Ştefania Oproescu şi fantasticul narativ
Nu ştiu din ce cauză, dar cărţile Ştefaniei Oproescu ajung greu pe masa mea de lectură. Oricum, nici una din cele primite n-a rămas necitită şi necomentată. Am scris – oho, cu mulţi ani în urmă - despre volumul său de povestiri Zăpada neagră, am scris, mai apoi despre versurile sale şi mă bucur că recent mi-a trimis şi acest volum de povestiri fantastice Cutremur în aer (Editura Studis, Iaşi, 2018). Am regăsit, şi în această nouă ispravă narativă, acelaşi interes pentru fantastic, pentru fabulos şi pentru o imaginaţie debordantă, pe care o decodasem în Zăpada neagră, dar parcă mai laborios articulată, mai structurat şi mai bine aşe-zată în partitură epică.
Ştefania Oproescu este, orice s-ar spune, o scriitoare împlinită, ba chiar a ajuns la o anumită maturitate şi mă bucur ori de câte ori mi se oferă prilejul unei noi pretexte de lectură. Apreciez mai ales dispoziţia autoarei pentru găsirea unei fisuri în omogenitatea realului prin care să-şi inducă scafrandrările sale fabuloase şi să-şi prelungească demersul narativ într-un dincolo de real, în fantezie, în fantastic, într-o imaginaţie deosebit de productivă.
Cartea d-nei Oproescu m-a obligat încă odată la alte reflecţii adâncite privind sursele fantasticului într-un demers narativ. Mircea Eliade, bunăoară, recurgea la practicile tantrice şi la descifrarea unor manuscrise sanscrite, Constantin Ţoiu în Galeria cu viţă sălbatică aducea în partitura narativă fantoma unui general. Emilian Marcu îşi plimba acţiunea prin taigaua siberiană, unde însuşi realul depăşeşte capacitatea fabulatorie a unui prozator, alţi autori, la fel, îşi decontează imaginarul narativ din infernul închisorilor comuniste – fiecare căutând un filon propriu care să-i optimizeze imaginaţia creatoare.
Nimic din toate acestea nu se regăsesc în proza Ştefaniei Oproescu. Izvorul ficţiunii sale se resoarbe dintr-o dilatare a realului până dincolo de marginile raţiunii, într-un absurd, într-un non-sens, intr-un ilogic care anulează funcţiile raţiunii şi vitaminizează întreaga naraţiune. Personajul din Întâlnire în iarnă, bunăoară, subîntinde o realitate banală şi plată, doar că se trezeşte cu troiene de zăpadă în sufragerie. De aici încolo raţiunea devină prisoselnică, incapabilă să deceleze urmările. Apoi totul se tulbură, secvenţele se succed una după alta alert, ca pe un ecran panoramic cu blocuri, scări de urcat şi coborât, lifturi, labirinturi şi personaje cunoscute sau necunoscute ciudate.
Aceeaşi manieră narativă o regăsim şi în Marea de după gratii, unde acţiunea porneşte de la o realitate banală, personajul principal, tot feminină, din cauza recepţionerului birocrat de la hotelul unde se cazase întârzie cu urcarea în autocar şi, fireşte, din cauza ei întârzie ora de vamă toţi pasagerii. De aici încolo lucrurile se încâlcesc, ghidul îi abandonează şi călătorii sunt basculaţi într-un deşert cu dune de nisip. De aici mergeţi singuri să vă găsiţi ţărmul, le spusese la despărţire, dar fiecare căuta o mare şi un ţărm necunoscut. Există aici un înţeles existenţialist, cu omul aruncat în lume, obligat să se descurce singur, dar nu-i deloc sigur că aceasta este pista urmărită de autoare.
Mai desfăşurată, dar la fel de obscură este povestirea care dă şi titlul volumului – Cutremur în aer – un motan excelent individualizat, o sală de conferinţe, un conferenţiar, care vine sau nu vine şi o dispariţie misterioasă a conferenţiarului. Cercetări anchete, pretinse rude care presimt că-i rostul de ceva moştenire, căutarea lui la domiciliu unde este găsit într-un somn greu şi total impasibil la zbuciumul pe care îl provocase neintenţionat.
Ce s-ar mai putea spune despre proza d-nei Oproescu? Că face dovada unei maturităţi scriitoriceşti, am mai spus. Vremea romanului realist, balzacian a apus de multă vreme şi scriitoarea a înţeles bine acest trend al prozei contemporane. De la Gabriel Garcia Marquez la Umberto Eco şi la tendinţele mai noi activate de Herta Muller şi de alţi prozatori cu serioase recunoaşteri publice imaginarul narativ face tot mai mult loc fabulosului şi ficţiunii. Din acest punct de vedere autoarea se înscrie ferm în direcţiile noi ale epicii actuale, doar că secvenţele prea sunt indecompozabile, fără nici o legătură între ele. O secvenţă nu descinde din cea anterioară şi nu o reclamă pe cea care urmează. În plus, lipseşte ideea subterană, axul cardanic care să înlănţuie secvenţele între ele. Bineînţeles, într-o formă absurdă, cum se poartă, dar ele trebuie să se lege, să se presupună şi să ducă la o concluzie. Personajele orbecăiesc, ca-n romanele lui Faulkner, caută, dar nu ştiu ce caută.
Aştept cartea care rezolvă aceste mici dificultăţi ca să pot claxona ca o vuvuzea pe un stadion: Această carte merită premiată .
i. nec. .
Ionel NECULA – critic si istoric literar, membru AL Uniunii Scriitorilor din România ( USR)
Nota redacției: Scriitoarea Ştefania Oproescu este de profesie medic și este originară din Vrancea.Este membru al Uniunii Scriitorilor din România (USR) din anul 2005
Citiți și:Ionel Necula, critic literar, despre ultimului roman al Doinei Popa, ”Luna de miere”;
O nouă prezenţă eseistică în peisajul vrâncean;
Cronică literară | O vrânceancă a scris biografia unicului cosmonaut român;
Emil Băicoianu, născut în Răcoasa - un destin de poet neîmplinit
Anunțuri ZdV Premium
De același autor
