Vrancea roșie - Cronică de carte, de Gheorghe Andrei Neagu
Pe domnul profesor Cezar Cherciu l-am cunoscut cu mulți ani în urmă ca vecin în aceeași scară de bloc.
Pe atunci nu bănuiam nobila sa preocupare în cercetarea istoriei vrâncene. Am avut faţă de domnia sa o relație de bună vecinătate, care a continuat cu respectul cuvenit istoricului dedicat plaiurilor vrâncene de azi şi nu numai.
Anul acesta, domnul profesor Cezar Cherciu intră în lumea octogenarilor având ca zestre literară, zece titluri de volume ce au creionat ţinutul Vrancei cu acribie și dăruire. Talentul de cercetător este încununat şi de cea mai recentă apariţie „Vrancea Roşie şi Ţinutul Putnei în faţa istoriei 1944 – 1964”, apărut la editura Muzeului de Istorie Galaţi.
Cred că editura acestui aşezământ gălăţean a sprijinit apariţia volumului şi pentru faptul că autorul a fost elev al Şcolii Pedagogie Costache Negri din Galaţi, dar şi că ţinutul Putnei în perioada amintită în titlu, a dat seamă regionalei gălăţene din care făcea parte.
Volumul este mai presus de toate, un document la care autorul a trudit pentru a lăsa mărturie urmașilor o parte din viaţa de zi cu zi a vrâncenilor din acele timpuri. Aşa am aflat că în oraşul Focşani, în 1955 erau 371 de analfabeţi şi 21 de cursuri de limba rusă. Nu pot să nu observ ironia fină a autorului care ne sugerează că analfabeţii focşăneni trebuiau să urmeze cursurile de limba rusă.
Istoricul, martor al vremurilor crâncene prin care a trecut, a dorit să treacă în revistă şi în neuitare multe valori putnene, care au avut de suferit urgiile regimului politic din acele timpuri. Aşa aflăm că profesorul Ion Diaconu s-a întors acasă după doi ani de detenţie. Deşi a fost premiat de Academia Română pentru opera sa, profesorul Dumitru Beldie distins şi respectat de lumea fizicii şi a matematicii ca şi profesorul Dumitru Botez au suferit o serie de prigoniri pe nedrept aplicate.
În 1952, elevii de la Şcoala de surdomuţi erau bolnavi toţi de tricofiţie. Scria atunci profesorul Constantin Marinescu :
„Slavă ţie tricofiţie
M-ai scăpat de datorie
Timp destul eu am avut
Să urzesc, să uneltesc,
Contra celor ce mă urmăresc
Şi în pace nu mă lasă
Să mai stau şi eu acasă
……………………………
.La Piteşti am stat ascuns
Apoi barbă eu mi-am pus
Şi-n lume am apărut
Un om nou şi renăscut
…………………….….
Nu fi supărat Costele,
Lasă satul Gherganului
Şi ia drumul Focşaniului.
De politică să te apuci
Dacă vrei să te ridici
La Focşani cine te ştie?
Că în cap tu ai chelie
……………………………..….”.
Sociologul Ernest Bernea, născut la Focșani în 1905, etnograf, filosof, eseist, ajuns sub comanda lui Dimitrie Gusti în anii războiului, a trecut prin cinci lagăre de detenție, pentru acuzațiile de a fi fost ”filosof existențialist”.
Citând din creaţia profesorului Culiţă Ioan Uşurelu, autorul aduce în faţă scrieri ale lui C.C.Giurescu, Alfred Căpăţână, Pamfil Şeicaru şi mulţi alţii, care, neclintit au stat ca jertfă pe aceste meleaguri.
Ce este demn de remarcat în acest volum şi nu poate fi trecut cu vederea este şi descrierea revoltei de la Vadu Roşca, fapt de care astăzi, se mândresc urmaşii cu părinţii ce s-au luptat pentru cinstea şi onoarea putneană. Aproape că nu există an din această perioadă de care s-a ocupat autorul, în care să nu apară noi represiuni asupra doctorilor, profesorilor, preoţilor, consemnate pas cu pas şi ceas de ceas, pe măsura desfășurării lor.
Amintește și de momentele colectivizării raionului putnean, care îşi propusese să răspundă cerinţelor comuniştilor din acea vreme. Un comitet orăşenesc format în Focşani din tovarăşii Căruntu Gheorghe, prim secretar, Brăileanu Oprişan, Gheorghiu Nicu secretari, a trecut la colectivizarea chiaburilor.
Există date statistice clare despre viaţa vrânceană din acele timpuri. Este lăudabil că autorul recunoaşte că, în 1963 era preşedinte la Comitetul de Cultură şi Artă al raionului împreună cu Dumitru Coarcă. De aceea cred în sinceritatea lui când îi menţionează pe pictorul Ioan Cutelicos ce redă viaţa chinuită a ţăranului, a poetului Hristache Lungu, a redactorului Emil Stanciu de la staţia de radioficare Jariştea care împreună cu Ionică Sava de la Cândeşti, Rodica Urzicean şi Ioan Drăgoi de la Coteşti, au dat glas vremurilor de atunci.
Am aflat cu stupoare că un număr de o sută opt preoţi şi călugări, plus măicuţe, au fost condamnaţi ca „jertfă în spaţiul mioritic”, fapte menţionate de preotul Ionel Ene.
Este meritul profesorului Cezar Cherciu de a ne fi dat spre cunoaștere vremuri despre care generaţia de astăzi nu ar avea ştiinţă şi, probabil nici migăloasa muncă de cercetare n-ar fi pentru mulți o mare tentație.
Aş fi curios să văd o continuare a acestui demers istoric menit să ne limpezească adevăruri care pot trece ușor în uitare. Spun asta pentru pentru că un alt autor Vasile Vâlcu, în cele două volume „Viaţa mea de vrâncean” şi „O viaţă între două lumi” a încercat să relateze câte ceva despre vremurile mai apropiate de început de mileniu trei.
Cezar Cherciu are meritul de a ne fi oferit şi o listă bogată de lucrări în care se găsesc informaţii despre oameni şi faptele lor pe aceste meleaguri mândre şi pline de un farmec aparte.
Spiritul organizat al profesorului de istorie se regăseşte amprentat aproape la toate paginile.
Iată de ce volumul merită folosit ca argument şi chiar ca bază de pornire în viitoare romane pentru cei care și-a dori să-și fixeze ca temă viaţa intensă a oamenilor din ţinutul Putnei.
Precizare importantă cartea „Vrancea roşie şi Ţinutul Putnei în faţa istoriei, 1944-1964”. a profesorului Cezar Cherciu poate fi procurată de la chioșcurile de difuzare a presei din Focșani unde se distribuie cotidianul Ziarul de Vrancea
Anunțuri ZdV Premium
De același autor
