Strigătul lui Maricel
Am aflat despre existenţa lui dintr-o postare de pe o reţea de socializare. Deşi locuiam în aceeaşi localitate, pană atunci nu ştiam de existenţa lui. Afandu-i povestea, m-am identificat într-o oarecare măsură cu el. Şi eu fusesem imobilizată timp de zece ani... Ceea ce ne diferenţia erau mamele noastre. A mea a luptat pană m-a văzut mergand din nou, a lui probabil nu e capabilă să lupte sau poate duce lupte doar de ea ştiute.
Într-o zi friguroasă de noiembrie am hotărat să-l vizitez. Ne-a întampinat o stradă plină de apă şi noroi parcă prevestind suferinţa ce-şi făcuse culcuş într-o căsuţă de aici. La poartă ne aştepta prietenul lui din a cărui postare aflasem despre el şi care de cateva luni încearca disperat să-i facă cunoscută povestea în speranţa că cineva îl va ajuta, şi pe mama lui.
O casă mică construită după inundaţiile ce le luase vechea locuinţă în 2005 ni se dezvăluie privirilor. Apoi el. Un adult cu trăsături de copil, aşezat pe o plapumă în mijlocul patului. Mă aşteptam să-i aflu suferinţa chiar de la el dar nu vorbeşte prea mult. Poate din timiditate sau poate că în cei zece ani de cand universul lui se rezumă la acel pat a uitat să mai comunice cu oamenii.
Nici el şi nici mama lui nu ştiu ce diagnostic are iar puţinele acte medicale pe care le are îmi spun că sunt la domnul primar. ÎI întreb dacă îl doare ceva iar el îmi spune că nu are dureri dar nu-şi poate mişca picioarele. Mainile mai păstrează încă puţină mobilitate. Este posibil ca atrofia musculară să fie cauza imobilităţii lui. Dar cum s-a ajuns aici, numai un medic ar putea afla răspunsul. Mama povesteşte că dimineaţa, pentru a-l ridica în pat, vine să o ajute un vecin.
Nu are un certificat de încadrare în grad de handicap. A avut unul dar nu au mai putut merge la reevaluare şi şi-a pierdut toate drepturile date de acesta. Nu are nici măcar un ajutor social şi prin urmare nici asigurare de sănătate. Unii spun că ar fi bun de muncă dar nu cred că la varsta la care taţii îşi duc copii la şcoală, el a ales să renunţe la tot ce implica o viaţă activă pentru a rămane în pat.
Încerc să-i explic mamei lui că ea trebuie să facă demersurile necesare pentru a reobţine certificatul de încadrare în grad de handicap, dar ea pare incapabilă să înţeleagă că e responsabilă pentru viitorul fiului ei şi că nu e suficient să muncească cu ziua pentru a-i oferi mancare şi căldură.
„Uneori mamele trebuie sa uite de ele”
Uneori mamele trebuie să uite de ele, trebuie să se sacrifice zi de zi, ceas de ceas pentru copilul lor. Încerc să-i povestesc cate luni a stat mama mea pe un scaun langă mine în spital...
Sunt convinsă că dacă ar fi evaluat corect şi dacă ar urma un plan de recuperare ar reuşi să se ridice iarăşi pe picioare dar cine să-l ajute să-şi împlinească acest vis? Mama? Pare incapabilă. Autorităţile locale? Consideră că e responsabilitatea mamei. Comunitatea? Înainte ca prietenul lui să-i facă publică povestea, nu foarte mulţi ştiau de starea lui.
Cred că fiecare dintre noi avem o responsabilitate faţă de semenii noştri în suferinţă. Cum ar fi viaţa noastră dacă nu am primi şi nu am dărui?!
Dacă vreţi să răspundeţi strigătului lui, dacă vreţi să-i aflaţi povestea, el aşteaptă să-i deschideţi uşa! Se numeşte Maricel Matei şi locuieşte în localitatea Răstoaca, judeţul Vrancea.
Publicat de iuli-ana.blogspot.ro marţi, noiembrie 15, 2016
Iuliana Prunilă Negoiţă
Iuliana Prunilă-Negoiţă este autoarea unui blog în care scrie despre problemele cu care se confrontă în viaţa de zi cu zi persoanele cu dizabilităţi, http://iuli-ana.blogspot.ro, dar face parte şi din echipa unui site destinat, de asemenea, persoanelor cu dizabilităţi: www.dizabil.eu.
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Social
