Astăzi despre Lascăr Catargiu. Unul dintre cei mai importanţi oameni de stat din istoria României. A avut un rol esenţial în realizarea Unirii Principatelor Române, dar şi în reformele care au stat la baza creării statului român modern
Lascăr Catargiu sau Lascăr Catargi (n. 1 noiembrie 1823, Iași - d. 11 aprilie 1899, București) a fost un om politic român din secolul al XIX-lea, ministru în varii guverne, președintele Camerei Deputaților și prim ministru al României pentru patru mandate.
„Eu nu voi permite ca uliţa să ne facă legi”.
Născut în Iași, în noiembrie 1823, aparținea unei vechi familii muntene, un membru al căreia fiind exilat de Matei Basarab în secolul XVII s-a stabilit în Moldova.
A aderat la petiția-proclamație adresată domnitorului Mihail Sturza la 28 martie 1848, ceea ce a dus la surghiunirea sa pe una din moșiile familiei sale din ținutul Neamț.
Funcții timpurii
În timpul lui Grigore Alexandru Ghica (1849 - 1856), Catargiu a ajuns prefect al poliției (agă) din Iași. În 1857 face parte din "divanul ad-hoc" al Moldovei, o comisie aleasă conform Tratatului de la Paris din 1856, pentru a vota unirea propusă a Moldovei cu Țara Românească. Vederile sale puternic conservatoare, în special în legătură cu reforma agrară, l-au făcut să devină candidatul conservatorilor la tron în 1859, în Moldova, însă a refuzat, din dorința de a vedea să apară o singură patrie română mai puternică și mai mare. În timpul lui Alexandru Ioan Cuza (1859 - 1866), Catargiu a ajuns unul din liderii opoziției și a primit ajutor din partea lui Barbu Catargiu, un jurnalist și politician asasinat la București pe 20 iunie 1862.
În 1866 a devenit unul dintre cei trei membri ai Locotenenței Domnești care a condus statul român de la abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza și până la înscăunarea lui Carol I.
În timpul Regatului României
După ascensiunea Prințului Carol I al României, în mai 1866, Lascăr Catargiu devine președintele consiliului de miniștri (prim-ministru), dar neputând coopera cu colegii săi liberali, Ion Brătianu și C.A. Rosetti, demisionează în iulie.
După încă opt funcții ministeriale, culminând cu agitația anti-dinastică din 1870 - 1871, Catargiu a format, pentru prima dată în istoria română, la 22 martie 1871 un cabinet conservator stabil, care va rămâne la putere până în aprilie 1876. La 12 aprilie 1876 Catargiu a demisionat, fiind urmat în funcție la 9 mai de către Manolache Costache Epureanu.[1] La începutul anului 1876, guvernul conservator condus de Lascăr Catargiu căuta căi de folosire a crizei orientale în scopul obținerii independenței României. La 16 ianuarie 1876, Lascăr Catargiu a dat instrucțiuni agenților diplomatici români din străinătate să facă sondaje pe lângă guvernele străine pentru a afla care ar trebui să fie rolul României în criză și dacă aceste guverne ar fi receptive față de o declarație unilaterală de independență a României. Catargiu era pregătit să colaboreze pe plan militar cu puterile aliate într-un război în Europa de Sud-Est, împotriva Turciei, doar dacă aceste puteri ar fi garantat integritatea teritorială a României și independența politică. Gheorghe Costaforu, agentul României la Viena în convorbirile sale cu ambasadorul german și cu alți diplomați i-a informat că românii erau hotărâți să rupă legăturile cu Turcia și să se proclame independenți cât mai curând posibil. Puterile aliate au primit cu răceală inițiativa lui Catargiu.
Prin politica sa, care a prevenit o revoluție și a revitalizat popularitatea coroanei, a fost considerat ca nepatriot și reacționar de liberali, care au ajuns la putere în 1876; o propunere de a demite întreg cabinetul Catargiu a fost retrasă în 1878. În anul 1884 Catargiu a unit partidul său cu o grupare liberală dizidentă, condusă de Gheorghe Vernescu, pentru a forma Partidul Liberal Conservator, în care Catargiu și Petre Carp își disputau conducerea partidului.
Pentru a realiza această fuziune, Catargiu a fost nevoit să adere la anumite principii liberale: descentralizarea administrativă și libertatea presei. Noul partid va constitui cel mai important element al așa-numitei "Opoziții Unite", față de guvernul liberal Brătianu, dar conservatorii s-au dovedit ineficienți în parlament între 1883 și 1888.
Catargiu a rămas în opoziție până în 1889, când a format un nou cabinet, fiind ministru al internelor, dar acest cabinet a căzut după doar șapte luni. În guvernul Florescu din martie 1891, a ocupat aceeași poziție, iar din noiembrie 1891 va deveni din nou președinte al așa-numitului "mare guvern conservator" care reprezenta un partid conservator unificat ( prin unificarea dintre liberal-conservatori și conservatorii "puri" conduși de Nicolae Filipescu), păstrându-și funcția până în 1896. În această perioadă a fost responsabil pentru câteva reforme utile, mai ales financiare și comerciale. A murit la București la data de 11 aprilie 1899.
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Ascensiunea pe scena politică
Lascăr Catargiu s-a născut într-o familie veche de boieri moldoveni, tatăl său fiind Constantin Catargiu. Primii ani de şcoală îi urmează în pensioane particulare. După terminarea studiilor, este numit în funcţii importante din sistemul administrativ al Moldovei. Tânărul Catargiu devine ataşat la Treburile din Lăuntru (Ministerul de Interne), apoi locţiitor de ispravnic la Huşi (1843 - 1844) şi prefect (pârcălab) de Neamţ.
Pe 28 martie 1848, Catargiu este unul dintre semnatarii Petiţiei-proclamaţiune de la hotelul Petersburg din Iaşi, în care se aduceau critici regimului politic şi se propuneau o seamă de măsuri pentru dezvoltarea ţării pe baze mai liberale. După înăbuşirea mişcării, domnitorul Mihail Sturdza îl exilează la moşia sa din judeţul Neamţ. Pe timpul lui Grigore Alexandru Ghica, Catargiu revine în administraţia de stat. În 1853 este numit pârcălab de Iaşi, iar anul următor ocupă aceeaşi funcţie în Covurlui. Timp de doi ani, până în 1856, ocupă poziţia de agă al Poliţiei Iaşi.
Activitatea unionistă. Domnia lui Cuza
Unionist convins, Lascăr Catargiu desfăşoară o bogată activitate în acest sens, fiind membru în Comitetul Electoral al Unirii de la Iaşi (februarie 1857) şi deputat în Divanul ad-hoc de la Iaşi, poziţie din care contribuie la elaborarea şi adoptarea punctelor programului unionist. În Adunarea Electivă, Catargiu era candidatul la domnia Moldovei din partea conservatorilor şi era creditat cu cele mai mari şanse la victorie. Aşadar, tânărul politician s-a arătat foarte afectat în momentul când a fost constrâns să renunţe la candidatură în favoarea colonelului Alexandru Ioan Cuza.
După Unirea Principatelor, activează pentru scurt timp ca membru în Comisia Centrală de la Focşani, apoi este numit ministru de Interne în cabinetul Manolache Epureanu din Moldova (27 aprilie - 10 noiembrie 1859). Catargiu intră în conflicte intense cu domnitorul Cuza, astfel că, alături de C. A. Rosetti, liderul liberalilor radicali, devine principalul artizan al formării „monstruoasei coaliţii” care a condus la înlăturarea domnitorului Cuza din fruntea statului.
Locotenent domnesc. Mişcarea antidinastică. Prim-ministru
Între 11 februarie - 10 mai 1866, Lascăr Catargiu face parte din Locoteneţa domnească, un organism politico-administrativ format pentru a substitui activităţile unui şef de stat, până la aducerea prinţului străin. Totodată, Catargiu este desemnat să formeze primul guvern sub domnia lui Carol I, între 11 mai - 13 iulie 1866, timp în care se proclamă o nouă Constituţie, prin care România devine monarhie constituţională.
La sfârşitul anului 1866, Catargiu este ales preşedinte al Adunării Deputaţilor. În perioada următoare, s-a numărat printre susţinătorii domnitorului Carol I în vremurile tulburi ale mişcării antidinastice. În momentul când Carol a decis să abdice, Catargiu a venit la palat, încercând să-l convingă să renunţe la decizie. Atunci, Catargiu a pronunţat memorabila frază: "Aiasta nu se poate, Măria Ta, fiindcă aşa se pierde Ţara!". Domnitorul a cerut un guvern puternic cu care să aplice politica sa reformatoare, astfel că Lascăr Catargiu a format un guvern de orientare conservatoare pe 11 martie 1871, declarând: „vom aplica constituţiunea cu toată sinceritatea, litera şi spiritul ei”; „eu nu voi permite ca uliţa să ne facă legi”; „nu ne vom abate un singur moment de la calea legilor şi a libertăţii garantată prin buna ordine”. A fost primul Consiliu de miniştri care reuşea să guverneze pe tot parcursul celor patru ani legitimi, până pe 31 martie 1876, când şi-a depus mandatul pentru organizarea unor noi alegeri legislative.
Ministru de Interne
Timp de cinci mandate la conducerea Ministerului de Interne, Catargiu a susţinut şi s-a adoptat legea pentru înfiinţarea Jandarmeriei rurale (în locul dorobanţilor), potrivit căreia se înfiinţau 8000 de posturi de jandarmi comunali, 1260 de jandarmi judeţeni şi 69 de ofiţeri (practic un jandarm la o sută de locuitori contribuabili), Legea pentru organizarea comunelor urbane, Legea pentru reînfiinţarea birourilor de paşapoarte (1867). În ministeriatul său a fost aprobată „Legea pentru organizarea Serviciului Administraţiunii Centrale a Ministerului de Interne” (1892), s-a înfiinţat Serviciul fotografic, primul serviciu de identificare şi poliţie tehnică din ţară, a fost aprobat „„Regulamentul relativ la atributele comisarilor speciali de poliţie în gările Căilor Ferate”, „Legea poliţiei vânatului”.
Lider al Partidului Conservator. „Opoziţia unită”
La 3 februarie 1880, Catargiu se numără printre cei care semnează programul şi statutul Partidului Conservator, alături de alţi 88 de oameni politici din aceeaşi familie politică. După decesul lui Emanoil Costache Epureanu, în septembrie acelaşi an, Comitetul executiv al PC îl alege în funcţia de preşedinte, poziţie în care a rămas până la moartea sa. În perioada marii guvernări liberale, Catargiu a fost liderul ce mai ferm al opoziţiei. În acest sens acţionat pentru formarea „Opoziţiei Unite”, în cadrul căreia a coalizat majoritatea grupărilor politice care doreau înlăturarea de la putere a Guvernului Ion C. Brătianu.
De asemenea, în martie 1884 are loc fuziunea Partidului Conservator cu Partidul Liberalilor Sinceri, condus de Gheorghe Vernescu. Din această fuziune a rezultat o formaţiune politică hibridă, intitulată Partidul Liberal Conservator. La sfârşitul anului 1888, liderul conservator are un mandat de trei luni în fruntea Adunării Deputaţilor. În perioada 29 martie 1889 - 3 noiembrie 1889, Lascăr Catargiu devine şi preşedintele Consiliului de miniştri. După căderea lui Brătianu, coaliţia conservatorilor cu liberalii sinceri nu şi-a mai găsit sensul, astfel că, în noiembrie 1891, PLC se dizolvă. Conservatorii îşi reiau activitatea sub forma Partidului Conservator, iar sincerii se întorc în Partidul Naţional Liberal.
Ultimii ani din viaţă
Lascăr Catargiu obţine un al patrulea mandat la conducerea Guvernului României, între 27 noiembrie 1891 - 3 octombrie 1895. Rămâne un membru marcant în viaţa politică românească până la sfârşitul vieţii.
Catargiu a rămas în conştiinţa semenilor de la sfârşitul secolului al XIX-lea, după cum afirma Ion Luca Caragiale, ca un „român neaoş, fără declamaţii teatrale, fără apucături zănatece, dinastic până la târâre, patriot cuminte şi dezinteresat până la a refuza un scaun de domnie, cunoscând profund ţara şi lumeaei”. Titu Maiorescu, referindu-se la liderul conservator, aprecia: „era un om de bun simţ, totdeauna demn în purtarea sa, onest şi de o neobosită activitate în amănuntele administraţiei”. Lascăr Catargiu a încetat din viaţă pe 30 martie 1899, la vârsta de 76 ani.
(enciclopediaromaniei.ro)
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Politică
