Ștefan cel Mare și Vrâncioaia. Capcanele unei legende istorice cu suport lingvistic precar
„Vrancea este o stare de dor a celor care doresc să contemple eternități, pentru că ea este cu adevărat o eternitate: vie, activă și tonică, al cărei puls răzbate din istoria și tradiția care au personalizat-o în armonia neamului și a lumii“ – Gheorghe Istrate. Iată cele mai frumoase și mai profunde cuvinte pe care le-a spus cineva vreodată despre „Țara“ care a dat umanității „Miorița“, cel mai înălțător mesaj transmis de om posterității: contopirea sufletului cu Divinitatea. De aceea a scrie „pe bune“ despre una din marile ei legende este, pentru oricine, un risc. Ni-l asumăm pentru a nu ne mai zbate în platitudine și ignoranță.
Legenda – specie literară a genului epic
Legenda este o narațiune în proză sau în versuri în care, îmbinând realitatea cu fabulosul, se evocă fapte neobișnuie ale unor eroi sau se explică originea unor ființe, lucruri, întâmplări ori fenomene ale naturii. Din acest punct de vedere, legendele pot fi „mitologice“ (incluzând aici și pe cele religioase) și „istorice“. Primele se referă la geneza cosmosului, a astrelor, a pământului, florei, faunei etc.
Termenul „legendă“ provine din fr. „légende“, lat. „legenda“ și se traduce prin „ceea ce trebuie citit“. La început , în Evul Mediu, în sfera legendelor intrau în primul rând viețile sfinților („vita sanctorum“), citite în mânăstiri de călugări. Cu timpul, termenul a început să fie întrebuințat pentru orice povestire în care interveneau ficțiunea și fabulosul, elemente supranaturale de basm. Faptele relatate nu erau situate în timp și spațiu.
Legendele istorice apelează la explicații fanteziste în legătură cu anumite evenimente sau personaje reale, cum ar fi cele legate de luptele lui Ștefan cel Mare cu turcii, de domniile lui Vlad Țepeș sau Cuza-Vodă. Multe evenimente din epoca medievală sunt consemnate de Ion Neculce în „O samă de cuvinte“, unele dintre acestea versificate de Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Vasile Voiculescu etc.
Perioada de înflorire a legendei în cultura omenirii a fost aceea a romantismului. Una dintre cele mai cunoscute legende din literatura universală este „Lorelei“ a poetului german Heinrich Heine. La noi, legende în versuri au scris Vasile Alecsandri („Legenda ciocârliei“), George Coșbuc („Legenda rândunelei“), Dimitrie Bolintineanu („Legende istorice“).
Personalitatea domnitorului Ștefan cel Mare și Sfânt
Ștefan cel Mare a fost urcat pe tron la 14 aprilie 1457. Sanctificat în 1992 de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române drept unul dintre cei mai mari români ai tuturor timpurilor, voievodul s-a contopit de la început cu Neamul său și Țara, neavând altă bucurie și altă durere în suflet decât bucuriile și durerile Moldovei, a cărei demnitate a impus-o tuturor vecinilor. Niciodată țara n-a fost mai întinsă și mai respectată, iar faima domnitorului ei n-a străbătut atât de departe, din Apusul creștin până în Răsăritul musulman.
Remarcabil comandant de oști și om politic, Ștefan cel Mare s-a îngrijit de organizarea și prosperitatea economică a țării, sprijinind dezvoltarea meșteșugurilor, a negoțului și a târgurilor, a întărit oștirea și cetățile, iar în plan extern a luptat pentru apărarea independenței Moldovei. Resursele victoriilor sale sunt explicate cel mai bine de Nicolae Iorga: „Ștefan cel Mare a fost unul din rarele exemple ale istoriei noastre care a înțeles că puterile cele mari se găsesc în mulțimile liniștite ale poporului, nu în rândurile celor puțini și mândri care înconjurau tronul, urmărind căpătuiala, dar se cutremurau de groază când auzeau că se apropie un dușman“.
Mare ctitor de biserici și mânăstiri, cel mai viteaz și cel mai bun gospodar al Moldovei devine domnitor la numai patru ani de la cucerirea Constantinopolului de către Mehmed al II-lea, Imperiul Bizantin intrând în lichidare. În acest context, Ștefan cel Mare a devenit un vrednic apărător al creștinătății, oprind expansiunea otomană pe linia Dunării. În 1476, Papa Sixtus al IV-lea îl numea „atlet al lui Hristos“.
Din toate aceste motive expuse mai sus, marele voievod a devenit, în timp, un erou revendicat în legendele lor de foarte mulți moldoveni. Lucrul acesta s-a întâmplat, cu un plus de osârdie față de oriunde altundeva, și în Țara Vrancei.
Inexistența uricului dat de Ștefan cel Mare
Mai toți autorii care au scris, într-un fel sau altul, despre Vrancea istorică și Vrancea actuală, leagă ținutul de legenda cu Ștefan cel Mare și Tudora Vrâncioaia, deși cred că toți știu ce este o legendă și că au citit cu atenție documentele publicate de Aurel V. Sava în 1929.
Iată ce scrie, în 2005, prefațatorul unei monografii, reușită în ansamblul ei: „Numele ținutului are două origini: una lingvistică (științifică) și una legendară, fiind legată de locul de baștină al Tudorei Vrâncioaia și de numele celor 7 feciori ai acesteia, întemeietorii celor 7 sate, căpitani de bază în oastea lui Ștefan, moștenitori ai celor șapte munți“. Și iată ce scrie autorul monografiei, după câteva pagini: „Intrarea în Depresiunea Vrancei se face pe apa Putnei. Probabil că Ștefan tot pe apa Putnei va fi ajuns la casa Tudorei Vrâncioaia, pentru că altfel nu se putea“. Spre deosebire de cei doi, iată ce preciza Aurel V. Sava cu peste trei sferturi de veac în urmă: „Este totuși de remarcat că niciunul din documentele vrâncene, descoperite până astăzi, nu face mențiune despre Ștefan cel Mare. Nici chiar în procesul pentru dezrobirea Vrancei nu s-a spus un cuvânt despre vreun uric de la Ștefan cel Mare, după cum nu s-a vorbit nimic despre vreun fapt care să confirme cât de puțin legenda. Care să fie vechimea acesteia?“
Ștefan cel Mare n-a fost niciodată în Vrancea, după nicio bătălie: nici după cea cu ungurii lui Matei Corvin, din 1467 la Baia, când regele maghiar abia a scăpat cu viață (cu care se va împăca însă mai târziu), nici după cea cu turcii din 1476 de la Războieni, pe care voievodul a pierdut-o. Ce să caute în Vrancea, când turcii se îndreptau spre cetățile din nordul Moldovei (Piatra Neamț, Suceava, Hotin), pe care nu le-au putut cuceri, fiind hărțuiți de oștenii lui Ștefan, în așteptarea trupelor trimise în ajutor de Matei Corvin.
Caducitatea primelor texte cu Ștefan și Vrâncioaia
Primul text în care apar Ștefan cel Mare și Vrâncioaia este o povestire apărută, în limba franceză, în 1863 la Paris, sub titlul „Les sept montagnes. Histoire moldave“ și semnată Maria Movila (pseudonim pentru V. A. Urechia și scriitoarea franceză Marie Boucher). În prefață, autoarea spune că a auzit povestea cu răzeșii din Vrancea de la Vasile Alecsandri. Textul este comentat în 1864 de criticul literar G. Bogdan-Duică, pe care Ion Diaconu îl reproduce în rezumat în 1969 în „Ținutul Vrancei“. Screierea este „o ficțiune convențională, ștearsă și aridă“ spune Ion Diaconu. În capitolul IV – „Etienne le Grand et la vieille Todora“ („Ștefan cel Mare și bătrâna Todora“) – voievodul vine în neștire pe Muntele Lupului din Vrantchia, unde o întâlnește pe bătrâna Todora. Prin voinicia celor șapte feciori ai acesteia au pierit șaizeci de mii de turci. Finalul este însă și mai deplasat: în fiecare an, unul din bătrânii celor șapte sate legendare ale Vrancei vine din munți la Focșani și aduce ispravnicului o sumă de bani ca tribut.
Și a doua mențiune despre Todora Vrâncioaia este caducă, adică depășită, perimată. Ea apare într-o lucrare a lui Ion Ionescu de la Brad din 1869. Pentru corecta informare a cititorilor, redăm textul în întregime, adaptat la limba română actuală: „Spineștii fac o comună cu Budeștii. Budești, peste deal de Spinești, la o jumătate de oră spre răsărit, se află într-un hârtop. Se povestește că aici, la Dumbrava, a locuit o femeie numită Vrâncioaia, de la care s-a luat numele de Vrancea, și că această femeie a avut șapte feciori, între care s-a împărțit pământul Vrancei, și cel dintâi frate a făcut satul Budești, după numele lui – Budescu. Al doilea – Păulești, de la numele lui Paul etc. Se mai spune că Ștefan cel Mare, venind în locurile acestea, a fost primit de feciorii Vrâncioaiei la muntele zis Masa lui Bucur, unde este scris pe piatră numele lui Ștefan Vodă și Bucur, și că Ștefan Vodă ar fi dăruit pământul Vrancei feciorilor Vrâncioaiei pentru buna primire ce i s-a făcut. Spineștii și Budeștii ocupă astăzi cel mai mare din cele 14 trupuri în care este împărțit pământul Vrancei“.
Tipologia variantelor și cum s-au perpetuat ele
„Legendele“ care au urmat, originale sau reluate, sunt semnate de Mihail Canianu și Aureliu Candrea în 1897, Alexandru Vlahuță în 1901, Simion T. Kirileanu în 1903, Simion Mehedinți în 1919, Simion T. Kirileanu din nou în 1924, Simion Hârnea în 1926, Eusebiu Camilar în 1964, Mihai Alexandru Canciovici în 1995, Mihalache Tudor în 2002, Valeriu D. Cotea în 2003 și au ca personaje comune pe Ștefan Vodă și Tudora Vrâncioaia, alături de cei șapte feciori ai acesteia (uneori diferiți ca nume de la un autor la altul), dar tema lor este, la majoritatea, originea celor șapte sate din Depresiunea Vrancei, la Eusebiu Camilar și Mihalache Tudor fiind nașterea Munților Vrancei.
Varianta apărută în 1897 în „Dicționarul geografic al județului Putna“ este reluată mai întâi de Simion T. Kirileanu în „Ștefan cel Mare și Sfânt. Istorisiri și cântece populare“, apoi de academicianul Valeriu D. Cotea în „Vidra – Poarta Vrancei“, acesta cu mențiunea autorilor dicționarului, care au cules-o „chiar din gura mai multor bătrâni de pe acolo“, adică din Vrancea. Noi credem că a fost culeasă la Soveja, pentru că în Vrancea istorică nu există nicăieri Dealul Lupului, în timp ce muscelenii, când și-au părăsit locurile natale și s-au îndreptat spre ceea ce va deveni Soveja, au trecut pe lângă Dealul Lupilor, vârf montan situat cam la jumătatea distanței dintre Sf. Gheorghe și Baraolt, pe hărțile de astăzi – Culmea Ascuțită (924 m). Locul a rămas, probabil definitiv, în memoria lor colectivă, din moment ce sovejenii îl menționează și la sfârșitul secolului XIX. Povestea auzită de scriitoarea franceză Marie Boucher de la Vasile Alecsandri ar fi putut ajunge la acesta prin Alecu Russo, care a fost surghiunit la Mânăstirea Soveja în 1846.
Toponimul „Dealul Lupului“ din textul presupus de noi ar fi cules la Soveja nu se referă la o persoană numită Lupu, ca să putem spune „Dealul lui Lupu“, ci la un deal pe care hăituiau lupii și de care ciobanii își fereau turmele. De pe acest „deal“ (la Maria Movilă – „munte“) se puteau coborî Munții Vrancei spre Valea Putnei, urmând un posibil drum al oierilor.
Ca să nu mai lungim vorba, iată textul reprodus din dicționar de Valeriu D. Cotea: „Acum vreo patru sute de ani o babă bătrână cu numele de Tudora își avea locuința în vârful muntelui Dumbrava (pe teritoriul dintre localitățile Bârsești și Păulești); în una din zile, spre seară, pe când bătrâna torcea, stând în pragul ușii, zărește de departe venind, în goana calului, un călăreț voinic. După ce trecu Dealul Lupului, se oprește de popas în lunca celor șapte munți ai Vrancei, apoi pornește până ce ajunge la locuința bătrânei Tudora.
̶̶Îmi dai apă pentru cal și mă primești în bordeiu-ți? O întrebă voinicul.
̶ Fii pe pace, voinice,fu răspunsul bătrânei, intră la mine; mănâncă, te ospătează cât vrei; de cal îți voi îngriji eu.
Străinul oftă adânc.
̶ Dar ce ai, voinice, de ce oftezi așa greu?
̶ Cum să nu oftez dacă țara e în prada turcilor, îi răspunse voinicul.
Și-i povesti străinul tot ce-l apăsa pe inimă; cum turcii au năvălit în țară și oștenii lui au fost învinși.
̶ Vra să zică, tu ești domnitorul țării, Ștefan cel Mare?
̶ Da, și mi-e rușine s-o spun, mai bine aș fi rămas și eu printre cei morți.
̶ Dar nu te scârbi, Măria Ta, las’că-i învinge; dacă e așa, eu îți dau pe cei 7 feciori ai mei, cari-s zmei și lei-paralei; ei îți vor sta în ajutor și numaidecât, că izbânda va fi de partea ta; nu fi scârbit, voinice.
̶ Îți mulțumesc, Tudoro, îți mulțumesc, adu-mi-i pe cei 7 voinici și-ți jur că-i fac cei dintâi în țara Moldovei.
Cum s-a zorit de ziuă, Ștefan Vodă, însoțit de cei 7 vrânceni voinici porni prin țară și-și adună oastea risipită, porni apoi contra turcilor și repurtă o bravură nemaipomenită. După biruință, drept răsplată, Ștefan chemă la sine pe cei 7 frați și le dete cei 7 munți ai Vrancei cu Valea lor, întărind prin hrisov de pergament și cu pecetea lui proprietatea de veci a acestor locuri. Mulțumiți de această danie, ei s-au dus la vatra lor și și-au ales fiecare câte un munte, la poalele cărora s-au întemeiat mai târziu satele: Negrilești, Tulnici, Păulești, Spinești, Bârsești, Năruja și Nereju; numele acestora se trag de la numele proprietarilor celor 7 munți“.
Varianta literară din „România pitorească“
În afara unor expresii străine de aspectul cultivat al limbii („babă bătrână“, „bravură nemaipomenită“), nu știm ce nume ar fi putut să aibă feciorii Vrâncioaiei care au întemeiat satele Tulnici, Năruja și Nereju. De aceea, poate, pana de scriitor a lui Alexandru Vlahuță a periat textul din dicționar, n-a mai înșirat numele satelor întemeiate de feciorii Vrâncioaiei „la poalele munților dăruiți de Ștefan Vodă“, l-a concentrat și a ieșit o bijuterie literară, spre deosebire de Simion T. Kirileanu, care, în 1903 și 1924 ne-a readus în față tot satele din dicționarul tipărit în 1897.
Iată textul lui Alexandru Vlahuță din 1901: „Era o babă vădană, ș-avea șapte feciori. Și cum sta bătrâna pe prispă și torcea, către un amurg de seară, iată că tresare de-un tropot venit de pe deal, un călăreț se-oprește-n fața ei, trudit, cu calul în spume.
̶ Sunt Ștefan, turcii ne-au călcat țara, vin din război, oastea mi-i spartă și-s singur.
̶ Dumnezeu te-a îndreptat, stăpâne, la ușa mea. Am șapte feciori, frumoși și voinici, și mi-s dragi ca lumina ochilor... ai tăi sunt, doamne.
În zori sunau din corn, pe munții Moldovei, cei șapte voinici. Curgeau plăieșii roiuri de pe sub poalele codrilor. Oaste nouă ieși ca din pământ. Ș-a pornit domnul cu ei, într-un ceas bun, și s-a lăsat pe neașteptate asupra turcilor, cari se credeau stăpâni pe țară. Atunci a văzut Ștefan ce pot flăcăii Vrâncioaiei! Cădeau turbanele sub brațele lor ca spicele cub secere. De dimineață până-n noapte a ținut lupta, ș-atâta măcel a fost, ș-atâția păgâni au pierit, cât s-au cruntat apele de sângele lor. Iar când s-a întors marele voievod, biruitor, în cuibul lui de vultur, la Cetatea Neamțului, a chemat cu drag pe cei șapte voinici și le-a zis:
̶ Voi sunteți șapte frați, în Vrancea sunt șapte munți, ai voștri să fie de veci și neam de neamul vostru să-i stăpânească-n pace!...
Și multă vreme răzeșii Vrancei bir n-au plătit, podvadă n-au făcut, singuri și-au fost stăpâni, iar sub domnii fanarioți spuneau cu fală: «Niciodată droșca unui grec n-a ridicat colbul de pe drumurile noastre»“.
Variantele celor doi Simioni: Mehedinți și Hârnea
Simion Mehedinți, unul din cei mai profunzi intelectuali pe care i-a dat neamul românesc, introduce legenda Vrancei într-o povestire din volumul „Oameni de la munte“. Începutul frapează prin angajarea lui Ștefan cel Mare în luptă cu ungurii (într-adevăr, vrâncenii n-au luptat cu turcii, ci cu ungurii, conflicte privind pășunile din Munții Vrancei existând și azi), care îl biruie și-l determină să se retragă pe Valea Putnei. Așa nimerește „pe Dumbravă, în dealul Bârseștilor, la o babă“.
Aflând ce s-a întâmplat, Vrâncioaia (în text nu apare în niciun moment și cu numele de botez Tudora) îi aduce pe cei șapte feciori, cu care îi alungă pe unguri. Aceștia sunt Bârsea, Negrilă, Spinea, Bodea, Pavel, Nistor și Spulber, care au primit în dar, pentru vitejia lor, „tot hotarul munților, din apa Trotușului spre miazăzi (...) și de la moghilele de sub Măgura Milcovului până la Cotul Săcuilor, spre Țara Ungurească“. Satele întemeiate de aceștia sunt Bârsești, Negrilești, Spinești, Bodești, Păulești, Nistorești și Spulber. În final greșește însă când spune că Pavel a întemeiat satul Păulești și că „Vrancea noastră se întinde până dincolo de apa Cașinului și până în șesul Focșanilor, unde se văd și azi moghilele de hotar“.
Deși avea suficientă experiență în materie de cultură – din 1901 începe, la rugămintea lui Spiru Haret, elaborarea manualelor de geografie pentru toate treptele de învățământ, din 1907 preia, la insistențele lui Titu Maiorescu, direcția „Convorbirilor literare“, în 1915 devine membru titular al Academiei – Simion Mehedinți nu va explica niciodată cum satul Păulești e întemeiat de un Pavel și nu de un Paul de pe vremea Episcopatului catolic al cumanilor și nici întinderea hotarelor Vrancei „până la apa Cașinului“ în nord și până dincolo de Vidra în est.
Clasică s-a vrut să rămână „Povestea Vrancei“, varianta populară publicată de Simion Hârnea la Focșani, în 1926, apoi în 1929, în primul număr din Biblioteca Populară „Comoara Vrancei“. În 1992, autorii manualului de română pentru clasa a V-a o selectează pentru studiul legendei istorice.
De data aceasta, Ștefan cel Mare se luptă cu turcii și întâlnirea dintre voievod și Tudora Vrâncioaia este tratată mai amplu, dar feciorii acesteia au nume care, lingvistic, nu prea îi recomandă ca întemeietori ai unor sate: Bodea, Spirea (!), Negrilă, Bârsan (!), Spulber, Pavăl (!) și Nistor. Nici Simion Hârnea și nici autorii manualului de română din 1992 nu au explicat cum vine Spinești de la Spirea, Bârsești de la Bârsan și Păulești de la Pavăl. Sau unde este azi Vrancea „dintre Trotuș și Valea Bâsca a Buzăului“, informație care în manual nici nu mai apare.
Aiurelile în legătură cu feciorii Vrâncioaiei și satele întemeiate de ei continuă și cu „Legenda Babei Vrâncioaia“, auzită de Mihai Alexandru Canciovici de la un bătrân din Bârsești și inclusă în volumul „Povestitul în Vrancea“, tipărită la Focșani în 1995: „Feciorii Babei Vrâncioaia au avut un nume. După fiecare nume s-a fixat un sat. Cel mai mare fecior a fost Bodea. Este satul Bodești. Al doilea este Păun – Păulești. Al treilea este Spânu – Spinești. Al patrulea este Tonea – Tulnici. Al cincilea este Negrea – satul Negrilești. Al șaselea este Bârsan – Bârsești, iar al șaptelea, Spulbăr – Spulbăr.
Antroponime devenite nume de localități
Nu mai există niciun dubiu că anumite nume de așezări umane provin de la nume de persoane – conducători locali cu vocație, uneori proprietari de pământuri, posesori de averi moștenite sau dobândite etc. Dar s-o luăm de la început.
Sintagma „Țara Vrancei“ a apărut prima dată în balada populară „Miul Zglobiul“ – un haiduc care umbla prin toată Țara Românească „Și din Țara Vrancei / Până-ntr-a Moldovei“, baladă ascultată de G. Dem. Teodorescu în 1894 la un artilerist din București și publicată un an mai târziu într-un volum de balade populare. Am întâlnit-o apoi la Alexandru Vlahuță în 1901, la istoricul Constantin Kirițescu în 1930, iar din a doua jumătate a secolului XX – din ce în ce mai des, de la un timp cu referire la întregul ținut Putna.
Cuvântul „țară“ provine din latinescul „terra“, format din proto-indo-europeanul (neatestat) „ters“, care nouă ne-a dat, prin traco-dacă și/sau iliră, „țarină“, „țărână“ și „tărâm“. La început, „terra“ a avut sensul de „șes“, „câmpie“, devenit prin metonimie (figură de stil în care înlocuirea unui termen prin altul nu se face prin asemănare ca la metaforă) „așezare de agricultori“, „sat“. Acest înțeles, pastoral la origine – scrie Grigore Brâncuș într-o carte – stă la baza denumirii primelor așezări ale agricultorilor și păstorilor: Țara Bârsei, Țara Oașului, Țara Vrancei.
Vrancea, care nu înseamnă „pădure întunecată“ sau „țara corbilor“, este traducerea în slava veche a sintagmei „fiul lui Corbu sau Corbea“, personaj real pe vremea cumanilor, trăitor pe malul drept al râului Putna de la poalele Carpaților. Confuzia care s-a produs în înțelegerea cuvântului „Vrancea“ s-a datorat omonimiei dintre „vrana“ = „gaură de butoi“, prin extensie – „uluc depresionar“ moștenit din traco-dacă și „vrana“ = „corb“ preluat din slava veche.
Toponime (nume de localități) formate de la antroponime (nume de persoană) sunt în toată țara: Antonești (Teleorman, latinesc), Bucureșci (Hunedoara, traco-dac), Călinești (Suceava, slav), Dumitrești (Constanța, grecesc), Filipești (Iași, grecesc), Ionești (Arad, ebraic), Mircești (Olt, slav), Petrești (Cluj, grecesc), Stănilești (Vaslui, slav), Ștefănești (Argeș, grecesc).
Numele acestor localități s-au format cu ajutorul sufixelor românești care arată filiația: „-escu“ la singular și „-ești“ la plural, adăugate unui nume de persoană. Fiul unui Ștefan, de exemplu, se va numi Ștefănescu, adică „de-al lui Ștefan“. Dacă are mai mulți fii, fiecare se va numi Ștefănescu, numele devenind de familie. Având toți casele pe aceeași uliță, aceasta se va numi „ulița Ștefăneștilor“. Dacă au pământuri în același loc – se vor numi „pământurile Ștefăneștilor“. Familiile Ștefăneștilor având un rol decisiv în localitate – politic, economic, administrativ –, așezarea se va numi, cu timpul, Ștefănești.
Moșia Vrancei, una singură la început, s-a împărțit la un moment dat pe bătrânii în jurul cărora se formaseră neamuri (fii, nepoți, strănepoți). Legăturile dintre descendenții aceluiași bătrân erau foarte strânse, ei numindu-se toți cu un nume comun. Satele vrâncene nu sunt altceva decât așezările unora dintre astfel de neamuri – afirmă Aurel V. Sava în studiul introductiv la volumul I din „Documente putnene“, tipărit la Focșani în 1929.
Etimologii multiple în toată Țara Vrancei
Satele vrîncene menționate în varianta clasică a legendei sunt, în ordine alfabetică (în paranteză) – originea etimonului de la care s-au format): Bârsești (autohtonă), Bodești (slavă), Negrilești (latină), Nistorești (greacă, intermediar slav), Păulești (latină, calendar catolic), Spinești (traco-dacă), Spulber (latină, modificare autohtonă).
„Bârsești“ nu vine de la „Bârsan“, locuitor din Țara Bârsei (cum a spus mai întâi Nicolae Iorga și apoi toți cei care nu au cunoștințe despre formarea cuvintelor), căci ar fi trebuit să dea „Bârsănești“ (cum găsim în județele Bacău și Botoșani, formate de la „Bârsan“, „Bârsană“, care în aromână și albaneză înseamnă „alb murdar“). Bârseștii vrânceni vin de la „bârsă“ – „bucată de fier sau de lemn care leagă între ele brăzdarul, cormana și plazul plugului“. Cei care cunosc câtuși de puțin istoria satului, spun că locuitorii acestuia nu prea l-au părăsit pentru a ciobăni sau munci la stăpâni de prin alte locuri, ci s-au mulțumit să-și lucreze pământul din jurul localității.
Bodești vine de la Bodea, cu terminație slavă ca Volodea. În rusă, Bode înseamnă „augur“.
Negrilești pleacă de la un etimon latin – „niger“, care în română a dat „negru“. De la acesta s-a format, cu terminația slavă „-ea“ Negrea, menționat în copia hrisovului din 17 noiembrie 1646, prin care Vasile Lupu întărea cumpărăturile făcute de Matei Basarab de la răzeși, printre care era și „Negrea ot Vrancea“. De la Negrea s-a derivat, cu ajutorul sufixului tot slav „-ilă“ (în unele cazuri peiorativ – „cocoșilă“, „fornăilă“) Negrilă, sufixul având aici o nuanță de alint, de indulgență glumeață.
Nistorești vine de la Nistor, forma slavă a grecescului Nestor, care ar însemna „cel ce se întoarce cu bine“. Forma Nistorescu o întâlnim și azi, ca nume de familie, la cunoscutul jurnalist Cornel Nistorescu.
Păulești vine de la Paul (nicidecum de la Pavel), la origine un cognomen latin, al treilea nume care arăta familia, cu semnificația de „mic“. O persoană cu acest nume a trăit, dacă nu chiar în cadrul duratei Episcopatului catolic al cumanilor, „oricum îndată sau nu cu mult timp după acesta“ – scrie Ion Conea în cartea sa despre Vrancea.
Spinești poate veni de la cuvântul latin „spinus“, care înseamnă „prun sălbatic“, „porumbar“, dar și de la proto-indo-europeanul (neatestat) „spi-no“, cu sensul de „bucată de lemn ascuțită“, preluat din traco-dacă (Mihai Vinereanu).
Lingvistic vorbind, Spulber este un derivat regresiv de la verbul „a spulbera“, care înseamnă „a ridica praful“, „a risipi“, „a împrăștia“. Verbul s-a format pe teren românesc de la „pulbere“ cu prefixul exhaustiv „s“. „Pulbere“ provine din latinul „pulvis“, cu sensul de „praf“, „pulbere“, „nisip“. Ca nume de persoană este atestat prin Ștefan Spulber, martor într-un document din 15 iunie 1787 și prin Stoica Spulber, la 8 iulie 1814, ca „ostenetor în giudecata de la Eși“ (vechil în procesul de ieșire a Vrancei din boieresc).
Onomastica istorică deformată de Eusebiu Camilar
Dacă n-ar fi transbordat, din condei, Vrancea istorică pe Valea Trotușului, într-o îngrămădire dezordonată din care cititorul aproape că nu mai înțelege nimic, „Vrancea“ lui Eusebiu Camilar, publicată în broșură la Editura Tineretului în 1964, ar fi fost, poate, o variantă de luat în seamă, alături de cele devenite clasice ale autorilor vrânceni. Și, fapt mai grav, dacă aceste elucubrații n-ar fi fost preluate de bune de arhid. prof. Mihalache Tudor de la Episcopia Buzăului și Vrancei în 2002, într-o lucrare intitulată „Popas la vetrele Ortodoxiei buzoiene“, poate că scrierea lui Eusebiu Camilar ar fi fost uitată.
Așa că, la casa mamei Vrancea dintr-un „sătișor de pe apa Trotușului“, într-o noapte a ajuns un om pribeag, cu greu identificat a fi Ștefan Voievod. Și după ce înaltul oaspete a adormit, mama Vrancea „a luat de după ușă buciumul mare, l-a scos în prag, i-a turnat în gură borș acru și o oală mare de vin“, după care a prins să sune „cu toată puterea ei de zmeoaică“. Feciorii i-au răspuns din munți și până-n zori au și venit: Costache, Dragoș, Vasile, Gheorghiță, Onofrei, Ion, Mitruț. Și-n lupta cu turcii care se retrăgeau spre Dunăre, au pierit toți. „Și plângeau oștile mocnit, în timp ce Ștefan Voievod îl ducea pe Mitruț în brațe, spre al șaptelea scut. Și răsunau cornurile. Și de la Adjud la Bacău, și pe toată Valea Trotușului băteau clopotele și nu se afla om să nu întrebe cine-i domnița cu ciuboțele, întinsă așa de frumos pe scutul al șaptelea... Și popor se aduna lângă popor să urmeze alaiul, și bucium lângă bucium se aduna, și corn lângă corn, și parcă țaratoată urca spre răzeșia Vrancei...“
Dacă încerci să-ți închipui cum „toată țara urca spre răzeșia Vrancei de la Adjud spre Bacău“, își vine rău, în orice colț al țării te-ai afla. Halucinațiile lui Eusebiu Camilar nu se opresc însă aici. Ștefan Voievod i-a înmormântat pe cei șapte feciori ai mamei Vrancea pe câte un dâmb, după care a poruncit oștilor și întregului popor strâns să aducă pământ cu scuturile și cu coifurile, și munți se înălțau, și mama Vrancea se uita mândră cum se ridică fiilor ei amintire, nu pentru timpuri, ci pentru cât va dura pământul. Și după ce munții s-au înălțat cât zborul șoimului, poruncit-a Ștefan Voievod să se planteze pe ei păduri. Și s-au plantat păduri“.
Călătorii care au trecut prin Țara Vrancei în secolele următoare au tot aruncat pământ pe cei șapte munți, care s-au tot ridicat, până au ajuns așa cum sunt azi.
„Asemenea compunere literară minoră rămâne, până acum, cea mai inexpresivă evocare literară a Vrancei pitorești, etnografice și istorice“ – își încheie Ion Diaconu notele de subsol referitoare la scrierea lui Eusebiu Camilar.
Împărțirea munților după cheltuielile contribuabililor
Nicio variantă a legendei care vorbește de dania făcută feciorilor Vrâncioaiei de Ștefan cel Mare nu ne spune care anume munți a primit fiecare sat întemeiat de ei. „Povestea Vrancei“ rămâne o legendă, dar cu un sâmbure de adevăr: Munții Vrancei au fost totuși împărțiți pe sate după două criterii principale, la început, după birul pe care îl plătea fiecare sat, apoi după cheltuielile pe care le-a suportat în procesul cu Iordache Roset Roznovanu de ieșire a Vrancei din boieresc.
Faptul că vrâncenii plăteau domniei un bir determinat, care se cisluia pe sate, știm de la Dimitrie Cantemir. Din aceste motive, prima împărțire a munților s-a efectuat pe baza cislei fiecărui sat. A cislui însemna a stabili pentru fiecare membru al obștei – sat sau familie – partea de bir care îi revenea. Cisla era astfel partea de bir fixată de Obștea Vrancei pentru fiecare sat sau obștile sătești pentru fiecare membru al ei, proporțional cu averea ce o deținea.
Cea dintâi împărțire cunoscută a Munților Vrancei după birul plătit domniei s-a făcut la 23 august 1755, beneficiare fiind 15 sate: Negrilești, Tulnici, Valea Cozii, Păulești, Spinești, Bârsești, Poiana, Năruja, Căliman, Voloșcani, Valea Sării, Colacu, Scătura Văsuiu, Vizăuțu (și Găuri), Nereju. Aplicarea riguroasă a acestui principiu a lăsat unele sate cu „loc de hrană“ mai mic decât al altora, ceea ce „a permis Obștei Vrancei să rectifice pe alocuri procentul cuvenit“. Cum împărțirea munților pe sate a avut întotdeauna un caracter provizoriu, obștea și-a menținut dreptul de a interveni dacă necesitățile comunităților o cereau.
După costisitorul proces de scoatere a Vrancei din stăpânirea vistiernicului Iordache Roset Roznovanu, a devenit necesară aruncarea cheltuielilor pe cele 14 hotare vrâncene, fapt ce s-a petrecut în iunie 1817 la Valea Sării, unde s-au adunat la un loc preoții și capii tuturor obștilor sătești. La 6 iunie 1817, vornicul de Vrancea a eliberat fiecărui sat o țidulă de stăpânire a muntelui repartizat de obște. Ca și în alte ocazii, și de data aceasta s-a păstrat dreptul la proprietatea obștească doar pentru băștinași, străinii fiind excluși.
De remarcat că obștea Vrancei și-a repartizat munții între sate potrivit nevoilor acestora, păstrându-și dreptul de a dispune oricând de Munții Vrancei, fără a ține cont de stăpânirile vechi. Lucrul acesta avea în vedere starea satelor, unele dintre ele mărindu-se între timp, altele micșorându-se. „Proprietatea colectivă asupra munților evoluase astfel încât nu se mai putea concepe sat fără muntele său, fără domeniul său public“ – scrie Aurel V. Sava în studiul care precede al doilea volum de documente. Dreptul colectiv asupra munților s-a degradat însă la începutul secolului XX, odată cu apariția Codului silvic.
Susținerea unor teze prin manipularea documentelor
Parcurgând toate materialele legate de Țara Vrancei și legenda întemeierii satelor ei, constatăm nu numai că ficțiunea nu respectă adevărul istoric, nici n-ar avea cum, pentru că de aceea este ficțiune, ci și săvârșirea unor erori de semantică sau abateri de la regulile limbii de către oameni cu carte. Oricât am încerca să le justificăm greșelile prin respectarea tradiției, n-am putut renunța la corectarea lor.
În acest contextnu vom spune niciodată că Aurel V. Sava n-a fost leal probității științifice.Erorile ne pasc și pe noi, mai ales când ne aventurăm pe alte cărări decât cele cunoscute. Așa se întâmplă cu textul de început al documentelor putnene din primul volum, un scurt fragment dintr-un opis al actelor emise de Divanul domnesc în martie 1813: „Uric dela Ștefan Voevod bătrânul, din 6951, Iulie (corect Iuni) 20, întăritura lui Vlașin Crețăscul, pe moșiile lui din Cașin, între carele este și la Vrancea siliște Albiana“. Ceea ce ne dă bătaie de cap este cuvântul Vrancea: este toponim, cum îl consideră Aurel V. Sava, sau este antroponim, cum îl considerăm noi?
Răspunsul ni-l dă același text, reprodus mai în detaliu în anaforaua din martie 1813, puțin mai înainte: „Uric cu suret din 6951, Iuni 20 dela Ștefan Vvod bătrânul cu no. 1 întăritură lui Vlașăn Crețăscu pe moșiea lui săliște la Cașăn, undi au fost casa tatălui său Constandin Crețului pe din sus de Stanu Cașănu și patru poeni într-același hotar să-și așăzi sat și la Vrance săliște Albiana în gios, să-i fie lui și urmașilor lui moșie cu tot venitul, pe hotarul cel vechiu, pe unde din veci au lăcuit.“
Iată ce ne spune textul de mai sus: Prin copia unui act de proprietate, Ștefan al II-lea (bunicul lui Ștefan cel Mare) a dat întăritură lui Vlașin Crețescu pentru o siliște pe apa Cașinului, în amonte de Stan Cașin și lui Vrancea (fiul lui Corbu) siliștea Albiana, pe aceeași apă a Cașinului, dar în aval de Stan Cașin, să-i fie lui și urmașilor lui moșie, pe hotarul cel vechi.
Citit cu atenție, textul nu lasă niciun moment loc de altă interpretare, numai că, înțeles așa, nu putea fi folosit în procesul cu Roznovanu. Prezența de două ori a aceluiași text în anaforaua din martie 1813 s-ar datora înregistrării în regest,din greșeală, de două ori, poate chiar de persoane diferite, având în vedere diferența de claritate a celor două înscrisuri.
Vrancea a fost la început antroponim și nu toponim și în Podul Vrancea de peste pârâul Cașin, însemnând „Podul lui Corbu sau Corbea“, generalizare de la „fiul lui Corbu sau Corbea“. Pe harta lui Ion Conea sintagma nu indică direcția de mers „spre Vrancea“, ci localizează o construcție de traversare a unei ape, pomenind în același timp și numele celui care a făcut-o.
Profesor Valeriu Anghel
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Educație
