Politică

Dacă mai trăiesc, mai votez

Ziarul de Vrancea
20 nov 2016 1480 vizualizări
Mă minunam mai acum vreun an când cineva, abia întors din Afganistan, îmi povestea cum satele şi oraşele nu au canalizare acolo şi cum, în jurul lor sunt şanţuri descoperite pe care curg fecalele şi deşeurile provenite de la toalete, dacă se pot numi aşa ultimile.

Ei bine, în campania electorală care decurge conform graficului, am intrat zilele acestea în mai multe comune vrâncene. Nu  că la Botoşani sau Iaşi ar fi altfel, dar aici e la fel ca acolo şi ca în foarte-foarte multe sate ale României. O Românie din 2016 în care civilizaţia este departe ani lumină de ceea ce înseamnă definiţia ei, dacă există una, departe de cea a ţărilor occidentale pe care le luăm mereu exemplu.
Primul om căruia echipa trebuie să-i dea flyere şi să-l convingă să voteze era un bătrânel uscăţiv care abia traversa strada în soarele de noiembrie şi care nici nu mai auzea bine.
– Să vii la vot, îi spune candidatul!
– Dacă mai trăiesc, mai votez, spune moşul cu vocea obosită dar nu supărată, zâmbind  chiar. Îl oblojesc şi cu un fular, să fie treaba treabă, şi se continuă acţiunea.
Şoseaua e aproape pustie. O maşină a trecut cu nişte moloz, oprită şi omenită cu hârtii electorale şi ea. Candidatul se cunoaşte cu şoferul acesteia. În faţa unei şcoli ne oprimşi intrăm. Cunoaşte şi aici pe cineva şi, deşi nu dăm copiilor nimic, candidatul intră să lase materiale informative vreunui profesor cunoscut. Pe drum strigăm la toate porţile. Doi din acest sat sunt ghizi perfecţi pentru că-i cunosc pe toţi cei la care mergem: „Aici nu, că e PSD-ist, aici nu mai e nimeni… e plecat în Italia. Aici a vândut… Moaşă Marieeee”. Iese femeia.
– Să ştiţi că am treabă, n-am timp. Se uită cu pizmă la noi pentru că înainte mai trecuseră şi alţii, cu alte culori pe ei. Are înfipte în gard două rânduri de flyere.
– Da stai, da nu mă mai cunoşti? Sunt cutare, spune candidatul… şi se leagă o conversaţie de complezenţă

Poporul ăsta a fost secătuit de campanii

Oameni rari, foarte rari. Pe panoul electoral din intersecţie nu e încă afişat nimeni. Punem noi două. Doar două e voie. Aşa spune legea. Dacă în timpul campanilor anterioare aveam flyere şi-n urechi, afişe pe toate casele,  sacoşe, găleţi,  zahăr vanilat sau mai ştiu eu ce, acum s-a ajuns la extrema cealaltă: mai nimic ai voie.
Poate e mai bine aşa. Principiul reprezentativităţii ar spune că obştile, comunităţile ar trebui să-l propună pe cel mai bun dintre ei şi să se bată pentru el. Numai că asta e o utopie iar practica şi istoria ne-au arătat că cei care au candidat  s-au propus, s-au bătut să ajungă sus şi au uitat de cei pe care trebuia să-i reprezinte. Poporul ăsta a fost secătuit de campanii care nu au adus nimic, în afara ridicării pe piedestal a unei armate de politicieni venali, hapsâni, de o lăcomie care depăşeşte sensul cuvântului şi care au secătuit ţara de toarte resursele posibile

Pe uliţele satului doar bătrâni

Dacă am găsit 5-6 tineri şi ceva copii care ies de la şcoală. În rest numai ei, singuri, cu câte o pâine de 90 de bani în mână, slăbiţi, în baston,  părăsiţi de copii şi nepoţi din cauza nevoilor. lntâlnim două bunicuţe înfofolite stând de vorbă despre nevoi şi bătrâneţe. Case abandonate, case ruinate, construcţii noi ale celor plecaţi dar nelocuite, nişte cimenturi hidoase împopoţonate cu termopane  cu oglinzi bombate, wc-uri la stradă sau mai în spatele caselor, ca nişte totemuri care ne diferenţiază şi ne personalizează satele noastre de azi… Căsuţele vechi se duc, stau într-o rână, gardurile frumos lucrate în lemn cad şi ele, viile au şpalieri din fier dar nu sunt muncite (nu mai are cine), mizeria abundă prin grădini; pe marginea drumurilor e plin de gunoaie, hârtii, PET-uri, conserve, şi toată bunăstarea adusă de capitalismul ultimilor ani, iar una din echipă, căreia îi reproşez că a aruncat hârtiile pe jos, îmi răspunde că era un calendar al PSD cel aruncat. Ca şi cum asta ar justifica gestul mizerabil cu un alt mizerabil.
Un soare fără putere, dar cu o lumină molcomă, învăluie uliţile acestea în care singurul  sentiment care-mi vine în minte la aşa dezolare e sinuciderea.

Satele Vrancei sunt locul ideal unde să te sinucizi

Da, satele Vrancei sunt locul ideal unde să te sinucizi. Dacă vrei o moarte nedemnă. Iar căderea frunzelor care mai acopereau hidoşenia locurilor contribuie din plin la imaginea degradantă.
La o altă casă intrăm în curte. Un câine ne latră de zor iar o fată tânără, cu un copil lipit de picioare, iese greu. Se uită la noi dar parcă nu ne-ar vedea.
– Asta cred că e deja făcută,îmi spune la ureche o fată din echipă, intuind că ar fi tras vreun şnaps dis-de-dimineaţă.
Dar biata femeie - nu are mai mult de 25 de ani - nu vede. Ne explică de un chist de sânge pe care-l are în cap şi care i-a slăbit vederea. Un fior rece mă trece şi un amar adânc îmi cuprinde sufletul. Copilul, de vreo 2 anişori, desculţ, ţine strâns pulpa mamei. Curtea e plină cu nimic: nu lighioi, nu găini, o jucărie aruncată şi copilul. Atât!!! Tânăra mamă nu are ce mânca, nu  vede, trebuie să crească plodul  pe care nu-l dibuieşte bine iar noi venim să-i dăm hârtii şi să-i spunem să vină la vot. Dar ea nu vede să voteze, ne spune.

Bălţile sunt stratul ideal al uliţelor

Mergem mai departe. Bălţile sunt stratul ideal al uliţelor. Un bărbat cam la 60 de ani iese şi recunoaşte candidatul. Ne spune că e singur şi că femeia tocmai ce i-a plecat… în Israel. Îi dau lacrimile. Adică a plecat de tot. Dar el va veni la vot şi va vota pe candidatul nostru… Sărută mâna candidatului într-un gest de umilinţă cum numai în filmele cu mafioţi am văzut, cu expresia omului nevoiaş care ştie că cei mari sunt mari şi vor deveni şi mai mari decât sunt, iar ei, cei de jos, şi mai mici decât au fost.
Nu e poartă să nu ne latre câinii. Dacă oameni nu găsim la fiecare ogradă, câinii existăşi se aud. E o continuă ţăcăneală. Câte-o căruţă trece rar. O oprim să le dăm celor din ea hârtii cu promisiuni,  calendare şi poze.
La ultima casă de pe o ulicioară am întrezărit o femeie care a intrat imediat înăuntru. Femeia o strigă de câteva ori.
– Iese, sigur iese, o ştiu eu, ne asigură. În sfârşit, stăpâna apare în drum cu un capot tocit de vreme, în papuci din plastic ponosiţi şi cu bani în mână.
– ăăă, să mă scuzaţi. Am crezut că-i popa, de Sfântu Neculai, şi nu găseam banii. Ţine pumnul strâns cu 10-20 de lei pe care ar fi trebuit să-i dea  preotului pentru vizită. O sărăcie cruntă şi în curtea aceasta, dar femeia venise să-şi plătească datoria de creştin. Pentru că, şi a fi creştin în România, costă. Dar nu mai intru în detalii.
O bătrână e supărată foc pe „Pohanis”.
– Păi să-l schimbaţi, mamă.  Că nici nu vorgheşte cum trebe, Pohanis ăsta.
La o altă casă un moşuleţ iute ne spune că degeaba îi dăm ce i-om da, el PSD votează.  La o alta la fel: femeia ne vorbeşte prin gard şi ne spune că: „ei au fost de la început, cu ei votez”.  Radicalismul islamic e nimic pe lângă îndoctrinarea pe care a reuşit să o facă partidul roşu aici, în Vrancea şi-n Moldova. Practic oamenii sunt setaţi aşa şi nu suferă nici o formatare.

Politica e cea care i-a adus în situaţia în care se află

Ne întâlnim şi cu alte echipe de la alte partide. Le vedem de la distanţă după culorile aprinse ale vestelor. Ne salutăm şi trecem mai departe. Parcă-s vorbite să fie toate în satul ăsta azi. Pe drum, flyere aruncate. Cam aşa au primit oamenii mesajul electoral. Cei care nu le-au aruncat pe jos vor fi aprins focul cu ele.
Mai sunt şi excepţii, dar puţine. Iar mulţi dintre ei nu vor să audă de nimic. Pur şi simplu politica e cea care i-a adus în situaţia în care se află.
– Eu am doi copii, or făcut facultatea de matematică. Amândoi or terminat cu zece, spune o femeie mai tânără, la vreo 50 de ani, ieşită în drum, cu mâinile în buzunare dar care nici nu vrea să audă de nici un partid şi de nici un candidat. Pentru ce, ca să se ducă în Marea Britanie? Uitaţi-vă-n sat: nu  mai e nici un tânăr, numai bătrâni. Toţi au plecat, toţi. „Şi dac-am votat, c-au zis că se schimbă ţara asta… Nu s-o schimbat cu nimic! Cu nimic!”
„Facem 13.000 de paşi”, după spusele unei fete din echipă care are o aplicaţie pe telefon instalată de fiica sa. Nici campaniile nu mai sunt ce erau odată, am evoluat. Numai satele acestea nu;  ele trăiesc într-o sărăcie lucie, într-un prezent de Ev Mediu şi fără nici o speranţă.(Cristi MERCHEA)

 

Articol  preluat  de pe site-ul emigrantul.it

editor  Cristi MERCHEA


În lipsa unui acord scris din partea Ziarului de Vrancea, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi inseraţi vizibil link-ul articolului: #insertcurrentlinkhere

Ziarul de Vrancea  nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor din comentariile de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.
Ziarul de Vrancea doreste ca acest site sa fie un spatiu al discutiilor civilizate, al comentariilor de bun simt. Din acest motiv, cei care posteaza comentarii la articole trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
1. Sa se refere doar la articolul la care posteaza comentarii.
2. Sa foloseasca un limbaj civilizat, fara injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, daca acestea nu au legatura cu textul.
4. Username-ul sa nu fie nume de personalitati ale vietii publice sau parodieri ale acestora.
Autorul unui articol poate fi criticat pentru eventuale greseli, incoerenta, lipsa de documentare etc.
Nerespectarea regulilor mentionate mai sus va duce la stergerea comentariilor, fara avertisment si fara explicatii.
Abaterile repetate vor avea drept consecinta interdictia accesului la aceasta facilitate a site-ului.