Ești bun cât poți munci
Vasile Lovin, din localitatea vrânceană Boloteşti, trăieşte de doi ani un adevărat coşmar. Rămas fără un picior, omul primeşte doar o indemnizaţie de 270 lei lunar, la care se adaugă pensia de la stat, şi aceea una de mizerie după ce o viaţă întreagă a lucrat ca tractorist. Nici soţia nu are pensie. Deşi suferă de câteva boli pe care le duce pe picioare, femeia este nevoită să fie - la 67 de ani - stâlpul casei. Merge cu ziua prin sat, să-şi poată îngriji bărbatul aflat la pat, în grea suferinţă. Omul spune că nu i s-a aprobat însoţitor, mai mult, i s-a spus destul de brutal că va primi unul doar după ce i se va tăia şi celălalt picior. Medicii i-au dat între timp vestea cea rea, şi piciorul stâng este afectat urmând să aibă aceeaşi soartă. Omul este disperat şi se roagă zilnic să-l strângă Dumnezeu, să-l scape de suferinţă.
Calvarul bărbatului de 69 de ani a început în 2015. N-a avut nici un semn, până în momentul în care a început să-l doară în jurul unghiei de la degetul cel mare, de la piciorul drept. Nu s-a speriat, a crezut doar că este un mic disconfort, care va trece în câteva zile. N-a fost să fie aşa.
„ M-a durut sub unghie şi de-acoalea a început să crească şi mi-a desprins unghia. Am mers la medicul de familie care, după ce m-a examinat mi-a spus că s-ar putea să fie o ciupercă. Mi-a recomandat să mă internez. M-am prezentat la medicul de specialitate, la Focşani care, după ce a văzut cum se prezintă piciorul mi-a spus, Măi nene, matale eşti de cuţit, bre! M-a ţinut o săptămână în tratament, fără rezultat, după care mi-a spus, Eşti de tăiere nea Lovin!”, povesteşte bărbatul cu lacrimi în glas.
- Ce diagnostic v-a pus? întreb.
„Arterită tabacică.”
- Grav? întreb.
„Grav!...”
Este greu pentru un om care a muncit toată viaţa şi n-a avut stare din dorinţa de a face cât mai mult pentru gospodăria şi familia lui, să afle că existenţa i se va schimba total. I s-a amputat degetul mare de la piciorul drept şi a crezut că scapă doar cu atât. Câteva zile s-a simţit mai bine, a treia zi însă...
„Când a venit domnul doctor duminică în control, toate degetele erau negre şi degetul pe care mi l-a tăiat, deasupra lui, se făcuse o pată neagra ca o rubla de 50 de bani”, spune nenea Lovin.
La a doua intervenţie i-a fost tăiată laba de la picior. S-a împăcat şi cu această pierdere. La a treia intervenţie piciorul i-a fost scurtat până aproape de genunchi... În momentul acela a simţit că viaţa lui de până acum doi ani dusă e, pentru totdeauna.
„Boala a stagnat şi am crezut că totul va fi bine. Eram pregătit sufleteşte, încercam să mă obişnuiesc cu ideea. Nenorocirea a făcut să mă răstorn cu căruţul nu odată, de două ori, şi să mă rănesc la piciorul tăiat. Am ştiut că singur nu mă mai descurc, că sprijinul este doar la soţia mea, care are grijă de mine”.
- Toată nădejdea este la soţia dumneavoastră?
„Atât! Întotdeauna, să mă scuzaţi că spun cuvântul acesta, mi-am dorit să mor înaintea ei...”
Nenea Lovin a solicitat un însoţitor, dar nu i s-a aprobat. A făcut contestaţie, degeaba. Răspunsul l-a lăsat fără cuvinte.
„A zis ca dacă mai înaintez ( dacă face şi alte demersuri ), mi-o taie şi pe asta”.
- Ce v-au spus, când primiţi însoţitor? întreb.
„Când mi-or tăia şi al doilea picior. Fără două picioare, se poate da însoţitor, fără unul, nu!”
Din banii care le intră în casă, câteva sute de lei, abia supravieţuieşte cu soţia, de la o lună la altă. Cei mai mulţi se duc pe medicamente, ambii soţi sunt cu probleme de sănătate. De când cu nenorocirea soţului, soţiei i s-au agravat bolile de care suferă, diabet, astm şi hipertensiune. Copiii nu sunt lângă ei şi nici nu i-ar putea ajuta financiar, fiecare are o familie de ţinut, copii de hrănit şi îmbrăcat aşa că, la 67 de ani, Constanţa Lovin este nevoită să meargă la lucru prin sat, pentru 50 lei/zi, să mai aducă un ban în casă.
- Ce lucraţi? întreb.
„La vie, menajeră în casă, am tăiat şi lemne ... Nu mi-e ruşine de muncă”, spune Constanţa Lovin.
Vecinii ştiu prin ce trece familia Lovin. Îi ajută cum pot, dar şi ei au pensii mici.
„Sunt oameni respectabili care n-au întins mâna niciodată, dar acum nu au încotro. Şi dacă în ţara noastră sunt anumite drepturi, care trebuie câştigate pentru oameni în necaz, nu ştiu de ce ei n-ar putea să fie ajutaţi, pentru că se zbat în nevoi.”, ne spune doamna Eugenia Lovin.
„Nu este corect lucrul ăsta. Îl lasă în casă, pleacă cu ziua, până vine ea, nu cade pe jos? Nu moare de foame şi de sete şi de toate alea? Merge cu ziua, la ei 50 de lei sunt bani mulţi. Şi la mine a fost la prăşit, la retezat vie, la legat. Soţul stă singur toată ziua, că omul te ia la munca pentru o zi întreagă, că de aia te plăteşte”, spune şi vecina Aurelia Banu.
La Direcţia pentru Protecţia Persoanelor cu Dizabilităţi Vrancea, am mers cu speranţa că acestui om bătut destul de soartă, i se va da o mână de ajutor. Din păcate, am plecat de acolo doar cu o promisiune, şi anume că situaţia lui Vasile Lovin va fi verificată.
„Referitor la situaţia domnului Vasile Lovin, din Boloteşti, vom face în aşa fel încât o echipă constituită din asistent social şi psiholog să meargă să vadă care e situaţia acolo. Dacă problemele sunt mari, vom face echipă şi cu cei de la Primăria Boloteşti, astfel încât să alinăm durerea respectivei persoane”, ne-a spus Ionel Chetroiu - dir. Direcţia Persoanelor cu Dizabilităţi - Vrancea.
După ce barem se va stabili însă dacă viaţa acestui om este în pericol, sau nu? Vasile Lovin şi-a pierdut orice speranţă că STATULUI nostru cel de toate zilele i-ar mai păsa de oamenii lui care, după ani mulţi de muncă sunt lăsaţi să sfârşească pe patul de suferinţă. Nici o mângâiere, nici un ajutor, nici un sprijin moral de nicăieri.
- În ce vă mai puneţi speranţa? întreb.
- În Dumnezeu de-acuma! Da, mă rog la dânsul! Decât trai aşa, mai degrabă colo (la cimitir), că statul -i degeaba. Eşti bun cât poţi munci, încolo nu se mai uită, cum nu se uită un cioban la un câine care i-a murit...” , spune nenea Lovin.
Vasile Lovin are un certificat de încadrare în grad de handicap valabil până în 2019. Până atunci, cei abilitaţi de locurile de muncă pe care le ocupă, n-ar trebui să se intereseze dacă omul se recuperează, sau nu, dacă îi este bine, sau nu, dacă sunt probleme cu cei care-l îngrijesc, dacă ajung banii pentru medicamente şi hrană măcar.... Dacă doriţi să-l ajutaţi pe nenea Vasile Lovin, ar avea nevoie de un căruţ pe măsura lui, să nu mai cadă, cum se întâmplă acum cu cel primit de pomană. Are nevoie şi de bani pentru deplasările la medic si pentru tratament căci şi cel de-al doilea picior s-a îmbolnăvit.Persoana de contact: CONSTANTA LOVIN: TEL 0730/ 978. 751. Vom reveni cu noi informaţii căci, în astfel de situaţii sunt mulţi oameni necăjiţi cărora nimeni nu le trece pragul.( Janine VADISLAV )
