Vrancea ca stare de spirit: un cântec de prietenie pentru Ion Moraru
Un text al scriitorului Dan Sandu, publicat în Ziarul de Vrancea, despre poezie, prietenie și devenirea unui condeier din spațiul moldav, unde Vrancea rămâne reper de memorie și identitate.
CÂNTEC DE PRIETEN
Ziaristului Ion Moraru – Caşin
La Aniversară
Nu-i plin de hambiţie, cum s-ar spune prin părţile de sub cer ale Moldovelor noastre (pentru că-s multe!), nu muşcă prin ţenacluri, nu ţipă în părelnice lupanare, după ce se isprăveşe vinul cel vechi, nu sparge oglinzi cu ochiul disperării căutând nepăcate, şade, cel mai adesea, pe-un cufăr cu foi de hârtie şi sprintene pixuri chiar şi-atunci când se crede că merge la curtat Seramine năuce şi madame închipuite, absolut literare,inofensive, dar pline de farmec atent cu norocirile lor. Şi de asta-l iubesc şi-l stimez şi, prin ocheanul întors al celor peste treizeci de ani cu care ne-am îmbătat bucuriile de-a fi prieteni şi de-a plânge frăţeşte limpezişurile sau curmezişurile versurilor scăpate la vedere sau prin „subteranele dostoievskiene” ale societarilor călinescieni din urbea Oneştilor căzuţi în patima literaturii sau a literatării române, după caz! Şi, potrivit visului care suntem – din lut şi eter - , se făcea că eram pe la începutul lui nouăzeci, când, plini de iluzii tâmpite, şi, mai ales, de speranţe, trebăluiam, fiecare în felul său, pe lângă neobositul maestru de ceremonii CTH, plănuind şi proiectând mori de vânt donquijoteşti ca nişte vrednici servanţi obligaţi să puşte văzduhurile iluziei de a ne înveşnici întru cele ale scrisului românesc … de pe Trotuş… Presar toate aceste gânduri de bătrână (de-acum) bucurie în inimă de Prier şi început de Săptămână Luminată, după câteva geruri spăimoase, deloc pe placul inimii mele bătucite de nălucirile unor himere care m-au cadorisit şi cu bune şi cu rele, potrivit robacelor ursitoare. Căutând mai zilele trecute prin prearăbdătoarea mea arhivă nedesluşită bine la chip, am regăsit Jurnalul literar nr. 34 din martie 1990, “Revistă lunară a Societăţii Culturale G.Călinescu din Oneşti”. Şi, răsfoind conţinutul, am recitit, cu sfiala revederii, poezioara de debut a lui Ion Moraru intitulată “De deasupra„ . Deoarece micuţa bijuterie literară se voia o însăilare vaporoasă pe aripi de înger sub forma unui zbor peltic prin văzduhul urzit iluzoriu după chipul şi asemănarea autorului încrezător în steaua sa de noroc, îmi permit să reiau textul şi să vi-l propun domniilor voastre, ca pe o arătare cu chip de lirism singular: “Privirea ară departe
Sîntem pe lume rădăcină, tulpină şi floare.
Rănile de alte răni sînt roase,
Tristeţea în mii de oglinzi…
Strugurii îşi sparg dulceaţa
De părul tău lung, pe umerii mei,
Smoală clocotind.
Pasăre de pradă – speranţa,
Melancolia-n fărîmă,
O umbră cu mine-n depărtare.”
Şi numai cu-atât, Ion Moraru de la Caşin putea lăsa o “dâră” pe amprenta florilor de vioară , cel puţin în spaţiul “ localismului creator”, după cum bine spune confratele Ştefan Epure, numai că aparenta puţinătate poeticească a autorului şi-a sumeţit cu aplomb baioneta asaltului întregitor asupra perenităţii Logos-ului de sorginte divină cu care condeierul din stirpea cronicarilor se va afirma, mai târziu, impetuos şi original pe tărâmul jurnalisticii. Astfel, reluată în volumul din 2017 şi prelucrată cu rafinamentul meşteşugarului atent la detalii, “poezeaua” de noi invocată capătă valenţe suplimentare, urcă necesarele trepte de maturizare artistică, devine de nerecunoscut! Este elaborată, dichisită, sulemenită ca o fată mare, “şcolită”, am putea spune, în cel mai bun sens al cuvântului. Gândul mă duce, inevitabil, la truda manolică a făptuitorului de artă, veşnic nemulţumit de propria însingurare în căutările sinelui. Ion căşuneanul nu se vrea scriitor cu orice chip, nu luptă pentru acest statut, el este, chiar împotriva voinţei sale. Ian ascultaţi colea:
“Ară privirea în depărtare
Clipa ce-atât de mult o doresc,
suntem pe lume rădăcină,
tulpină şi floare,
cu gânduri senine mă-mbogăţesc.
Pasăre de pradă e speranţa,
Ecoul se stinge la margine de râu;
Culorile dorm strălucind pe pocale…
Un om? Minunăţie! În el e fiecare.
Adună lumina roade în vise
se împleteşte durere în durere;
noaptea îşi lasă torţele – aprinse
în zarea înaltă, cu clipa ce piere.”
Vedeţi că se poate şi, uneori, este necesar? Aşadar, avem dovada că, printr-un paradoxal joc al hazardului, asemenea multor scriitori români, Ion Moraru se impune în mentalul publicului literar încă de la primul volum, “colecţionarul de iluzii” realizând organic saltul considerat unanim calitativ de la oralitatea primordială , autentică, generatoare de echilibru eufonic tradiţional, la modernitatea tiparului prozodic adaptat nolens, volens profilului modern al literaturii contemporane, fără ostentaţia şi convulsia stilistică a însemnului de originalitate. Să-l ascultăm pe poet: “Vor înflori iar florile-n câmpie,/ în cântece se naşte primăvara;/ inel de cetină-mi mângâie/ chipul ce-ţi fură înserarea.” Şi mai departe: “Mângâi cuvintele târzii în seară,/ Păşind resemnat – ca dintr-o amintire,/ Freamăt de viaţă, cu lacrimi amare,/ Cu gânduri şi griji…” Ion Moraru apare astfel, încă de la debutul editorial , ca poet format, născut, nu făcut, câştigând “din prima” admiraţia cititorului, deloc văzută ca un act de clemenţă generoasă, specifică primilor paşi şovăielnici, în aşteptarea unor (re)confirmări ulterioare. Poet trecut prin terfeloagele cărturăreşti ale limbii române, Ion Moraru îşi poartă vocaţia tragicului cu nonşalanţa personajului mioritic părtaş la destuparea dintâi a izvoarelor de poezie populară neştiut şi astrucat în petrecerea Timpului, dar şi adânc ancorat în profunzimile poeziei moderne, culeasă chiar de el în asprele peregrinări pe la toate întâmplările cultural-literare ale devenirii. Pentru c-aşa a fost ursit: să fie copil deocheat, să se tragă din poienarii veniţi în bejanie, cu turmele, la Şoşmezo, fugăriţi din Ardeal la ordin imperial, să se gândească de mic la timida celebritate ce va urma, să poarte călimări binecuvântate la brăcinar, mai spre maturitate şi să-şi tocmească tristeţea funciară mai înspre toamna cuvintelor, când mustul dă să se coacă în minţile înfierbântate ale cârcotaşilor iubitori de slove tipărite. Zic zău: “Foşneşte bradul, ce păcat/ că-mbătrânim din tinereţe!/ Răzbat ca un ecou scăldat/ pe urme şi poteci răzleţe.// În cale rădăcini îmi ies/ şi frunze galbene, deodată;/ ascultă, călătorule, ce rar/ mai cântă paserea cu glas de fată…” Au trecut anii pionieratului de la Societatea “G.Călinescu” şi aproape că nu-i pot ierta cutezanţa de-a fi poet bătut cu leuca şi-atunci când îmbracă surtucul princiar şi rupt de foame al jurnalistului omniprezent, încorsetat între obiectivitatea faptului divers de presă şi sclavia impulsului liric cu care altoieşte proza relatărilor cotidiane. Aserţiunea noastră poate fi probată cu en exemple din colecţia de articole presărate şi prefirate de autor prin gazetele timpului. Dar asta aproape că nu mai contează! Cine mai are astăzi timp de poezie, încălărat fiind nefiresc în şaua „istui veac înjunghiat”? Ultima apariţie tipografică mai consistent este volumul intitulat ”Urmărirea din umbră”, care jertfeşte tot poeziei mici însăilări în proză, aparente schiţe, notaţii, impresii etc. Şi aici autorul se simte în imperiul netrucat al prozei ca peştele în apă, gesticulează dezinvolt, creează liber şi percutant, atent la muzica interioară a improvizaţiilor surprinzătoare, care duc, fireşte, la ideea de poezie. Şi mi-am notat câteva: “… totul era o risipire de vânt, pierdută pe o mare albastră, nesfârşită, pe oglinda căreia abia vedeai zbătându-se valuri mici…”, “vorbele ei loveau asemenea valurilor…”, “dar marea urla cu valuri negre…”, “… Noaptea, ca o frunză de mucava”(titlu), “Copilăria… a trecut ca o zbatere de aripi…”, “… zile şi nopţi de tăcere adâncă şi grea.”, “… pământul părea toropit de uscăciune, asemenea multor suflete poticnite în durere şi neuitare…”, “Lacrima singurătăţii”(titlu), “Trec necazuri, lăsând dâra unei urme adânci de durere, trec bucurii ca un surâs luminând faţa…”, “… o biserică împurpurată de vremuri…”, “Florile străluceau în amiază, în purpura tăcerii…”, “Câte lucruri îţi pot spune un nume de fată! Câte taine, câte sălaşuri pot ascunde tăişul unui cuvânt, umbra unei priviri!...” Boieri dumneavoastră, enumerarea altor şi altor iruperi de suflet cu irizări de poezie în proza prietenului nostru poate continua mult şi cu folos. Pentru noi şi pentru el, vrăjitorul de sonuri, venit întru întâmpinarea noastră cu o propunere surpriză, pornit să ne convingă că nu mai este novice într-ale scrisului, c-a văzut şi-a învăţat multe prin bibliotecile vieţii, străbătute în cruciş şi-n curmeziş. Şi mai avea Ion cel din neamul străvechi al lui Ion de plătit o datorie, urmaş fiind al gospodarilor de pe Trotuş, care s-au pomenit peste noapte tributari mersului triumfător al Armatei Roşii pe tărâm românesc. Cu umor negru, plin de tragism, cronicarul ad-hoc întoarce foaia şi introduce în ţesătura partiturii proiecţii ale unui martiraj nemeritat survenit în aşazisa evoluţie a obştei răzăşeşti de prin părţile Borzeşti-ului, compunând o pată de geografie locală a nonsensului istoric şi a sacrificiului împins până la absurd. Ascultaţi: “Oamenii umblau cu mare teamă prin sat, iar seara uliţele aproape că erau pustii… Miliţienii, cu sarcini de la organele de partid, erau la marginea lanurilor de porumb, pe uliţi, unde nici nu te aşteptai. Orice trecător care străbătea drumurile de prin apropierea câmpului era controlat, iar pentru căruţe şi căruţaşi totul devenise un calvar… Mulţi oameni căzuseră în capcanele miliţienilor, fie şi numai cu bănuiala. Misiunea lor câinească atingea sufletele acelor oameni neînsemnaţi… „ Sau: “Forţa politică conducătoare se întrunea acum pentru a-şi strânge şi mai mult rândurile, ca să aibă o mai mare combativitate. Să crească în ochii tutulol membrilor rolul partidului, să împartă sarcini fiecărui tovarăş… - după cum se esprima de la cea mai înaltă tribună chiar conducătorul iubit… “. Aşezat discret şi tăcut în lumina fără de cusur a patriotismului bine temperat, Ion Moraru îşi limpezeşte scriitura atent proiectată pe generosul ecran al literaturii de astăzi, fără gesture patetice, fără interjecţii demagogice şi exclamaţii triumfaliste. Rămâne robit stării de veşnic ucenic la şcoala poeziei sincere şi curate cu care l-au hărăzit ursitoarele, menindu-l să cânte în triluri aparte şi să-şi încânte cititorii, mereu atent la semnele vremii, muiate-n magia Cuvântului înţelept. De te-ntâlneşti cu el pe stradă, să nu-l ocoleşti… Să vrei şi nu poţi! E… prea mare! Îţi pierzi timpul degeaba! Va veni spre tine uşchit şi arzoi ca un curcan neinventat învăţându-se pe bicicletă şi te va îmbrăţişa cu aerul serios al şoferului care conduce autobuzul. De se-aşază lângă tine, în sala de festivităţi sau la masa de scris, fii sigur că va ocupa cel puţin două scaune – unul şi jumătate pentru el, celelalte trei pentru a-şi adăposti tarhatul nelipsit momentului şi pentru a-şi etala impresionanta făptură jurnalistică. Parcă-i făcut numai din carioci şi din carneţele fără cotor. Se face c-ascultă cu atenţie şi-şi notează numai ce-i convine, adică, mai mult decât trebuie. Îţi zâmbeşte cu subînţeles la f(r)azele tari, se cotrobăie prin buzunare după un ciot de stilou, caută, probabil, printr-un fund de borsetă nişte bănuţi pe care nu i-a avut niciodată şi se uită la tine destul de alarmat… Altfel spus, mai tot timpul moşmodeşte ceva! Şi de aceea, ritos, i-am spus „MOŞMODELU”! Şi eu îl iubesc cu dragoste frăţească şi-i urez spor întru cele numai de noi ştiute! Pentru că gândul îi este, cel mai adesea, la Poezie… Altfel spus, tot timpul el caută o pisică neagră-ntr-o cameră întunecoasă, tocmai când aceasta a ieşit de-acolo… Spune în scris cât consideră necesar şi restu-l păstrează… pentru prieteni! Are un dar de la Dumnezeu de a-ţi povesti pe la miezul nopţii tot felul de picanterii, de te leşină! Curată şi adevărată literatură cultă trecută cu osârdie prin mujdeiul gros şi suculent al voroavei neaoş ţărăneşti! De-ar pune pe hârtie tot ce-mi toarnă mie în pâlnia receptorului, la sfat de taină, noaptea, Ion Moraru – Caşin şi-ar face-n ceruri, de pe-acum, biserică de peruzea, pentru că zice, înţelept, poetul: ”Pe cerul meu nu-i nicio stea/ Iar în grădină, nicio floare/ În casă liniştea e grea/ Abia mai arde-o lumânare…!” Şi pentru că „astăzi plânge poetul/ când Dumnezeu îi pune mâna pe creştet”, îndrăznim şi noi a zice: “În grădina lu’ Ion/ toate paserile dorm/ Numai una n-are somn/ ‘cearcă să se facă OM!”
Dan Sandu
- Pseudonim/Nume de autor: Își semnează frecvent cărțile publicate ca "Ion Moraru – Cașin".
- Activitate literară: Este autorul mai multor volume, printre care se numără și o carte care redescoperă „miracolul Oneștiului” și volumul Urmărirea din umbră, publicat în 2017.
- Citiți și:Ion Moraru: “Colectionarul de iluzii”
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Educație
