Educație

Trilogia „Din umbra Munților” a scriitorului Gheorghe Mocanu, colaborator al ZdV, primește cronici elogioase din toată țara

Ziarul de Vrancea
20 apr 2021 1071 vizualizări

Se pot învăța multe, multe, multe, din această umbră luminoasă a Munților Vrancei, ce așează Ursoienii lângă Humulești, Ipotești, Rășinari, Hobița etc.”, este opinia profesorului de litere, criticului, isoricului literar Petre Isachi, directorul revistei de literatură „13 PLUS” din Bacău, care își încheie astfel cronica literară apărută în ultimul număr al revistei „Spații culturale” de la Buzău.

Reamintim că trilogia se poate procura de la librăria „Universul cărții” din Piața Moldovei, Focșani, precum și direct de la autor sau prin curierat, tel: 0746 039 493.

Orgoliul locului natal  sau doar ficțiunea nu minte niciodată*

Motto:„Cea mai mare victorie a cuiva este de a se învinge pe sine”(Pedro Calderon)

Trilogia vrânceanului Gheorghe Mocanu – Borta, Ursoienii, Ultima cruce – se salvează fericit/ exemplar, de la aurita mediocritate, atât prin problematica transfigurată, cât și prin inspiratul și polisemanticul titlu Din umbra munților. Asociind simbolismul complex și contradictoriu al umbrei, cu simbolul arhetipal al muntelui, Axis Mundi/ scară a lumii etc., scriitorul din cunoscutul topos literar al Vrancei , Odobești, (grație și lui Culiță Ușurelu, prin revista/ Editura „Salonul Literar”), cu rădăcini în estetica, poetica și poietica junimistului Ion Creangă cel fascinat din adânci tinereți, de mitologia „găurii negre” (Ion Rotaru dezvoltă tema: „obsesia borții”/ Borta Rece etc.), dar pătruns și de alte contaminări fericite – cel puțin în ceea ce privește motivul umbrei, de la celebrul adagiu latin Pulvis et umbra sumus, la Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Eminescu, Sadoveanu, Vasile Voiculescu, Cioran etc., – proiectează conotații cu semnificații cosmice, asupra unei admirabile scriituri memorialistice, în care ursoienii, caractere transfigurate la expresia lor ultimă, arhetipală, se mișcă asemenea unor fenomene ale firii, confirmând teza expresionist-blagiană, că „veșnicia s-a născut la sat”, dar și posibilitatea inspiratului autor, de a turna într-un limbaj narativ, preponderent simbolic, desprins parcă dintr-o vârstă imemorială, un fond uman atemporal și inconfundabil. Concluzia: cititorul nu trebuie să se lase înșelat de aparențe, ci să traducă semnele, miturile, eresurile, partea inițiatică a scriiturii, cea care ascunde și revelă în același timp, lumea misterului existențial și sufletul satului românesc, uitat de scriitorii și de artiștii, din ultimii 70 de ani. Aș vrea să cred că nu am dreptate...

Făcând din muntele Stânca Albă, o Axă a Lumii, autorul sugerează orgoliul a place sieși ; a place altora e vanitate) locuitorilor de azi, de ieri și de mâine, ai satului Ursoieni, și implicit, al vrâncenilor de pe malul legendarului Milcov, de a se considera și astăzi, un topos de referință al României europenizate parțial și globalizate total. Nu întâmplător, în Vrancea se află locul de zămislire al capodoperei Miorița. Dacă fiecare mare popor își are muntele său sacru: Olimpul – grecii; Sinai – evreii; Kogaionon – geții/ tracii; Meru – indienii; Fudjiama – japonezii etc., ursoienii au Munții Vrancei, metaforă vie a „spațiului mioritic”, ce însuflă neamului românesc, speranța eternității și o participare eroic-activă, la simfonia vieții terestre și cosmice. Muntele, simbol masculin (yang), semnifică permananța, ascensionalitatea ca aspirație veșnică, imuabilitatea, tăria de a rezista vicisitudinilor timpului și „teroarei istoriei”. Urcarea, aparent întâmplătoare a naratorului/ personajului actant, pe Stânca Albă simbolizează o acțiune ritualică, ce semnifică în plan psihologic, încercarea omului de a-și depăși propriile limite, voința spre o ascensiune spirituală, spre autodepășire prin cunoaștere de sine.

„Din umbra munților” – din „umbra” acestor confidenți ai stelelor călătoare și prieteni uriași ai ursoienilor - romancierul Gheorghe Mocanu extrage și topește în scriitură, credința în umbră - ca dublură a omului. Autorul este, astfel spus, asemenea „vânătorilor de umbre”, numai că măsoară cu știința/ arta literaturii, caracterele consătenilor, pe care le sublimează în Trilogie și le îngroapă drept „jertfă pentru zidirea” prezentului și a viitorului. Interesează în Borta I, Ursoienii, II, Ultima cruce, III, imaginarul mito-poetic ca dublul, ca întruchipare a sufletului despărțit de trup, dar și ca umbră a unui „eu” imaterial, ca dublul devitalizat, ipostază a morții ce însoțește permanent omul. Teama mistică pentru pericolul din umbră, pentru amenințările ascunse – să nu uităm că Vrancea este și un centru seismic foarte activ – este imanentă scriiturii. Corelația misterios-imanentă a individului cu umbra există și la alte popoare. La turcii musulmani, de pildă, funcționează interdicția de a călca umbra altuia! O admirabilă expresie metaforico-juridică. Un fel de lege nescrisă, încât nu ne miră că la unele neamuri există și urarea: umbra să nu se micșoreze, nici să nu se depărteze, dar și blestemul tragic: ca individul să nu mai arunce nicio umbră. Această temă și teamă mistică este ubicuuă și omniprezentă într-un topos precum cel vrâncean, în care umbra seamănă cu întunericul, deși este „fiica luminii” (Blaga). Revelator pentru starea de spirit a satului este posibila cădere a cometei și comportamentul lui Ilie Boroghină.

Asemenea clasicului Creangă, Gh. Mocanu este un scriitor romantic prin metafizică, ce ascunde sub „poza țărănească”, un „luciferic”, în terminologia blagiană, pentru care, sub limpezimea și seninătatea arborată, lumea nu-și pierde frumusețea imanentă, dar nici caracterul problematic, interogativ, conflictual. Permanenta dedublare a Eului creator din această Trilogie a celor Trei fețe ( „Copilul râde: Înțelepciunea și iubirea mea e jocul! Tânărul cântă: Jocul și-nțelepciunea mea-i iubirea! Bătrânul tace: Iubirea și jocul meu e-nțelepciunea”) se produce în sensul configurării unui dialog al omului cu eterna opoziție condiția dată – condiție dorită. Ați reținut ecuația existențială figurată sub indicativul prezent al verbelor: râde, cântă, tace. Sub confesiunea „perfidă”, dedublarea are o funcție estetică, așa cum o descoperim la un Grigore Alexandrescu – Satiră Duhului meu, la celebrele Confesiuni ale lui J. J. Rousseau, la Cuvintele lui J. P. Sartre sau tragica Viață ca o pradă de Marin Preda. Trilogia mitico-blagiană a celor „trei fețe” evocă o lume deposedată în timp, de atributele mitice/ sacre, de prejudecăți, eresuri, încât citim mai curând epopeea unei lumi uitată de zei, și implicit de oameni, în care divinitatea tutelară rămâne Eul, subiectivitatea, iar povestirea nașterii și existenței ursoienilor repetă mitul veșnicei „reîntoarceri la origine”, studiat, cum se știe, exemplar de Mircea Eliade. Dacă avem în vedere cunoscuta clasificare a textelor narative, în funcție de persoana care vorbește și organizează discursul, observăm că romancierul Gh. M. nu alege numai o formă gramaticală, ci și o atitudine narativă, ce implică simultan prezența mimesis-ului și diegesis-ului. Preferința pentru eu nu înseamnă numai o întoarcere la sine, ci și o experiență dificilă a unui raport cu sine trăit ca distanță estetică, raport care simbolizează o subtextuală identitate dintre autor – narator – personaj; condiție esențială a existenței scrierii autobiografice.

Întâlnirea și confruntarea eului-erou/ personaj, cu eul-narator, de fapt – modalități de reconstituire a trecutului ce stau sub semnul figurii cunoscute în retorică sub denumirea de hipotipoză. Această figură a limbajului unește cele două voci care organizează discursul narativ astfel, încât autorul nu suprapune două stadii cronologice și afectiv separate: nu citim un prezent care vorbește despre trecut, ci un trecut care vorbește în și despre prezent. Din perspectiva identității implicite autor-narator-erou, trilogia Din umbra munților este un roman infrarealist, reflexiv, autobigrafic, sapiențial. Autorul stabilește o subtilă și modernă corelație (ce amintește de Creangă cel din Amintiri, de Proust, Camil Petrescu și Anton Holban etc.) între verosimil (ceea ce poate fi crezut) și adevăr (ceea ce trebuie crezut). În fapt, o ipostază a unui raport mai general, ce se stabilește între Trilogie ca text verosimil și (auto)referențialitate/ autobiografie, ca reprezentare a adevărului interior.

Perspectiva narativă e construită pe dimensiunea categoriei temporale a timpului amintirii și pe dorința autorului de a retrăi „veșnicia”, în matricea mioritică care-i permite recunoașterea sinelui. Scriitorul care poartă cu cinste, girul lui Fănuș Neagu (cucerit, probabil, și de vinul – in vino veritas - de Odobești/ Panciu etc., care curgea în acele vremuri, precum Milcovul după interminabilele ploi mocănești) propune fără o sfidare a retoricii tadiționale, două moduri esențiale de a transfigura realitatea: unul obiectiv, fundamentat pe observarea evenimentelor din perspectiva integratoare a eului narator și altul subiectiv sprijinit pe trăirea acțiunilor de către eul erou. Prin recrearea sinelui cu ajutorul celor două voci aparținând naratorului și personajului actant, Gh. M. se apropie de experiențele estetice ale lui Creangă, A. Gide, Marcel Proust, Marin Preda cel din Viața ca o pradă. Comună celor trei scriitori este dorința cunoașterii de sine convertită în Text și sciziunea personajului ce presimte eminescian, înstrăinarea de sine: „ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaște”, dar și teroarea motivului „fugit tempus...”/ vanitas vanitatum etc.. Personajul – obiect al Poveștii devine agent al narațiunii ce se detașează printr-un cod intradiegetic, în și prin narativ, de eroul povestirii în povestire, iar printr-un cod extradiegetic de momentul istoric/ de viața transfigurată. Categoriile temporale (timpul amintirii, timpul scriiturii, timpul evenimențial, timpul lecturii) corelate cu schimbarea vocilor (autorului, naratorului, eroului) configurează romanul reflexiv al Timpului – o meditație-parabolă despre timpul și spațiul eului călător. Gh. Mocanu preferă în Trilogie, genul narativ mixt (diegesis plus mimesis) în care interferează tipurile de discurs impuse de problematica transfigurată – copilăria, familia, școala, slujitorii bisericii, femeia, tinerețea, senectutea, moartea etc. – discursul indirect (mai puțin mimetic, permite confundarea vocilor naratoriale, de aici admirabila ambiguitate a scriiturii). Discursul direct de tip dramatic (text dialogat, diegesis + mimesis); discursul trăit/ monologul interior nu permite scriitorului din Broștenii Vrancei prezentarea simultană, ci numai alternativă a diferitelor nivele de conștiință (monolog interior indirect, direct, descriere omniscientă, solilocviu, mirare, interogație, dialog). Tipurile de discurs din Borta, Ursoienii, Ultima cruce ne confirmă că adevărata artă narativă nu se plasează la polul narativului pur (gradul zero al mimesis-ului), nici la acela al mimeticului pur (gradul zero al diegesis-ului), ci la punctul unde aceste două axe ale narațiunii se interferează.

Ca și predecesorul/ modelul său, Creangă, Gheorghe Mocanu este un scriitor livresc, erudit, cu o metafizică de romantic, dar de structură clasică, apolinică, ce amintește de „veselul” Alecsandri, dramaturgul și prozatorul, un moralist specific plaiurilor mioritice, încât nu e greu de văzut intenția permanent didactică a scriiturii. Cuvânt înainte ce deschide vol. II al Trilogiei reconfirmă nu atât clasicismul folcloric, ethos-ul național, un anume sens superior al carnavalescului și viziunea cvasimonografică a satului Ursoaia/ Borta, tot atâtea particularități ce definec și individualizează scriitura volumelor, cât ideea că scriitorul vrâncean intuiește blagian că sensul celor trei cărți e în noi, încât configurează premeditat, cu ironie și umor/ sarcasm, relația realitate – ficțiune. Concluzia este evidentă: doar ficțiunea nu minte. Nu mă pot abține să nu-i citez câteva secvențe, iubitului nostru cititor: „Am fost azi la biserică! Nimeni n-a vorbit cu mine. Nici Gherghina, nici Vasile. Nici Zamfira. Nici vecina noastră, Aurica. Voiam să intru în pământ. Ce-ai scris acolo, mamă? Ce-ai scris? Unul mi-a zis în treacăt, în curtea bisericii: Rușine să-ți fie! Am rămas singură la mormântul lui taică-tu! Am vorbit cu el. L-am rugat să mă ia. Și s-a făcut seară și frig. Am mai venit acasă, să mai vorbesc o dată cu tine, mamă...” (...) „Măi băiete, să nu te-ncumeți, mamă, să te apropii de sat, că ți-au pus gând rău!” vorbea și suspina. „Că tu ești singurul meu băiat. Pe mine pot să mă batjocorească, nu-i mare lucru. Dar tu, tu să nu vii în sat, mamă...” (...) Nu visam, ceva nu era în regulă, iar oamenii muntelui voiau satisfacție. Și m-am pus pe explicat: „Măi, oameni buni, pe dumneata te cheamă Vasile Ciubotaru, iar în carte e unul Cobzaru!”.

„Ehe! Adică vrei să ne prostești, ai! Adică nu-s eu, vrei să zici? Adică nu eu stau acolo în pârâul unde a fost moara? Adică nu mai știu să cânt la cobză?” „Dragii mei, măi fraților, asta e literatură, e ficțiune! Stați să vă spun! (...) Revedeam multe chipuri dintre cele cărora le dădusem cartea în curtea bisericii. Unii ziceau că e blasfemie, că am scris de preoteasă, că am scris de preot, că s-a făcut blasfemia până la capăt, de s-a ajuns cu cartea necurată în curtea bisericii. E spurcată biserica, nu mai îngropăm morții acolo!” Umorul, sarcasmul și ironia își dau mâna cu melancolia, meditația și rafinamentul stilistic, caracteristic naratorului vrâncean. Procedeul este tipic autorilor livrești (Rabelais, Anton Pann, Creangă, Anatole France, Sadoveanu etc.) ce au simțul limbii și știu să actualizeze/ să concentreze memorialistic, experiența acumulată sub umbrela prezentului etern: „Uneori, o femeie intervenea: „Tanti Catrina, am și eu cartea, parcă vorbește frumos de dumneata, n-am cetit răutăți!” „Ei lasă, nu te băga, tu să taci, la tine o fi scriind așa, la mine scrie altceva, și-i numai și numai de rău. Omul meu se oftică tare de tot, că l-a făcut sărac, nu trebuia să i-o spună nimeni până la moarte...” Ecce românul! Să nu-i spună nimeni adevărul, „până la moarte”!? Asta, da, demnitate! După, nu mai contează... Salvarea de a nu fi dat în judecată, admite autorul, cu viclenia vulpii din fabulele lumii, îi vine de la faptul că în buletinul de identitate, altul este numele personajului ce se recunoaște în oglinzile Amintirilor ingenios dramatizate (dramatism existențial/ de situație) de scriitorul „din Broșteni, lângă Odobești, dincolo de Milcov”, care nici nu bănuiește cât bine i-a făcut (lui și literelor românești) revolta estetică a cititorilor din Ursoaia – identificarea/ confundarea ficțiunii cu realitatea frustă, incomodă, (ne)fericită, sublimă și tragică în același timp: „Nu știu ce s-a întâmplat cu personajele mele, că după un an de zile, când am mers în sat, m-au întrebat cu zâmbetul pe buze, dacă am scos și volumul doi. „Suntem tare curioși să vedem ce-ai mai scris despre noi!” Unul bătrân zice: „Scsrie mai repede, Gheorghiță, că eu îs bătrân și vreau să mai citesc despre unul despre altul. Să scrii ceva și despre mine, auzi...?! Ce vrei tu, taică...! Eu nu mă supăr!” Și uite așa viața devine Text, iar Ficțiunea - viață, adică conștiință a ceea ce putem noi înșine înfăptui. Trilogia

Din umbra munților confirmă teza filosofului Bergson: fondul însăși al existenței noastre este memoria prelungirea trecutului în prezent), adică durata care este activă și ireversibilă, tocmai pentru că exprimă capacitatea de a reține Ideile/ arhetipurile și de a le actualiza. De aceea memoria rămâne un lucru inviolabil, pentru că e mut și nu se poate apăra de uitare.

Desigur, sacralizarea/ mitizarea locului de naștere a fost impusă scriitorului, de unicitatea satului, de legăturile sufletești inefabile, de psihologia abisală a ursoienilor ce „presimt limitele fericirii” și ratarea „necruțătoare și fatală”, care-i pândește chiar din umbra munților ce le înconjoară vatra: „Ursoaia nu este un sat ca toate celelalte. El este un colț de rai pe care Dumnezu l-a conceput la Facere: fără colectivizare, fără activiști de partid, dar și fără lumină electrică, fără biserică, magazine, drumuri și școli. Când eram copil, plecam dimineața la școala de patru clase cu învățători de ocazie. (...) I-am zis Borta, pentru că satul e înconjurat de munți, așezat într-o văgăună plină cu păduri de fag. Soarele intra dintr-o parte pe la nouă – ora dimineții - și pe la două era dus. Ziua era scurtă, așa că oamenii se trezeau cu noaptea-n cap și tot cu ea pe creștet se culcau”. Borgesian vorbind, dacă viitorul și trecutul sunt infinite, nu poți să nu te întrebi: există cu adevărat un „când” în miticul sat Ursoaia? Admirabilă mi se pare mândria autorului de a face „parte din spița mocanilor Vrancei, din neamul Babei Vrâncioaia și al lui Moș Ion Roată, o spiță mai puțin pervertită și mai aprig purtătoare de tradiții decît altele”. Și, totuși, în ciuda acestei realități dumnezeiești, exemplare, sau poate tocmai de aceea, tragedia „necruțătoare”/ fatală - „ieșirea din satul copilăriei... , despărțirea de mama și de mormântul tatăluli din Dealul Crucii” are loc. Fugit tempus, vanitas vanitatum, copilăria, adolescența, iubirea, moartea, prietenia, școala, conflictul dintre istorie și rațiune, biserica, inadaptarea, prostia etc. sunt tot atâtea teme ce reconfigurează metafizic o simfonie wagneriană a destinului Ursoienilor, ce însoțește un bildungsroman tipic românesc.

Scriitorul stăpânește nu doar arta narațiunii, ci și poetica atmosferei. O atmosferă - sublim-fatală, biblică, potențată de amanții destinului „ce presimt limitele fericirii” (Cioran) - plutește ca o ceață de noiembrie, peste o scriitură filosofico-elegiacă, ce amintește de cugetarea scriitorului rus, A. P. Cehov: „Nu se poate să te împaci cu faptul împlinit, să nu te împaci, iarăși nu se poate, iar cale de mijloc nu există”, încât tipologia balzaciană a Trilogiei (deșteptul, prostul, bogatul, mocanul, săracul, bătrânul, cămătarul, risipitorul, preotul, călugărul, femeia, țăranul, copilul, adolescentul, fata, baba, zgârcitul, primarul/ edilul, milițianul/ polițaiul, hoțul, pungașul, pădurarul etc.) scoate satul natal al personajului principal (narator, personaj actant/ martor/ personaj colportor, reflector, autor), născut „din țărâna Ursoaiei”, de sub umbrela miraculosului, miticului și a exotismului (Ursoaia nu prea se aseamănă cu Macondo, decât dacă vrem cu orice preț... să fim în rând cu ceilalți, deși diferențele contează) și-l reașează sub semnul unei libertăți înțelepte, sapiențialitatea învinsului: libertatea = necesitatea înțeleasă, încât „Ieșirea din satul copilăriei nu era o tragedie, nu era un capăt de țară această desprindere de cutumele și oamenii locului, dar un lucru era clar: fiul de ursoian nu voia în ruptul capului să-și înăbușe viitorul în traiul greu de la țară.” Sigur, avem antecedente multimilenare. Nu a vrut-o nici Ion Creangă, nu au vrut-o nici cei peste patru milioane de români plecați în exil, spre a se elibera de „traiul greu” din/ de la „Țară”. Oricând și oriunde ne-am afla, noi românii rămânem consecvenți cu noi înșine: știm să alegem. Am cules și culegem întotdeauna ce am ales/ alegem. Să fie doar o predestinare? Drama opțiunii să existe doar în romanele lui Rebreanu, Camil Petrescu, Hortensiei Papadat Bengescu etc.? Sau doar numai așa funcționează lumea? „Cea mai bună dintre lumile posibile”, cum argumentează, ferm convins, Leibnitz în Teodiceea (1710)

Cu alte cuvinte, vreau să vă reamintesc o cunoscută maximă a lui G. B. Shaw: În viață există două tragedii. Una este să nu obții ceea ce dorești; cealaltă – să obții. Trecând peste această (ne)fericire ce ne este dată de Bunul Dumnezeu, Trilogia Din umbra munților – Borta, I; Ursoienii, II; Ultima cruce, III, este o scriitură, autentică, pur românească, de referință în literatura contemporană – premiată de Filiala Bacău a Uniunii Scriitorilor din România -, ce se înfrățește firesc cu mirarea, cu tainele existențiale, cu românismul aflat în pierdere de identitate, cu partea luminoasă a umbrei, cu eterna contradicție a Istoriei cu Rațiunea și cu misterul labirintului dedalic al celei mai bune Lumii. Noi, cititorii, putem spune împreună cu scriitorul Gheorghe Mocanu, dar și cu Părintele literaturii europene, Homer cel din Odissea: „Mi-e dor în veci și tot mi-aduc aminte...” Să fie memoria, talentul erudiților sau dușmanul ireconciliabil al judecății? Mesajul intrinsec al celor trei cărți scrise din „umbra munților”: să nu ne pierdem interesul pentru spiritul unic al satul vrâncean/ românesc. Interesul estetic, științific, economic, folcloric, turistic, antropologic, arheologic, filosofic etc. Se știe: unde se pierde interesul, se pierde și memoria. Lucrul demonstrat cu prisosință, de la Iisus Hristos, până azi. Într-un pandant - original, grațios, revelator - cu mitografia/ tipologia personajelor Trilogiei sunt Desenele Virginiei Hossu. Mi-e foarte greu să aleg trei desene fără să greșesc... Risc, totuși: Cu Ilinca, Nu mai pot de bine, băăăăă!, Calul pădurarului, Cometa... Odobeștiul rămâne un topos cultural de referință al României contemporane, ce reconfirmă sintagma: omul sfințește Locul. Nouă, lectorilor de azi și de mâine, ne revine plăcerea estetică, să-l ascultăm pe junimistul Creangă: „să ne cetim unii pe alții, să ne învățăm unii pe alții”. Se pot învăța multe, multe, multe, din această umbră luminoasă a Munților Vrancei, ce așează Ursoienii, lângă Humulești, Ipotești, Rășinari, Hobița etc.

Petre Isachi


În lipsa unui acord scris din partea Ziarului de Vrancea, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi inseraţi vizibil link-ul articolului: #insertcurrentlinkhere

Ziarul de Vrancea  nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor din comentariile de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.
Ziarul de Vrancea doreste ca acest site sa fie un spatiu al discutiilor civilizate, al comentariilor de bun simt. Din acest motiv, cei care posteaza comentarii la articole trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
1. Sa se refere doar la articolul la care posteaza comentarii.
2. Sa foloseasca un limbaj civilizat, fara injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, daca acestea nu au legatura cu textul.
4. Username-ul sa nu fie nume de personalitati ale vietii publice sau parodieri ale acestora.
Autorul unui articol poate fi criticat pentru eventuale greseli, incoerenta, lipsa de documentare etc.
Nerespectarea regulilor mentionate mai sus va duce la stergerea comentariilor, fara avertisment si fara explicatii.
Abaterile repetate vor avea drept consecinta interdictia accesului la aceasta facilitate a site-ului.