Astăzi despre... cum și-au exprimat românii „recunoștința” față de unul dintre artizanii Marii Uniri: Iuliu Maniu
La 11 noiembrie 1947 se dă sentința în procesul intentat lui Iuliu Maniu, atunci în vârstă de 75 de ani, în urma căruia este condamnat la închisoare pe viață, împreună cu vicepreședintele PNȚ, Ion Mihalache. Iuliu Maniu a fost trimis la penitenciarul din Galați, iar în august 1951 este transferat la Sighet. În timpul detenției, Iuliu Maniu a adoptat o atitudine demnă, nelăsându-se intimidat de presiunile prin care anchetatorii încercau să obțină mărturii că ar fi complotat împotriva statului român. Iuliu Maniu s-a stins din viață la 5 februarie 1953 la Sighet, cadavrul său fiind aruncat într-o groapă din Cimitirul Săracilor, de la marginea orașului Sighet.
Dupa 23 august 1944 Iuliu Maniu, fost deputat, fost prim-ministru al Romaniei (noiembrie 1928-iunie 1930; iunie 1930-octombrie 1930; octombrie 1932-ianuarie 1933) și președinte al Partidului Național-Țărănesc (1926-1933, 1937-1947), a luptat împotriva preluării țării de către comuniști, proces pe care a refuzat să-l accepte, încrezator în sprijinul marilor puteri occidentale.
La 1 noiembrie 1944, Iuliu Maniu îl intreba printr-o telegramă pe vicemareșalul Donald Stevenson dacă guvernul britanic are de gând să predea Romania Uniunii Sovietice, răspunsul fiind negativ. Pe 8 noiembrie însă, ministerul de externe al Marii Britanii (Foreign Office) îi scria reprezentantului său la București (John Le Rougetel) într-o telegramă strict confidețtială că înțelegerea dintre Churchill si Stalin privind Grecia si Romania orientează politica britanică.
S-a opus instalării guvernului Groza la 6 martie 1945, protestând mereu împotriva încălcării democrației, inclusiv prin memorii adresate puterilor occidentale. A obținut, alături de PNȚ, o victorie zdrobitoare în alegerile din 19 noiembrie 1946, rezultate eliminate înăa prin falsificarea alegerilor de către comuniști.
Vezi si A fost Iuliu Maniu inmormantat in comuna Giulesti?
Operatiunea Tămădău
La 14 iulie 1947, vicepreședintele PNȚ, Ion Mihalache, împreună cu alți lideri țărăniști (Nicolae Penescu - secretar general al Partidului Național Țărănesc, Nicolae Carandino - director al ziarului Dreptatea, Ilie Lazăr - membru în delegația permanentă a P.N.Ț.) au fost atrași în așa-numita „capcană de la Tămădău” ce le-a fost pregătită de către Siguranță împreună cu Serviciul Special de Informații, cu ajutor sovietic. Grupul de conducători țărăniști a fost arestat în dimineața de zilei de 14 iulie când se pregăteau să se îmbarce în cele două avioane pregătite pe aeroportul de la Tămădău, potrivit descopera.ro.
La 19 iulie 1947, Adunarea Deputaților a ridicat imunitatea parlamentară a demnitarilor țărăniști, pentru a putea fi arestați. La 30 iulie 1947, printr-un jurnal al Consiliului de Miniștri s-a decis dizolvarea Partidului Național Țărănesc. În aceeași zi a fost convocată Adunarea Deputaților, în cadrul căreia, pe baza unui raport întocmit de Teohari Georgescu, s-a aprobat dizolvarea cu 294 de voturi pentru și unul împotrivă. Jurnalul stabilea: „Partidul Național-Țărănesc de sub președinția domnului Iuliu Maniu este și rămâne dizolvat pe data publicării in Monitorul oficial a prezentului Jurnal. Aceeași decizie de dizolvare include și toate organizațiile județene, de plasă și comunale ale sus menționatului partid, organizațiile militare, de tineret, de femei și orice alte organizații sau asociații conduse de acest partid”.
Hotărârea de dizolvare a fost urmată de o înverșunată campanie de presă împotriva Partidului Național Țărănesc și a lui Iuliu Maniu. Lucrețiu Pătrășcanu a încercat să atenueze atitudinea generală de denigrare a Partidului Național-Țărănesc și a lui Iuliu Maniu. Într-o discuție avută cu Gheorghiu-Dej, referitoare la cele publicate în „Scânteia” și „România Liberă”, el a apreciat: „Asta-i falsificarea istoriei” și a insistat asupra faptului că Partidul Național „jucase un rol primordial in crearea Romaniei Mari în 1918, și ca atare ar fi fost în detrimentul țării ca el să fie prezentat acum drept o oficină de spionaj”. Receptiv la „glasul poporului”, guvernul a trecut la arestarea fruntașilor național-țărăniști. Iuliu Maniu a fost luat din sanatoriul doctorului Ion Jovin, aflat la București, pe bulevardul Dacia nr. 19 si depus în secret la închisoarea Malmaison din Calea Plevnei.
Vezi si Inregistrare de colectie cu Nicolae Iorga: "Datoria tarii noastre este de a munci"
Sentința, dinainte stabilită
În timpul detenției, Iuliu Maniu a adoptat o atitudine demnă, nelăsându-se intimidat de presiunile prin care anchetatorii încercau să obțină mărturii că ar fi complotat împotriva statului român. El a respins categoric acuzația că ar fi intenționat să înlăture prin forța armată guvernul Groza, susținand că lupta sa avea un caracter eminamente politic. Acuzațiile aduse lui Maniu au vizat, în fond, condamnarea întregii sale activități politice: de la cea desfășurată în timpul dominatiei ungare asupra Transilvaniei, când a fost un „colaborator” al autorităților de la Viena si Budapesta în politica de oprimare a poporului roman, la unirea din 1918, când a căutat să „împiedice” acest act istoric punând tot felul de condiții, la perioada interbelică, în care s-a dovedit un „reacționar și un sprijinitor al fascismului”. Acuzațiile au continuat cu anii războiului, când a fost un un „susținător” al lui Antonescu și al luptei armate împotriva Uniunii Sovietice, până la perioada de după 23 august, când a adunat în jurul său pe toți „fasciștii și reacționarii”, pe „trădătorii de țară” și „agenții imperialismului”. În timpul procesului, Iuliu Maniu și-a asumat răspunderea pentru actele sale politice și a respins cu hotărâre acuzațiile false. Deși era principalul acuzat în procesul intentat conducătorilor Partidului Național-Țărănesc, Iuliu Maniu a fost interogat printre ultimii. Pe 11 noiembrie 1947, a avut loc confruntarea acuzațiilor după interogatorii, intrebările referindu-se la colaboratorii săi și la diverse aspecte din activitatea proprie din ultimii ani.
La fel ca în cazul procesului intentat mareșalului Antonescu în urma cu un an si jumatate, sentința era dinainte stabilită, pe baza unor acuzații fără acoperire materială, având la bază nu probe, ci indicații politice venite de la Moscova și prezentate în haina juridică la București. Rechizitoriul procurorului militar incepea astfel: „Acțiunea trădătoare și criminală a acuzatului Maniu, a acuzatului Mihalache și a celorlalți acuzați nu este decât o încoronare a trădării naționale, care caracterizează întreaga activitate politică a Partidului Național-Țărănesc”. Maniu era acuzat de trădare națională, tentativa de surpare a ordinii constituționale, răzvrătire, insurecție armată, instigare la trădare prin necredință, instigare la trecerea frauduloasă a frontierei. Sentința de condamnare a fost pronunțată pe 11 noiembrie 1947: „Mihai I, prin grația lui Dumnezeu și voința națională, rege al României, la toți cei de față și viitori, sănătate”. Apoi erau enumerate pedepsele. Iuliu Maniu si Ion Mihalache au fost singurii condamnați la temniță grea pe viață.
Detentia și moartea lui Maniu și Mihalache
Iuliu Maniu a fost trimis la penitenciarul din Galați, unde a fost adus și Ion Mihalache. In august 1951 este transferat împreuna cu Mihalache și alți național-țărăniști la Sighet. Iuliu Maniu s-a stins din viață la 5 februarie 1953 la Sighet, cadavrul sau fiind aruncat într-o groapă din Cimitirul Săracilor, de la marginea orașului Sighet.
Ion Mihalache a fost dus în toamna anului 1953 de la Sighet la Ministerul de Interne unde timp de un an jumatate s-au exercitat presiuni asupra sa pentru a semna o declarație de negare a propriilor crezuri politice și de acceptare a colaborării cu regimul. A refuzat pactizarea cu autoritățile comuniste și, în 1955, a fost trimis la penitenciarul Râmnicu Sărat în regim de exterminare fiind încarcerat cu numarul matricol 51 la celula nr. 35. La Râmnicu Sărat a fost supus unui regim de detenție inuman, extrem de dur cu „bătăi sistematice”, măsuri de izolare, lipsă de alimente, lipsa unei asistențe medicale și a medicamentelor, condiții de igienă precare, lipsa căldurii în celule în perioada iernii. A protestat permanent față de regulamentele abuzive din închisoare și de fiecare datș a fost pedepsit.
Intr-o comunicare prezentatș în martie 1993 la simpozionul „Ion Mihalache in fata istoriei”, Ion Diaconescu relata cum in 1957, când a ajuns la închisoarea Râmnicu Sărat împreună cu un lot de țărăniști, l-a auzit pe Ion Mihalache care din celula în care era inchis striga: „Aici Ion Mihalache. Sunt terorizat că nu vreau să dau declarațiile mincinoase ce mi se cer. Sunt bolnav și mi se refuză medicamentele”. Diaconescu declara că la Râmnicu Sărat, șase ani aproape zilnic l-a auzit pe Mihalache cum gemea când era lovit de gardieni și era aruncat jos pe ciment pentru că nu se mai putea ridica din pat. Regulamentul închisorii prevedea ca intre orele 5 dimineața și 10 seara deținuții nu aveau voie să se atingă de pat.
In august 1962 deși era grav bolnav, având o hemipareză stanga, Ion Mihalache a fost pedepsit cu 5 zile de izolare pentru ca „țipa” în celulă. Starea de sănătate i s-a agravat în timpul încarcerării la Râmnicu Sărat. La începutul anilor ’60 era diagnosticat cu „spasm cerebral” și „agravarea herniei inghinale”. Răpus de boala și de chinurile unei detenții de nesuportat, Ion Mihalache a decedat la 5 februarie 1963 la penitenciarul Râmnicu Sărat. Într-una din mărturisirile sale despre perioada de detenție de la Râmnicu Sărat, Corneliu Coposu se referea la condițiile în care a murit Mihalache: „Ion Mihalache a murit in anul 1963 in închisoarea de la Râmnicu Sărat, unde nu se acorda niciun fel de asistență medicală. Sigur, la starea lui a contribuit și regimul de detenție și de alimentație. Încetul cu încetul, din cauza inaniției și brutalității inumane la care a fost supus, a murit. Ca și ceilalți detinuți decedați, a fost aruncat în pielea goală, într-un cimitir mlăștinos, așa încât osemintele sale nu vor fi niciodata recuperate”.
Sursa: Cultural BZI - pagina de Facebook.
