Tradiția este a satului
În comuna Vintileasca nu sunt mai mulţi tineri decât în alte sate, nu vor rămâne acasă toţi cei care sunt acum aici, dar este o dorinţă, o bucurie şi o poftă extraordinară de a face ce făceau bunicii şi părinţii lor. Undeva, pe coclaurile satelor de munte mai sunt destui bătrâni „verzi”, care nu se dau bătuţi şi vor să transmită mai departe ceea ce la rândul lor au primit, poveşti, balade, portul popular, petrecerile sărbătorilor sfinte de Crăciun şi de Paşti, dar mai ales mândria de-a purta hainele moşilor, care au făcut diferenţa, în timp, între sate, între comune, între munte, deal şi câmpie.
Peste tot în Vrancea portul popular, păstrat în lăzile de zestre, este foarte frumos, e ca o poveste pe care nu te mai saturi s-o priveşti, s-o asculţi şi s-o visezi. Costumele populare seamănă între ele, dar au şi elemente inedite, specifice locului, aşa că nu ai cum le confunda, dacă le priveşti cu atenţie. Sunt frumoase cele de pe Valea Zăbalei, de pe Valea Nărujei, Putnei sau Şuşitei... Nicăieri încă n-am găsit acel ceva, care să-mi umple sufletul de o bucurie şi o frumuseţe fără seamăn, cum sunt iile, catrinţele, cămăşile bărbăteşti şi iţarii, purtaţi în Vintileasca. De ceva vreme, fetele au reluat cusutul cămeşilor, pregătind, care mai de care, ia cu care se va înnoi de Crăciun şi de Paşti. Pe prispă la tanti Verginica, sub atenta supraveghere a doamnei prof. Georgescu, care le-a adus şi modele vechi de mai bine de 150 de ani, fetele cos de zor, grăbind să termine lucrul.
- Tanti Verginica, ce a însemnat tradiţia în Vintileasca? întreb.
„Tradiţia a fost ceva sfânt pentru noi. Am moştenit tradiţia de la moşii şi strămoşii noştri, de la bunici şi părinţi, acum o dăm la nepoţi. Cum ne-a dat-o, aşa le-o dăm, să fie în veci amintirea noastră”, spune tanti Verginica Trestianu, din satul Neculele.
- Sunt foarte multe costume vechi în Vintileasca? o întreb.
„Sunt, din cele vechi, da acum s-a început să se coasă iar”.
- Se pregătesc de horă?
„Se pregătesc, dar nu mai e ce-a fost hora, care se făcea înainte la noi. Când eram noi la horă, erau toţi bătrânii roată şi ne priveau cum dansăm. Era tare frumos, ţinea de seara până dimineaţa, pe la 4... Eram îmbrăcate în costum naţional, uite aşa fâşâiau opincile pe podea! Acum, tineretul mai vine în costum la biserică, mai ales de Crăciun, când spun colinde”, povesteşte tanti Verginica.
Fetele ascultă, dar nu ridică ochii de pe lucru.
„ Eu am lucrat ciupacul din spate”, spune Loredana.
- Adică? întreb
... spatele cămăşii.
- De unde ai luat modelul?
„De la o cămaşă veche de mai bine de 150 de ani. Mi-a plăcut foarte mult. Folosesc culori vii, portocaliu, mov, galben, albastru, specifice modelelor lucrate în zonă”, mai spune Loredana.
Şi Elena dă zor cu lucrul.
„Eu cos altiţa cămăşii (broderie lată, făcută cu arnici sau cu mătase pe umerii iilor), spune ea. Cred că va fi gata de Crăciun, când se va organiza un mare bal la noi, aşa cum se făcea altădată. Abia aştept, atunci mă voi înnoi cu cămaşa asta”.
La o cămaşă cu un model deosebit lucrează şi Luminiţa, pe care mama ei a purtat-o în costum popular, de la doi ani. Acum are 14 şi-i dornică să vadă ce lucru iese de pe mâna ei.
- E gata anul viitor? întreb.
„Cu siguranţă, o voi îmbrăca de Sânziene,” spune Luminiţa.
Alexandra a combinat mai multe modele, are şi o explicaţie, întotdeauna i-a plăcut să uimească prin ţinutele ei.
„Când o să ies la horă, toţi vor vedea că nu mai există o cămaşă ca a mea. Culorile le-am ales eu în această combinaţie. Sper ca la toamnă să fie gata”, spune copila de 12 ani.
12 ani avea şi tanti Verginica, în momentul în care a lucrat prima cămaşă. Râde când povesteşte cum lucra pe ascuns, să nu-i vadă modelul celelalte fete.
„„Lucram în ascuns, fiecare iscodea câte un model, una făcea un model, eu făceam altul, ea nu mi-l arăta, eu nu i-l arătam ei... La Paşti se vedea a cui cămaşă era mai frumoasă.”
- Ce modele vă plăceau în mod deosebit?
„Scăriţele, bobocii de trandafir, coada cocoşului... Toate erau frumoase. Le făceam noaptea, că ziua ne puneau părinţii la muncă. Eram obosite, dar trebuia să lucrăm înainte. La 16-17 ani fetele se măritau, trebuiau lucrate prosoapele alea lungi, le făcea cu tupac mare, gros, le făcea ciucuri din ăia mari, Când le puneau, atârnau până jos.
Fetele îşi făceau singure zestrea, cămaşă de soacră făceau, că aşa era tradiţia! Am cusut şi poale şi batiste de pus pe perete. Coseam la lumina lămpii, nu era televizor ca acu, nu era radio... Era cu galene, dacă era la cineva acasă”.
- Cine v-a arătat cum să lucraţi?
„ Furam de la mama , ne învăţam aproape noi singure, păzind mieii pe poiană, boii si vacile.”
- Era greu?
„Nu era greu. Lucram la lambă, seara, coseam câte un ciupag (partea iei de la brâu. ). Foloseam inişor, fire de lână, vopsite în broci ( brocĭ, roĭbă - o plantă, din rădăcinile eĭ se scotea înainte o văpsea roșie. Poamele eĭ îs niște boabe roșiĭ care devin pe urmă negre. Se numește și brocĭ, pațachină și rumenele, ĭar ca neol. garanță ). Se rupea pânza de atâta purtat şi firele de lână nu se decolorau” povesteşte tanti Verginica.
Tanti Ioana Noapteş şi-a cusut prima cămaşă la 14 ani.
„Am cusut-o cu oile şi caprele la păscut, că la noi aşa era. Acolo mi-am cusut o cămaşă, mi-am făcut ştergarul de turnat, le-am cusut după un model anumit, adus de-acasă.
Costumul popular este la noi tradiţie. Omul care venea îmbrăcat în costum naţional, avea cea mai mare onoare. Erau haine cusute cu migală, cu dragoste şi multă răbdare. Fetele mai ales, la fiecare sărbătoare mare veneau cu cămeşi noi, care mai de care mai frumoasă. Mă uit la fetele astea, tare mândre sunt în portul popular, nu-i păcat să se piardă? E rândul lor să ducă tradiţia mai departe”, spune tanti Ioana care-şi îndeamnă bărbatul, pe Nicolae Noapteş, să mai zică un cântec la fluier...
Şi duc atât de bine tradiţia mai departe încât, fetele s-au gândit să-şi ţeasă singure şi catrinţele în această iarnă.
Tradiţia e a satului...
Scoasă în lume îşi păstrează aura de intimitate. Suntem aleşii, sau nu, fiecare ce a primit de la bunica, mama, sora mai mare, sau bătrânii satului, dumnezeiesc de curate, ţinând pe braţe aceasta lume care, cel puţin aparent, se tot scurge la vale.
Celelalte,festivaluri, hore ale satului, ziua comunei, sunt un prilej de întâlnire, de schimbat idei, de aflat ce mai fac cei pe care i-ai cunoscut odată, ai crescut alături de ei....; un picnic la iarbă verde, scârţâitul scrânciobului învârtit de un cal ameţit de căldură şi muzica simplă, uşoară, să-ţi meargă la inima, însoţind cu discreţie petrecerea, cât să aburească paharele şi sticla de bere. Dar, este cu totul altceva decât tradiţia ancestrală şi odată, sau de mai multe ori pe an merge. Oamenii au nevoie să iasă din lumea lor, să-şi vorbească, să încheie înţelegeri cu o strângere de mână, poate chiar o nuntă, ori un botez.
Tradiţia e de când viaţa e pe pământ şi înţelepţii noştri n-o vorbeau, n-o vorbesc nici acum oricui... Diferenţa e ca de la cer la pământ la cer, - pe care unii n-o pot înţelege, nici simţi, oricâte trepte de şcoală au tocit. Aşa ceva se primeşte la naştere, e un dar, e un har purtat din generaţie în generaţie, aşa cum se transmiteau misterele antice. E o binecuvântare pe care n-o poate primi cel care habar n-are despre ce vorbeşte ţăranul iniţiat în traiul dintre pământ şi divinitate, pentru că nu ţie iţi vorbeşte, n-ai fost binecuvântat... Eşti surd şi orb la această minunată frumuseţe. Crezi că ştii, dar nu ştii nimic. Îţi dai cu părerea fără să fii întrebat şi te lamentezi că lumea nu mai e aşa cum ţi-ai închipuit tu că ar fi şi credeai că acesta este adevărul gol goluţ, dând buzna într-o casă în care n-ai fost poftit.... Îmbufnat, dai vina pe Uşa care nu se deschide. ( Janine VADISLAV )
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Educație
