Cronici la volumele scriitoarei vrâncene Nina-Elena Plopeanu
Volumul „Solomonarul” cuprinde schițe, povești și povestiri cu tentă realist-psihologică ori fantastică, fiecare dintre ele însemnând o lecție de viață care se adresează atât tinerilor, cât și adulților care mai păstrează în suflet ceva din lumina, savoarea și bogăția copilăriei.
Orice vârstă reprezintă o etapă din lungul drum al inițierii, adevăr, de altfel, bine cunoscut, ilustrat și de un personaj din schița care deschide volumul; personaj care, aflat la o vârstă venerabilă, în ciuda aparentei ruperi de lume și a cufundării într-un univers locuit de muzică, picturi celebre, cărți și vise, are înțelepciunea să accepte că timpul este doar o convenție și că, în final, depinde cum te raportezi la el; învățătoarea căreia fosta ei elevă vrea să-i ia un interviu consideră că, la orice vârstă, există o „tinerețe spirituală”, cu condiția să știi cum să-ți folosești anii. De altfel, școala și oamenii de la catedră, dar și elevii reprezintă teme recurente nu numai în acest volum, ci și în volumele anterioare, fapt explicabil prin meseria căreia autoarea i-a dedicat o bună parte din viață. Copiii din povestirile cuprinse în acest volum nu sunt tocmai icoana fericirii și a seninătății: unii au fost abandonați de mici în spital, alții și-au pierdut geamănul și simt, în mod confuz, lipsa acestuia ca pe amputarea unui element anatomic bolnav (v. „Caisul din fața ferestrei”), iar mulți trăiesc într-un mediu ostil, în sărăcie sau cu dorul de părinții plecați la muncă, în străinătate. Oricum ar fi, ei nu se încadrează în acel portret robot al copilului din toate timpurile, poate și pentru că societatea de astăzi s-a schimbat în profunzimea ei și niciuna dintre legile morale vechi nu mai rezistă sub iureșul noilor realități. Cu toate acestea, universul celor mici nu este nici sărac, nici monocrom.
O povestire intitulată „Cățelușa Zuzu și micul Eduard” emoționează prin faptul că, intermediar între cititor, lume și personajele-copii nevăzători, este un animal de companie inteligent: „Căţeluşa învăţase de la cursul de dresaj că nevăzătorii cunosc lumea prin sunete şi forme şi că ei văd cu ochii sufletului”; povestea cățelușei, ca și a lui Edi și a multor altor copii chinuiți, poate fi considerată o lecție de speranță și iubire, două elemente fundamentale în drumul spre integrare și luarea în stăpânire a lumii. În această lume asupra căreia se oprește privirea autoarei, relația dintre părinți și odraslele lor este marcată adesea de răceală, superficialitate, lipsă de compasiune; când nu sunt plecate/ absente, încă mai există mame care-și leapădă copiii și, mult prea târziu, sunt măcinate de remușcări, încă mai există femei la limita de jos a sărăciei, cu mințile tulburate, obsedate de imaginile idilice ale vreunui parc plin de prichindei (v. „Femeia cu ciorapii roși în genunchi”); doar în povești (v. „Povestea Rozaalbei din Împărăția rozelor”) par să mai existe mame ale căror calități să se încadreze în grila tradițională. În general, trebuie remarcat că din proza Ninei-Elena Plopeanu lipsește intenția moralizatoare, autoarea mulțumindu-se să înfățișeze cât mai obiectiv secvențe din realitate, fără a se implica în judecarea ori explicarea lor.
Rezultă uneori pagini care trimit la literatura absurdă prin dilatarea și apoi răsucirea realității, printr-o neașteptată schimbare a orizontului de așteptare, așa cum se întâmplă în „Artistul cu blană”: personajul cu statut incert nu se potrivește vreunui mediu, nu respectă regulile și se mișcă pe linia subțire dintre scandalos și un firesc paradoxal al lipsei de educație și morală. Cu toate acestea sau poate tocmai din această cauză, își păstrează aura de mister și incită curiozitatea cititorului. Surprinzătoare este, în proza Ninei-Elena Plopeanu, alternarea realului cu fantasticul, firescul cu care, în plan diegetic, se trece de la verosimil la neverosimil, cu eludarea rupturii cu care ne-a obișnuit literatura de acest gen. În „Băiatul și tocul de vioară” există o limpezime a discursului narativ, o anumită răceală constatatoare, schimbul de vieți, deși anormal, părând mai mult decât convingător. Desigur, autoarea, fără să forțeze nuanța tragică a intrigii, coboară peste final doar un văl de melancolie, în consonanță cu stările prin care trec cele două personaje, ambele, în fond, nefericite și cuprinse de remușcări. Poveștile, mai cu seamă cea intitulată „Împărăția stejarilor”, demonstrează că autoarea se simte în largul ei atunci când conturează un univers fantastic, astfel că și cititorul copil, și cel adult pășesc într-o zonă de interes și confort al lecturii. Nina-Elena Plopeanu își construiește o mitologie personală, ieșită cumva din tipic în această eră a realității virtuale, a jocurilor stereotipe de pe calculator/ telefon/ tabletă, incapabile să dezvolte imaginația, vorbirea fluentă și orice comportament social; alternativa propusă de autoare este cea a lecturii care formează, bucură, îmbogățește și înnobilează.
Valeria Manta Tăicuțu
Volumul „Solomonarul”, al Ninei-Elena Plopeanu a apărut la Editura Pim, Iași, 2021
Visele și lecțiile Ninei Plopeanu
Vise în cioburi de oglindă, proză scurtă, Ed, Editgraph, 2013, Râmnicu Sarat;
Solomonarul, carte de proză scurtă, publicată la Editura Salonul literar, 2021
Moirele, proză scurtă, Editura
Cele trei zeițe din mitologia grecească: deapănă și Lahesis- cea care taie firul vieții, cunoscute și ca moire în gracă sau parce în proza celor trei cărți, pe care eu le-am citit, se supun cumva destinului total imprevizibil al Atropos- cea care toarce, Clotho- care mitologia romană, sunt stăpânele universului scriitoarei Nina Plopeanu. Toate personajele din fiecăruia, destin aflat la dispoziția și bunul plac al celor trei zeițe. Și cum zeițele sunt capricioase, destinele sunt și ele ciudate, năzuroase, cu personajele care le întruchipează. Este de altfel și numele dat cărții a treia: Moirele.În cartea Vise în cioburi de oglindă oglinda ori cioburile de oglindă, fereastra, sunt porțile de acces ale personajelor spre un alt univers. De regulă, acest alt univers pare a fi tărâmul de dincolo, dar nu numai. Fiecare dintre ele, personajele, au vieți aproape normale, până la un punct, după care se produce o alunecare în subconștient, uneori, în vis, într-un alt personaj, în decorporalizare, în moarte, în dispariție pur și simplu. De multe ori abaterile de normele stabilite de comunitate sunt cele care sunt sancționate și personajele par jucăriile celor trei moire, într-un joc ciudat, dar în subtext, se simte judecata pentru restabilirea ordinii și a normelor ori pentru pedeapsă cuvenită unei fapte reprobabile.
Solomonarul, este cartea care-și împrumută titlul de la basmul cu același nume.
Are peste douăzeci de proze scurte și basme, în care tema din prima carte devine mai sofisticată și alunecarea din realitate în altă dimensiune este mai interesantă și nu numai sancționabilă, ci devine și o alunecare aleatorie, fără o legătură cauză-efect, ci doar stimulată de imaginația ori sensibilitatea personajelor ( „Spirala morții”). Personajele pot fi și instanțele narative, căci scriitoarea trece cu ușurință prin toate tipurile de narațiune dovedind abilitate în folosirea tipurilor de narator fie că abordează basmul („Solomonarul ”– basmul în care călătoria de inițierea a personajului îl poartă la școală- o noutate pentru specia aceasta), fie că se oprește la viața Reginei Maria și reședințele care i-au slujit de case, mai mici, mai intime, mai primitoare, mai reci ca în povestea „Sfântul fără chip” ori la cea a unui deținut politic din „ Omul cu oasele de fier”.
Moirele, cuprinde șaisprezece povești cu subiecte diferite . „Chioampa”, este povestea țiganilor veniți de la Bug. Ca peste tot în urma războiului, copiii găsesc proiectile neexplodate și rovoacă, fără voia lor accidentre. Povestea „Moirele” este o incursiune în constelațiile cerului pe care o face tatăl în încercarea de a-și salva copilului din plasa ursitoarelor, a moirelor, supărate că au găsit ușa găsită închisă la nașterea lui. „Parfumul morții”, povestea – morții soțului adulter provocată de furia soției, Viața într-un azil de bătrâni și cinismul celor care ar trebui să-i îngrijească în „Jocul” ș.a.m.d. Povești interesante pe care le auzim zilnic, dar îmbrăcate într-o narațiune delicată, alunecosă ușor spre fantastic și miraculos.De aici derivă specificul narațiunii Ninei Plopeanu, din știința de a suspenda narațiunea undeva, unde nici nu te-ai aștepta și a o deschide spre o altă zonă, într-o altă dimensiune. Cărțile autoarei ne deschid mii de porți prin care poți surprinde direcțiile în care, se pare, că se îndreaptă personajele ei. Nu răspund la întrebarea „ Cine suntem?”, nici la cea „De unde venim?”, dar poate dau niște posibile răspunsuri la întrebarea „ Încotro ne îndreptăm?” Poate!
Fevronia Spirescu
Nina Elena Plopeanu-”Vise în cioburi de oglindă”-Editura editgraph Buzău
Profesor de istorie la Colegiul Tehnic ”Gheorghe Asachi” din Focșani, scriitoarea Nina Elena Plopeanu, pe lângă performanțele profesionale remarcabile, desfășoară o susținută și meritorie activitate culturală fiind autoare de cărți, de numeroase articole publicate în reviste literare, naționale dar și în presa scrisă locală. Este coordonatoare a Cenaclului ”Dimitrie Dăscălescu” de pe lîngă Biblioteca Județeană ”Duiliu Zamfirescu” din anul 2022 și face parte din redacția cunoscutei reviste, ”Cioara vopsită”
Pe lângă cele două cărți, ”Personalități vrâncene de ieri și de azi”, Editura Olimpus din Râmnicu Sărat-2010 și ”Itinerarii istorice și spirituale”, Ed. Pim, Iași, 2017, lucrare de reportaje, eseuri și scrieri cu caracter istorico-geografic, publică trei cărți de proză (beletristică) și anume: *”Vise în cioburi de oglindă”, proză scurtă, apărută în 2013 la Editura Editgraph, Buzău.* ”Moirele și alte povestiri” la Editura Pim-2018 și* ”Solomonarul”, carte de proză scurtă pentru copii și tineret, publicată la Editura ”Salonul literar”, 2021.
Talentul, seriozitatea și calitatea certă a scrierilor autoarei Nina Elena Plopeanu sunt calități recunoscute și validate printr-o serie de premii obținute la concursuri naționale de literatură.
Am citit de curînd cartea de proză scurtă ”Vise în cioburi de oglindă”, pot spune pe nerăsuflate cele unsprezece povestiri scrise în stil minimalist, scrise excelent, povestiri ce pot capta interesul oricărui cititor pasionat de lectură. Veți înțelege sensul titlului abia după ce veți parcurge povestirile din această carte, iar după ce îl veți înțelege vă veți întoarce să recitiți unele dintre ele prin prisma acestor două componente ale titlului și anume: ”visul” ca un fel de realitate paralelă și ”oglnida” ca un portal spre o posibilă altă dimensiune!
Lecturarea acestor proze mi-a amintit de cartea renumitului scriitor american Raymond Carver, ”Despre ce vorbim cînd vorbim despre iubire”, o carte, despre lumea (trecută sau prezentă), în care ne învîrtim fiecare dintre noi, o lume obișnuită, aparent banală ce ascunde însă, povești de viață incredibile, fascinante, misterioase de cele mai multe, ori tragice, cu final neașteptat ce lasă imaginaâia să lucreze, așa cum sunt și cele din cartea doamnei Elena Plopeanu.
Minimalisul este un curent literar ce a apărut ăn America secolului 20, având și în proza românească scriitori reprezentativi precum: Dan Lungu, Radu Paraschivescu, Marius Chivu, Lucian Dan Teodorovici și alții și este caracterizat prin
simplitatea exprimării, avînd drept oglindirea esenței, a misterului, precum și a unicității vietii de zi cu zi.
Citind cartea doamnei Elena Plopeanu descoperi o proză pe alocuri poetizată, metafore surprinzătoare, o adevărată artă de a creea din oameni neînsemnați personaje insolite ce ies la un moment dat în evidență, doar pentru ca prin ei să se înfăptuiască miraculos, dreptatea lui Dumnzeu. Citez un scurt fragment din povestirea ”Ciobul de oglindă”: ”Era vară şi era soare, aşa că n-au stat prea mult în locul de popas. Când fata a urcat în căruţă, din buzunar i-a alunecat pe nesimţite ciobul de oglindă adunat din şanţ. A căzut pe asfaltul fierbinte şi din el au început să iasă raze mari de foc ce s-au oprit pe cabina unui camion care se apropia grăbit din spate. Şoferul şi-a pus amândouă mâinile peste ochi în timp ce camionul s-a prăvălit în şanţ şi luat foc. Căruţa a apucat să se îndepărteze îndeajuns încât Gheorghe şi Monica să scape de primejdie. Au apucat să strige într-un glas:
- Vai, doamne!.”
Pentru descifrarea mesajului celor unsprezece texte literare, felul în care interpretează cititorul este vital și îndrăznesc să afirm că aceste povestiri pot satisface pretențiile unui cititor experimentat și cunoscător, oferind bucuria unei lecturi de calitate. Personajele, deși nu sunt descrise cu foarte multe amănunte au trăsături pregnante, ele rămân în mintea cititorului mult timp după terminarea lecturii, iar situațiile în care îi pune viața, sunt cu adevărat fortuite.
Pe marginea oricărei poevestiri din această carte ar putea fi purtate discuții interesante despre sensurile existenței, despre rolul divinității, si chiar despre misterul vieții și al morții, despre vis ori oglindă, presupuse potaluri spre o altă lume.
Aș vrea să rețin atenția cititorilor cu un fragment din povestirea ”Doftoroaia”, o povestire despre altruism, miracol,bunătate, har de la Dumnezeu, dragoste nepusă de oameni și reacția oamenilor atunci când primesc un mesaju profetic și totodată să recomand cu toată convingerea cartea ”Vise în cioburi de oglindă”.
”Într-una din serile liniștite în care stătea la taifas cu păsările ce-și aveau cuiburile de mulți ani între ramurile bradulu fără sfârșit, a aflat despre molima fără leac ce se răspândea cu repeziciune nemaiîntâlnită și lovea fără cruțare. Cântecul morții cu chip de ciumă ce se apropia grăbită de cei pe care doftoroaia îi avea în grijă.
......
- Sunteți în mare primejdie. Dacă vreți să trăiți și voi și copii voștri, veniți cu mine în pădure unde molima ce se apropie nu va putea ajunge.
- Ce? Ce tot spune Marița? A luat-o razna, au început să îngaime oamenii, care priveau mirați spre chipul răvășit, cu părulvâlvoi al femeii-vraci.
- Ascultați-mă bine, nu vă spun minciuni, vrăjitoarea cu coasa este foarte aproape și nu va cruța pe nimeni.
- Nu e zdravănă. S-a sălbăticit asemeni locurilor prin care trăiește. Nu-i mai ascultați poveștile. Lăsați-o în plata necuratului și haideți să ne vedem de treburi s-a auzit vocea preotului.
- Are dreptate părintele a ținut să-i întărească vorbele doctorița, nemulțumită de influența pe care tușa Marița o avea printre săteni.
- Ia, mai lasă-ne, hârco. Du-te de unde ai venit și nu ne mai tulbura tihna cu profețiile tale mincinoase, a adăugat Dodiță milițianul și s-a îndepărtat scuipând și înjurând, cu ceilalți săteni după el.
- Stați, stați, a încercat să-i oprească doftoroaia. Nu vă luați după unul și după altul, a încercat ea să-i oprească. Câțiva dintre cei tineri și fără minte, au început, mai în joacă mai în serios, să arunce cu pietre în bătrâna ce abia mai avea putere să îngaime:
- Vă rog, veniți cu mine, ascultați-mă, veniți în pădure. Vorbele i s-au stins pe buzele uscate, când o piatră colțuroasă i s-a oprit drept în frunte. S-a prăbușit cu gura deschisă, mușcând din praful drumului, cu brațele desfăcute îmbrățișând pământul, ca o cruce deasupra mormântului, singurul de la care mai aștepta alinare. Ochii întunecați ai cerului își prăvăleau lacrimile amare și grele peste trupul contorsionat al doftoroaiei. De după un nor plumburiu, un cap de înger cu scutece albe îi zâmbea printre suspine.”
Discretă în lumea virtuală și chiar în viața de zi cu zi, Nina Elena Plopeanu este înzestrată cu inteligență peste medie, cu multă profunzime și cu acel talent narativ rar, dăruit de Dumnezeu spiritelor alese.
Dorina Stoica
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Educație
Ziua Internațională a Poeziei, sărbătorită la Focșani: lansare de carte la Biblioteca Județeană „Duiliu Zamfirescu” Vrancea
De același autor
