părintele Florentin Răuță a venit cu Ajunul pe la noi. Atunci Cosmin i-a arătat că în urmă cu câteva zile, pe 1 ianuarie de sfântul Vasile cumpărase de la pangarul Catedralei, Biblia și Molitfelnicul, strânsese special bani, pentru aceste două cărți. Părintele a fost surprins și impresionat și l-a binecuvântat. ,,Cosmine, să te ajute bunul Dumnezeu!” La începutul anului IV, Cosmin ne-a anunțat că dorește să urmeze cursurile Facultății de Teologie. Ne-am bucurat și i-am promis că îl vom susține pentru îndeplinirea visului său măreț. A venit însă și momentul când a trebuit să susțină examenul de bacalaureat. După ce a luat bacalaureatul, primul lucru pe care l-a făcut a fost acela de a se înscrie la facultatea de Teologie. Însă…a venit marea surpriză: când a mers la secretariatul facultății, să depună dosarul, o doamnă secretară l-a anunțat că lipsește un act. Chiar ,,Certificatul de Botez”! Am luat legătura imediat cu lucrătorii din sistem și am cerut să ni se elibereze certificatul. Surpriză însă și Decepție totală! Ni s-a răspuns că de fapt Cosmin nu se regăsește în arhive, că ar fi fost botezat! Și ca Șocul să fie și mai mare, am aflat cu această ocazie, că nici Andrei nu este încreștinat! Din neglijența sau poate indolența unor oameni, care erau competenți să ofere sprijin, Cosmin cât și Andrei au avut de suferit. Și ca să întăresc cele afirmate mai sus, în legătură cu nepăsarea, vă destăinui că a pierdut și șase ani de pensie de urmaș, tatăl lui Cosmin fiind decedat. Nu ne-a anunțat nimeni acest lucru, deși actele (cele originale) erau la sediul instituției. Când am întrebat șeful de serviciu (cu care mai demult avusesem un dialog contradictoriu), mi-a spus că băiatul este deja major și trebuie să își rezolve singur problemele. Degeaba i-am explicat că era de competența lor să anunțe, că beneficiază de acest sprijin. Mai mult, când a decedat tatăl său o lucrătoare a venit acasă să scrie acel celebru raport, ne-a spus: ,,Vă dau o veste tristă, dar să nu audă Cosmin! A decedat tatăl său biologic!” Pe loc l-am chemat pe Cosmin și i-am spus. Dumnezeu să îl ierte, a răspuns cu răceală. Datoria funcționarei publice era să anunțe imediat că beneficiază de pensie de urmaș. Cum să calific acest gest? După șase ani am aflat despre acest drept și am demarat procedurile pentru obținerea dreptului său legal. Revenind la problema botezului, din momentul când am aflat, am început o luptă contracronometru. În zadar însă, pentru că timpul a fost prea scurt și la data susținerii examenului nu a avut certificatul. Foarte mult s-a implicat doamna profesor de religie, Daniela Ciolpan de la Liceul de Arte. Domnia sa îi fusese profesoară lui Cosmin timp de patru ani și îi cunoștea dragostea lui față de Dumnezeu! Dânsa a verificat și în arhivele bisericii spitalului și nu a găsit nicio confirmare despre botez. Pentru a nu pierde totuși timpul, a susținut examen alături de Andrei la Iași și București, la facultățile de Istorie și Geografie. A fost admis la ambele, dar a preferat să mergem împreună la București și a ales Geografia. Visul său de a urma facultatea de Teologie a devenit și mai înverșunat și am reluat demersurile pentru a reuși acest lucru. A trebuit să dovedim cu acte că ei nu au fost botezați. Locuind în București, am primit sprijinul părintelui Vasile Ioana și Nicolae Mogage de la biserica ,,Sfântul Nicolae dintr-o zi”, care ne-au sfătuit unde trebuie să ne adresăm și ce trebuie făcut. Dar pentru a intra în posesia certificatelor de botez, mai întâi trebuia săvârșit actul în sine. După multe insistențe și alergătură, am reușit într-un final să rezolvăm și această problemă, care putea fi făcută cu 20 de ani în urmă. Amintesc implicarea nașelor de botez Geta și Diana Ignat ce au făcut tot posibilul ca acest eveniment să devină o sărbătoare și o amintire de neuitat. Cei prezenți la Catedrală cu ocazia acestui eveniment știu bine cum a fost!
În vara anului 2025 Cosmin a susținut examen de admitere la Facultatea de Teologie Ortodoxă ,,Justinian Patriarhul” din cadrul Universității București. După un an de studii la Geografie a devenit student, acolo unde gândul, dragostea și pasiunea îl purtau din fragedă pruncie. L-am felicitat pentru marea lui reușită și atunci cu ochii lui negri ca mura, scânteind de emoție și bucurie i-a spus mamei: ,,Mai țineți minte ce vă spuneam când eram mic? că mă voi ruga pentru sănătatea dumneavoastră să ne puteți crește mari?” De acum acest lucru va deveni obicei și veți fi în toate rugăciunile mele (ușor suspin de lacrimi)!
Alexandru
Foto:Alexandru
Alexandru a venit în familia noastră la doi ani după Cosmin și Andrei. Intr-una din zile o doamnă lucrătoare a venit să încheie celebrul raport de activitate lunară. După ce a consemnat pe linia sa de muncă și noi am semnat (dar de multe ori nu ne mai punea să citim) ne-a rugat să ne gândim la faptul că Andrei mai are un frate, care se numește Alexandru și a fost părăsit și el de mama biologică. Prima dată ne-am pus întrebarea dacă l-am putea crește și pe el! Aflând că urmează să împlinească peste câteva luni șapte ani, am acceptat să vină și el în familia noastră. Am mers și l-am cunoscut, am vorbit cu el și am constatat că este un copil isteț dar…și cam îndrăzneț! L-am întrebat dacă mai are frați și ne-a răspuns: ,,Știu că mai am un frate pe nume Andrei, dar nu îl cunosc și nu știu nimic despre el!” L-am mai întrebat ce știe despre mama lui și ne-a spus că într-o zi a plecat în oraș și i-a promis că atunci când se întoarce, îi va aduce ceva frumos și l-a lăsat cu o prietenă de-a ei. În zadar a așteptat-o bietul copil că mama nu a mai apărut nici cu ceva frumos, nici fără. De atunci s-a supărat pe ea, pentru că l-a mințit și nu a mai vrut să îl vadă. Auzind aceste cuvinte din gura unui copil, ne-am înduioșat și i- am spus: ,,Andrei, fratele tău este la noi acasă. Vrei să vii și tu să crești cu el împreună cu alt copil, pe nume Cosmin?” Am văzut cum s-a bucurat și a acceptat imediat. Datorită lui Andrei și Cosmin, a crescut și el la noi. Deși a avut un caracter mai personalizat, a terminat Colegiul Național ,,Spiru Haret”, așa cum își dorea de mic. După absolvirea colegiului, a urmat facultatea de Sociologie, din cadrul Universității București și s-a angajat într-o firmă în domeniul IT. Împreună cu prietena, locuiește în București.
O întâmplare care îmi vine acum în minte, este legată de o replică pe care Alexandru, i-a dat-o unei lucrătoare din sistem. După ce a reușit la facultate a mers să semneze niște documente. Atunci i s-a propus să plece din familia noastră și pe timpul vacanțelor să locuiască într-un centru. ,,De acum, Alexandru tu ești major și nu vei mai putea sta la oamenii ăștia” i s-a adresat lucrătoarea! Auzind aceste cuvinte Alexandru a răspuns foarte hotărât și categoric: ,,Nu sunt oamenii aceștia…Sunt Părinții mei” (fără cuvinte). Chiar dacă legea spune că de la împlinirea vârstei de 18 ani copiii devin independenți, abordarea subiectului nu a fost una adecvată, pe placul lui.
ÎN LOC DE FINAL
Trebuie să vă spun dragii mei cititori că, în momentul în care Cosmin și Andrei au pășit în casa noastră, aveau nouă luni și respectiv un an și patru luni. Ne-am făcut probleme la început, având în vedere vârsta lor mică, însă…ne-am dat seama că a fost și un avantaj. Necunoscându-și părinții biologici (care niciodată nu i-au căutat), ei fiind crescuți și educați doar de noi, au ales tot ce a fost curat și bun de la viață. Au fost copii buni și cuminți, care au înțeles că trebuie să învețe pentru a reuși în viață. Uneori, cunoștințele ne spuneau: ,,Copii, dar ce noroc ați avut de acești părinți!” În replică, noi răspundeam: ,,Da, așa este! au avut noroc de părinți buni, dar și noi am avut noroc, pentru că au fost ascultători!” Niciodată nu am ascuns adevărul față de ei. De când au început să înțeleagă câte ceva din viață le-am explicat că nu suntem părinții lor biologici. I-am luat să îi creștem, să îi educăm și să le dăruim un viitor sigur. Și pentru că am ajuns în acest punct, să vă povestesc ce s-a întâmplat într-o zi, când s-au întors de la școală. Erau în clasa a VI-a, când un coleg de clasă i-a întrebat cu dispreț, ce fel se simt ei cu asemenea părinți care nu sunt ai lor?!! Am rămas surprins de această atitudine și am vrut să știu ce replică i-au dat colegului curios! Cu un aer triumfător, citindu-le bucuria pe față, ne-au spus:” Ai vrea tu să ai părinți ca ai noștri, pentru că am observat la tine niște lipsuri materiale, ceea ce la noi nu ai să vezi!” Și nu s-a supărat? am continuat curios. Nu avea de ce să se supere pentru că i-am amintit colegului curios și răutăcios vorba aceea din bătrâni: ,,Părinți sunt cei care te cresc, nu care te fac”.Atunci ne-am dat seama ce bine am făcut când le-am povestit de mici povestea lor!
Trecând peste acest episod, de multe ori și doamna director sau cadre didactice ne spuneau că au văzut mai rar, părinți în situația noastră, care să se implice atât de mult sufletește. Ne povesteau că sunt copii cu părinți biologici, care nu se implică la fel ca noi. La un moment dat, doamna director ne-a spus (redau cuvintele exact): ,,Măi fraților, eu nu am întâlnit oameni ca voi. Vă cunosc de când erau copiii mici și îi plimbați cu cărucioarele prin oraș sau îi duceați de mână la grădiniță!” Am răspuns că un copil nu poate fi ținut doar în casă! Are și el nevoie de soare, vânt, aer pentru a putea crește sănătos. Timp de 15 ani am mers la mare vară de vară. Începuseră locuitorii din stațiunea Mangalia să ne cunoască. Au fost momente când persoane din conducerea instituției au apelat la noi și am acceptat să fim filmați acasă, fiind dați ca exemple despre felul cum ne implicăm în creșterea și educarea acestor copii. Într-un interviu televizat, soția a spus: ,,Când am adus copiii la noi în casă, a fost sărbătoare! O sărbătoare mare ca cea de Paști sau de Crăciun!”. Cu altă ocazie am fost interogați dacă ni s-a solicitat vreodată bani pentru a păstra copiii (să nu ni-i schimbe). Acest interogatoriu a avut loc în urma apariției unor zvonuri că în cadrul unor centre s-ar pretinde bani sau atenții.Adică…mită cum se spune. Am răspuns că nouă personal,niciodată nu ni s- a pretins așa ceva și nici măcar un apropo discret nu ni s-a adresat. Dacă aș fi bănuit ceva, aș fi mers imediat la conducere și aș fi denunțat imediat intenția. Din punctul acesta de vedere…nu sunt reproșuri.
Sunt însă…multe întâmplări pe care le-am trăit și au durut la vremea respectivă. Spre exemplu când insistam să fim ajutați financiar, uneori primeam următorul răspuns: ,,Haideți mai întâi să avem grijă de copiii noștri biologici!” Când erau realizări personalul se adresa cu replica: ,,Copiii noștri” până într-o zi când am spus: ,,Copiii noștri nu ai dumneavoastră, pentru că noi stăm non-stop la capul lor!”
Sunt multe întâmplări trăite. Această povestioară, este doar un preambul la un roman la care lucrăm și sperăm să îl edităm curând. Sunt crâmpeie din viața a trei copii, crâmpeie din cei 20 de ani petrecuți în sistem.
Poate ați înțeles de ce noi am fost cam incomozi, poate uneori prea incomozi! Dar …nu te poți lupta de unul singur cu un sistem. Au fost și lucruri bune, dar păcat că prea puține. Degeaba unii ne-au apreciat munca, dacă alți oameni din sistem nu au manifestat empatie față de copiii noștri și munca depusă. Atât s-a putut și de aceea ne-am hotărât să plecăm. Am observat că unii colegi se pensionează și sunt lăudați pentru întreaga lor activitate. De noi… nu mai știe nimeni, sacrificiile noastre au fost date uitării. Acum nu mai întreabă nimeni de ei. Nu mai face nimeni raport lunar! Însă…cineva a văzut tot, ne-a urmărit munca de-a lungul anilor și știe ce am făcut pentru acești copii. Acel cineva nu este decât bunul Dumnezeu, care ne-a ales să fim părinți pentru acești copii!
A scris pentru dumneavoastră, cu ocazia zilei de 8 martie 2026, pentru toate mamele din lume, cu mult drag!
Luminița și Daniel Mușat - Mureșanu
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Social
Explozie de tensiuni la DGASPC Vrancea: angajații din Odobești reclamă tăierea sporurilor, conducerea invocă legalitatea deciziei
De același autor
