Educație

,,Soveja între realitate și amintire”, o frescă a societății sovejene interbelice și postbelice

Costică NEAGU
4 aug 2019 612 vizualizări

Zilele acestea (3-4 august 2019), s-au desfășurat ,,Zilele Sovejei”, în organizarea Primăriei Soveja, primar Costică Ciolan și a Fundației ,,Simion Mehedinți – Miorița”, președinte prof. Constantin Macarie”.

Comuna Soveja este așezarea vrânceană cu cel mai specific trecut istoric din această zonă. Aici Matei Basarab a construit o Mănăstire (1648), în semn de împăcare cu Vasile Lupu; locuitorii săi au și origini muntene: Rucăr, Dragoslavele, Cașin.

Ediția de anul acesta, a cărui suflet a fost profesorul Macarie, și-a propus obiective ambițioase – să adune la Soveja reprezentanți din Rucăr, Dragoslavele, Cașin – lucru pe care l-a realizat cu prisosință.

Pentru ca aceste activități să-și atingă obiectivele propuse, ele trebuie să fie organizate pe secțiuni și separat, cu un public diferit după vârstă, preocupări și pregătire intelectuală.

Una dintre cele mai importante componente ale acțiunii ,,Zilele Sovejei”, a fost editarea (prin grija profesorului Constantin Macarie), tipărirea și difuzarea lucrării ,,Ion RăduțaSoveja între realitate și amintire, ediția a II-a, Ed. Terra, Focșani, 2018, lucrare îngrijită de Costică Neagu, cu o prefață de Constantin Macarie, într-un  tiraj de 500 de exemplare, precum și oferirea acestora, sovejenilor de către dl. Ing. Gheorghiță Tepșanu – WoodenDoors International, finanțatorul lucrării.

La activitate, a participat soția autorului Mary-Vona Răduța (92 de ani, fost profesor la Liceul Pedagogic ,,Costache Negri” din Galați), care a evocat în cuvinte calde figura autorului, plecat la cele veșnice.

*    *    *

Titlul acestei prezentări poate fi, pentru unii, exagerat. Putem compara lucrarea lui Ion Răduța cu o monografie sociologică propriu-zisă, așa suntem tentați să o caracterizăm, putem să o comparăm cu ,,Oamenii de la munte” ai lui Mehedinți, așa cum o face și profesorul Constantin Macarie, prefațatorul acestei ediții, o mai putem compara, fără să exagerăm, cu Baltagul lui Sadoveanu sau cu Moromeții lui Marin Preda, ca frescă a societății românești dintr-o perioadă și dintr-un loc.

Argumentăm aceste afirmații cu faptul că autorul are un stil complex, un stil științific autentic (date concrete – oameni și locuri, o memorie extraordinară, un simț al limbii fără cusur)și un stil epic de mare înălțime artistică, fapt observabil chiar din titlu, o sintagmă antitetică – ,,realitate și amintire”, obiectiv - subiectiv.

Cartea lui Ion Răduța este o creație literară cu caracter memorialistic, în care autorul este personajul principal, secundar sau martorul întâmplărilor. Indiferent de ipostază povestitorul imprimă faptelor autenticitate, emoție, credibilitate, dar și valoare artistică. El îmbină cu o adevărată artă vorbirea directă cu vorbirea indirectă. Pare că-l vedem pe Nică a lui Ștefan al Petrei când pleacă de acasă fără să spună sau când joacă la ruletă pentru un ceas, în oborul din Focșani.

Ion Răduța, omul cifrelor și al datelor concrete are o logică impecabilă, din fiecare lucru prezentat face o poveste pe care o ,,ascultăm” cu sufletul la gură.

Personajul principal din această povestire este autorul însuși, zugrăvit în diverse momente ale vieții sale, în legătură directă cu cei care-l înconjoară. Personajele secundare, care participă la viața comunității sunt cei apropiați: tata, mama, sora, bâtul, bâta, răsbâtul etc. De la fiecare din aceste personaje autorul învață și ne învață ceva.

Povestirea ,,Taras” ne prezintă o față nevăzută a războiului și, de ce nu, a prizonierilor ruși aduși în Soveja să ajute la reconstrucția satului după cumplitul incendiu din 1943. ,,Gata. Lumea își luase grija. Jumătate din sat arsese din temelii, casă  cu  casă,  de-a  rândul. Din  388 de gospodării, una două, cine știe cum scăpaseră şi acelea nu din construcțiile principale din curte, ci doar câte o cotrună sau cine ştie ce coteţ sese putuse feri singur de foc... (...) S-a constituit o comisie comunală de refacere, din primar, popă, învăţătorşi cine o fi mai fost de regulă la acea vreme; au împărţit ajutoarele după starea socială şi economică avută de fiecare şi la cei ce-au avut mult, mult le-a dat, iar la cei cu puţin, puţin. Se împărţise lumea în trei categorii, mai bogaţi, mijlocii şi mai săraci.

S-a zvonit că pentru orfani, văduve de război şi pentru femeile cu bărbaţiiplecaţi, vor veni prizonieri care să le refacă gospodăriile. De la această veste n-au trecut decât câteva zile şi au şi apărut în sat 150 de ruşi. Li s-au dat pereţii de la şcoală care erau din cărămidă şi nu arseseră,şi lemn din pădure pe care şi l-au tăiat în gater de l-au transformat în scânduri şi într-o săptămână, şi-au făcut culcuş provizoriu. În alte două, şi-au construit barăci proprii, că şcoala trebuia înapoiată şcolarilorşi au fost cu toţii buni de muncă. Vreo zece din ei erau brutari, bucătari şi ce mai trebuia  să-i deservească pe ceilalţi 140, care au şi intrat în activitatea de bază pentru care veniseră. (...) Se pornise un iureş de muncă pentru reclădirea satului, de-ţi era mai mare dragul. (...) Fiecare familie avea oamenii ei şiştia că-s ai ei.

- Fă, Mario, fă, ruşii tăi fac treabă?

- Fac, fă, fac, da’ ai tăi?

- Nu stau hir, toată ziulica, săracii!

Cici, fata cea mică a sorei mele care avea numai doi ani şi nu putea vorbi bine, zicea către lume: ,,uciinoci”, adică ruşiinoştri.

Mai către sfârşitulşederii lor la noi, se părea că făceau parte din familie şisimţeauşi ei greutăţileşiurgenţa muncilor noastre...”. Deși prizonierii ruși se integraseră în comunitatea Sovejei, întoarcerea armelor și ruperea frontului de la Iași, a fost o zi de doliu pentru prizonierii ruși. Au venit în Soveja reprezentanții ,,Armatei Roșii de care noi ne temeam”, i-au luat pe prizonieri, ,,i-au dus pe jos până la Panciu”, ,,Mai cu voie, mai fără voie, de pe şosea, de prin grădini ori prin ferestre, cu lacrimi în ochi, lumea din sat s-a despărţit cu durere de cei ce le făcuseră casele. Au plecat toţi cu capul în jos, supărați, hăituiți de frații lor, de-ți era mai mare jalea şi durerea. Prin mijlocul coloanei i-am văzut şi pe ai noştri, tot aşa de cerniţi la faţă, iar Taras, bunul nostru Taras, nici nu a ridicat capul să ne vadă că participăm şi noi la durerea lor şi să le transmitem mulțumirea noastră pentru tot ce au făcut pentru noi. A fost o zi de greu doliu pentru tot satul, plecarea rușilor.”

Anii au trecut și după 25 de ani sora autorului, Maria Mehedinţi din Soveja, Rumânia, a primit o scrisoare de la ,,dragul nostru Taras”. În scrisoare, Taras KuzmiciAlexeevici spunea pățaniile sale de la plecarea din Soveja. ,,Mai spunea Taras că din 150 câţi au plecat, au mai rămas doar 17 printre care şi el care a slobozit ultimilegloanţe deasupra Reichstagului din Berlin, că s-a întors la meseria lui de brutar pe care nu o făcea la Soveja, că are copii mari şi unii din ei la casele lor, că are nepoţişi că o roagă pe Lelea să-i răspundă şi să-i dea veşti de la ea.” Lelea și autorul i-au răspuns lui Taras, i-au scris și alte scrisori, dar niciun răaspuns. După alți ani, autorul lucrării a făcut o excursie la Moscova unde l-a găsit pe Taras.Întâlnirea dintre autor și Taras are o mare tensiune emoțională: ,,În cele din urmă, i-am întins o copie de pe scrisoarea ce o trimisesem la ambasadă, la consulat şi lui în limba rusă, şi a început a o citi cu ton grav, voce duioasă, pronunție rară, pentru a asimila cuvintele până în fundul sufletului. Pe la jumătatea cititului, printre șuvoiul de lacrimi, vorbele se succedau tot mai rar şi mai dureros...”. La despărțire, ,,I-am lăsat câteva cadouri din România special aduse pentru el şisoţia lui, sticla de rachiu începută, să-şi mai aducă aminte de cel din Soveja când cioplea bârnele pentru casă.Ne-am luat rămas bun şi am plecat.Taras ne-a condus până aproape de stația troleibuzului, ne-am mai îmbrăţişat o dată şi cu roua-n ochi şi unii şialţii, ne-am despărțit pentru totdeauna. Le-am lansat din nou invitaţii să vină în ţara noastră, i-am mai scris în mai multe rânduri, dar coperta de la urmă a închis cartea definitiv.

Am rămas cu Taras în inimă şi în suflet şi-l ducem cu noi până ce n-om mai fi, ca pe o comoară şi amintire de preţ. Aşa a fost să fie.” (Taras - 10 septembrie 1989)

Așa cum observam mai sus, autorul are, cu adevărat, talent epic, dar și liric. În puține pagini prezintă întâmplări și povești memorabile, care îți marchează existența: ,,- Dine, iartă-mă, măi, eu ţi-am furat caii acum patruzeci de ani în urmă. Iartă-mă ca să pot muri. De patruzeci de ani mă zvârcolesc de marea greșală ce am făcut de a fura caii sorei mele. Iartă-mă ca să pot să-mi dau sufletul.

- Să te ierte Dumnezău, Niță, că eu n-am avut ce-ţi face, te-am iertat de-atunci. Du-te-n plata Domnului.Şi moașa a scăpărat chibritul, a aprins lumânarea de ceară făcută de la albinele și din feștila lor, i-a așezat-o-n mână și gata.” (Iartă-mă, Dine,) sau: ,,Într-o noapte, după cântatul cocoşilor, moaşa Ana se scoală din pat şi spune omului ei să cheme pe Floarea din curte, că ea, în această noapte, va muri. MoşTepşanu s-a sculat şi a întrebat-o că ce-i veni aşa deodată, poate a visat rău, că aseară s-au culcat amândoi, bine sănătoşi, slavă Domnului. Ce vorbă-i asta?

- Du-te, omule, şi-o chiamă, ascultă la mine, eu mor şi spune-i să aducă şi vecinele să-mi iau rămas bun de la ele. (...) - Acum aprindeți lumânarea și dați-mi-o în mâna dreaptă, iar tu, Floareo, fata mea, să mi-o ții că repede n-oi mai putea să mi-o ţin singură, a spus ea. (...) Cu lumânarea aprinsă în mâna dreaptă şi cu faţă senină, moașa Ana a spus: - Rămâneți sănătoase, suratelor, eu mă duc. Şi a închis ochii pentru totdeauna.” (Rămâneți sănătoase, suratelor, eu mă duc).

Pe lângă unele povestiri prin care ni se dezvăluie personajul principal: Ceasul și ceasul rău; Bine c-ai venit mamă!; Școlile marile mele bucurii, lucrarea lui Ion Răduța se sprijină pe trei piloni principali...: Lelea, școala, jocul și munca; Tata; Mama.

Am numit aceste capitole ,,Ucenicia lui Ionuț”, aluzie la trilogia lui Mihail Sadoveanu – Frații Jderi. Prin aceste povestiri, ni se dezvăluie ,,școala vieții” autorului, în fapt ,,istoria adevărată” a Sovejei cu tradițiile și oamenii ei, în lungul lanț al generațiilor care i-au dat viața cea fără de moarte. De la Lelea a învățat să ,,precitească”, de la eaînvățat cum e cu ,,punerea în joc”, cum e cu ,,opritul fetei de la joc”, ce înseamnă ieșitul la horă, ,,gătitul fetelor”,gătitul și desgătitulmiresei etc., etc.

,,Fetele frumoase erau foarte mult jucate indiferent din ce rang social se trăgeau şi indiferent dacă ştiau să joace ori ba. Aşa era Lelea.” sau: ,, Cea mai mare parte a muncilor din casă se învăţau de fete, observând la mamele lor, deoarece nu erau munci care trebuiau prea mult ,,chisate” pentru a le rămâne în cap.” și multe altele.

Cu aceste capitole, lucrarea capătă un puternic caracter etnografic, vorba lui Simion Mehedinți. Dacă dorim să realizăm un scenariu să zicem ,,Nunta sovejană” – pe care ni l-au prezentat organizatorii ,,Zilelor Sovejei”, trebuie citim cu atenție acest capitol, pentru că este cel mai complet și autentic din câte am citit. Mai mult decât atât multe momente seamănă cu nunta negrileșteană, are asemănări cu nunțile din Vrancea arhaică, fără a se confunda cu acestea. Pețitul și ,,facerea trebii” sunt ,,treburi” care stăteau în grija părinților fetei, dar la care își aducea contribuția întreaga comunitate: ,,Ce facem, măi omule, dăm fata după băiatul lu’ Ghiţ-al popii, ori nu, că se aude că nu prea munceşte? Cum să trăiască fără să muncească? Şi numai ce răspunde tata: ,,Ei, dacă o vedea că n-are, trebuie să se apuce de muncă”.

Fixarea datei și pregătirea pentru nuntă este o treabă complicată, pentru că sunt, de fapt, trei nunți: a mirelui, a miresei și a nașilor, fiecare cu însărcinările sale. Nunta se desfășoară după un ceremonial tradițional, iar cel mai important eveniment din viața unui om are semnificații diferite pentru cei apropiați: ,,Iar Lelea nu a mai venit acasă nici luni seara şi nici marți seara şi tot aşa mereu până nu a mai venit deloc noaptea, să doarmă la noi. (...) Era un gol în casa noastră, care nu numai că nu se umplea deloc, dar tot mai mare se făcea din cauza mamei care o plângea şi o jălea ca pe morţi, că nu putea înţelege că fata ei, pe linia ei, nu poate să nu rămână în continuare decât tot fata ei, dar trebuia să plece la casa ei şi la omul ei, după cum şi ea a plecat de la Mama Vale atunci când a trebuit să plece.”

Ultimele două capitole, ,,Tata” și ,,Mama” încheie cercul, iar povestea lui Ion Răduța ne zugrăvește imaginea unei familii care a traversat multe ,,vaduri de amărăciune”, dar a trăit și multe, multe bucurii: ,,La vremea când tata a văzut el lumina zilei, bogăţia oamenilor se aprecia după numărul vitelor. Cu cât aveai mai multe, cu atât erai mai fălos, cu atât oamenii te priveau mai cu respect şimai cu invidie. (...) Dar multe vite însemna şi muncă multă şi risipă multă. Şi poate meritau să fie respectaţi oamenii după acest fel de bogăţie, deoarece posibilităţile de înavuţire erau pentru toţi la fel.”

Munca era adevărata filozofie a vieții oamenilor, după cum afirmă și Simion Mehedinți. Aceeași filosofie o afirmă și Ion Răduța, dar mai explicit și mai apăsat: ,,Fiecare își dădea copilul slugă la altul, pentru un fel de ucenicie și pentru a nu beneficia de dragostea părintească instinctivă, care trecea cu vederea lipsurile lui din copilărie”.

Viața familiei ilustrează istoria comunității din pragul secolului trecut, cu cele două războaie mondiale, dar și cu perioada postbelică, dar... ,,După ce oamenii au fost rupți de pământurile lor prin colectivizare și rana se închisese într-un fel, conducerea a hotărât să șteargă de pe fața pământului toate gospodăriile sovejenilor de la Mărășești... Am plâns cu toții ca după mort, locul fostei noastre căsuțe cu tot ce avea împrejur...”

Lăsăm cititorului plăcerea de a lectura povestirileTata șiMama, pe care le considerămcel mai bine realizate artistic și care dovedesc faptul că familia tradițională românească a durat și după război, contrar celor afirmate de Marin Preda în finalul Moromeților.

La Soveja și nu numai, ,,Timpul a avut răbdare...!”

Ca să dovedim acest lucru,reținem două icoane care pot fi ale fiecărui părinte și gospodar de ieri și de azi:

,,Era tata un vraci de animale de venea lumea la el ca la Petrache Lupu de la Maglavit. Veneau cu vaca de funie sau cu calul de căpăstru să-i vadă. Venea omul cu vaca de funie să spună dacă-i gonită și când fată și el o mângâia și o bâjbâia cu degetele de jur împrejur și-i spunea: ,,Cam pe la Sfântul Gheorghe o să fii sătul de corastă” sau... Și ca să nu moară mortăciune, taie-o”... Dacă unul venea cu oaia și aceasta se învârtea în loc, tata îi spunea și ăstuia: ,,Taie-o că-i cachie, aruncă-i capul și ficatul, iar restul mâncați-o”.

*,,Mama avea simțul măsurii în toate, atât față de cei bogați, cât și față de alții, mai săraci, mai buni, mai răi, mai cu carte, mai fără. Își avea locul ei în fiecare împrejurare de ziceai că altcum nici că mai poate fi. Știa să aprecieze omul frumos și dacă mai și cânta, ni-l înfățișa ca pe o icoană. Ce triluri mai scotea ăsta când pășea după brazdă și ce potriveală plăcută între fluieratul lui și fâșâitul coasei”.

Costică NEAGU


În lipsa unui acord scris din partea Ziarului de Vrancea, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi inseraţi vizibil link-ul articolului: #insertcurrentlinkhere

Ziarul de Vrancea  nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor din comentariile de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.
Ziarul de Vrancea doreste ca acest site sa fie un spatiu al discutiilor civilizate, al comentariilor de bun simt. Din acest motiv, cei care posteaza comentarii la articole trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
1. Sa se refere doar la articolul la care posteaza comentarii.
2. Sa foloseasca un limbaj civilizat, fara injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, daca acestea nu au legatura cu textul.
4. Username-ul sa nu fie nume de personalitati ale vietii publice sau parodieri ale acestora.
Autorul unui articol poate fi criticat pentru eventuale greseli, incoerenta, lipsa de documentare etc.
Nerespectarea regulilor mentionate mai sus va duce la stergerea comentariilor, fara avertisment si fara explicatii.
Abaterile repetate vor avea drept consecinta interdictia accesului la aceasta facilitate a site-ului.