Să punem în fața oamenilor oglinda adevărată, poate ne vine ,,Mintea românului cea de pe urmă”
Foto:Constantin Rădulescu-Motru (1868-1957), filosof și pedagog român
Sufletul neamului nostru, calități bune și defecte-Constantin Rădulescu-MOTRU[1]
Sufletul unui neam este el însuși o unitate care trăiește de sine. Dacă pe seama unui neam ar fi să punem toate calităţile bune şi toate defectele pe care le prezintă acei care îl constituie şi nu numai, acei din prezent, ca şi acei din trecut, căci drept este că toţi aceştia constituie laolaltă un neam, atunci sufletul neamului nostru ar fi cel mai variat mozaic, din câte se pot imagina. Nu este calitate bună, care să nu fi împodobit vreodată sufletul unui român, precum nu este defect care să nu fi fost sau să nu fie când şi când în acelaşi suflet: totalizarea calităţilor şi defectelor ar fi o peticărire fără de sfârşit. Dar sufletul unui neam nu este o simplă totalizare de peticării sufleteşti, ci este el însuşi o unitate care trăieşte în sine prin armonia funcţiunilor sale, întocmai cum trăieşte şi sufletul fiecărui individ în parte. Sufletul neamului nostru s-a format ca o rezultantă din sufletul românilor, care au trăit şi trăiesc. El îşi are firea sa proprie pe care o putem explica din sufletele românilor, dar pe care nu o putem confunda cu firea vreunuia dintre aceştia. El este în fiecare dintre noi şi cu toate acestea este în afară de noi: noi îi împrumutăm viaţa organică, el ne dă continuitatea şi durata istorică. El este chipul în care ne întrupăm pentru ochii altor neamuri.
Cum să caracterizezi un aşa suflet? Cum însă să deosebim şi să caracterizăm un aşa suflet, care este în noi şi totuşi trăieşte în afară de noi? Pe vecinul de lângă tine îl vezi şi îl judeci după faptele sale şi totuşi este aşa de greu să ştii ce suflet are! Este crud şi merge la biserică; este mincinos şi pe buzele lui numai legea şi adevărul! Adeseori o viaţă întreagă trăieşti cu el alături şi tot nu ajungi să-l cunoşti sufleteşte! Dar să mai cunoşti sufletul unui neam întreg, din care tu însuţi faci parte! Cum ai să te ridici peste amărăciunile tale personale, pentru a vedea şi calităţi în afară de defecte; cum ai să te ridici peste amorul tău propriu, pentru a vedea şi defecte în afară de calităţi? Multe greutăţi sunt, negreşit. Cu ce le poţi înlătura şi până la ce măsură? Cu puţine ajutoare şi până la o mică măsură. Le poţi înlătura cu ajutorul experienţei altora, experienţă tradusă în proverbe şi zicători populare; cu ajutorul experienţei tale te apropii şi cu ajutorul ştiinţei teoretice, ştiinţă sprijinită pe observaţiunea comparată altor neamuri. Până la ce măsură? Până la o măsură foarte modestă. Drumul pe care pleci este puţin bătut; toţi te bănuiesc şi călăuză nu ai decât iubirea ta de adevăr…
Cunoştinţa sufletului unui neam este o serioasă operă de ştiinţă. Cunoştinţa sufletului unui neam cu dezvăluirea calităţilor şi defectelor acestuia, nu este o operă de patriotism, ci este o serioasă operă de ştiinţă. Această cunoştinţă trebuie să o stabileşti cu aceeaşi obiectivitate cu care stabileşti orișice altă cunoştinţă despre lumea fizică. Intenţia bună ce o ai de a-ţi preamări neamul nu are ce căuta aici. Cu atât mai puţin are ce căuta aici şi intenţia cealaltă de a-ţi micşora neamul. După ce cunoştinţa obiectivă este stabilită, patriotismul poate să intervină, căci el ajută să se traducă în faptă ceea ce ţi-a impus ca o concluziune logică. Întâi lumina minţii şi pe urmă focul aprins al patriotismului. La un drum pe întuneric, de altminteri, un foc oricât de aprins ar fi el, nu poate decât să te încălzească; de luminat te luminează raza stelei care scânteie în lumea cea rece a albastrului ceresc.
Convingerile noastre sunt întemeiate pe ,,zvonul public”. Nu există ţară în hotarele lumii civilizate în care ,,gura lumii”, ,,gura satului” să aibă mai multă trecere ca în ţara noastră! Cele mai multe dintre convingerile noastre sunt întemeiate pe ,,zvonul public” şi numai foarte puţine adunate de noi personal. ,,Se zice”, ,,lumea zice” şi dacă ,,lumea zice”, românul, individual luat, pare că înţelege că tot aşa trebuie să zică şi el. Mai ales în lumea ţărănească, ,,gura satului” este obârşia tuturor convingerilor. În ,,gura satului” se revarsă negreşit, gura lui Ion, gura lui Gheorghe, gura lui Petre şi a altora, dar odată ce acestea sunt adevărate, individualitatea lor s-a şters. ,,Gura satului” contopeşte pe toţi ţăranii laolaltă în acelaşi vad sufletesc. Şi tot aşa şi la oraş, opiniuni personale foarte puţine. ,,Ce zice lumea”, ,,ce zice partidul”, ,,ce zice stăpânirea”…, dar foarte rar ce zic Ion şi Gheorghe. Ce zic Ion şi Gheorghe? Dar dacă Ion este în Partidul Liberal, trebuie să zică ce zic liberalii! Şi dacă Ion este în Partidul Conservator, trebuie să zică ce zic conservatorii! Mai poate fi discuţie? Indiferent de chestiunea în care cineva este chemat să zică ceva: fie în politică, fie în ştiinţă, fie şi în literatură, părerea de grup primează asupra celei individuale. Fiecare grup îşi are părerea sa bloc, căreia toţi se supun, întocmai cum şi la turmele de oi este un clopot la al cărui sunet se adună oile laolaltă. Când un român stă la îndoială, fiţi siguri că nu stă fiindcă are o convingere personală de apărat, ci fiindcă nu ştie încă de partea cărui grup să se dea. Să meargă după cum bate vântul din dreapta sau după cum bate cel din stânga? Iată suprema lui nelinişte. Pentru risipirea acestei nelinişti, sforţarea românului se îndreaptă în afară, ca să ,,prindă cu urechea mai bine zvonul” cel din urmă, mai niciodată sforţarea nu merge înăuntru, spre forul conştiinţei.
Omul de caracter la români nu este acela, care este în consens cu el însuşi, ci acela care n-a ieşit din cuvântul grupului, adică acela care a urmat întotdeauna clopotul turmei. De consecvența cu sine însuşi a grupului cine se întreabă? Nu e vorba cum sună clopotul, ci dacă sună. A sunat, ai fost prezent şi eşti român, atunci eşti om de caracter.
Românii sunt eroi când sunt în grup. Nu este ţară cu oameni mai curajoşi ca ţara noastră românească. Românii sunt eroi, dar cu deosebire când sunt în grup. În front, la război, în ceată, la revoltă, în cârd la vânătoare…, curagiul românului nu are pereche. Iureşurile la asaltul Griviţei au rămas legendare şi tot aşa tind să devină legendare atacurile din primăvara anului 1907. Dar românul izolat e blând ca mielul. Când îi bate cineva din picior, el tace. Aşa a tăcut şi tace în faţa celei dintâi ciocoroade, dacă o vede îmbrăcată altfel ca el. ,,Capul plecat sabia nu-l taie”, de aceea oricine care arată sabia, el pleacă capul. Când simte însă cotul tovarăşului, adică atunci când este în ceată, atunci el, îndată, ridică capul şi atunci fereşte , Doamne, pe oricine de dânsul, căci este repede la mânie.
Românul, ca soldat, este un element excelent, neîntrecut. Armatele româneşti n-au cunoscut niciodată frica propagată prin contagiune. Dar cu toate acestea, în timp de pace, armata românească prezintă un număr relativ de mare de dezertori. Recrutarea la armată este pentru cei mai mulţi o mare pacoste. Elevii cei mai leneşi învaţă carte numi să-şi scurteze termenul de militărie.
Românul este curajos ca mandatar al grupului. Dar absolut fără pereche, este curajul românului în exprimarea opiniilor, dacă el face exprimarea în numele grupului ca redactor de jurnal, bunăoară! Eşti in acelaşi grup cu dânsul, atunci lauda lui pentru tine nu mai are margini, eşti din celălalt grup, atunci ocara lui nu mai are margini! Iată, un redactor curajos în tot cazul îţi zici! Ei bine, te înşeli. E curajos numai ca mandatar al grupului. Vorbeşte cu el între patru ochi şi vei constata că nu-şi aduce bine aminte de ce a scris. Între patru ochi, opinia lui este că toţi românii sunt buni şi patrioţi…
…religios de ochii satului… Dar şi religios este românul. De ochii satului însă, cum tot din aceeaşi cauză este şi naţionalist. Cu religiunea merge până la evlavie. Se poate ca el să uite pe Dumnezeul părinţilor săi, pe Atotputernicul şi Izbăvitorul…? O aşa uitare este cu neputinţă, mai ales că el nici nu a avut ocazia să înveţe cine este acest Dumnezeu, Atotputernic şi Izbăvitor! Şi ce n-ai învăţat, nu poţi să uiţi, acesta este un adevăr prea ştiut. Românul este religios, dar pe câtă vreme vede pe toată lumea că este religioasă. Rar excepţii la care religiozitatea să fie pornită din fundul inimei, de acolo de unde porneşte şi sentimentul personalităţii…
...naţionalist dar numai până la fapte. Tot aşa se petrece şi cu naţionalismul lui. Tot românul face paradă cu sentimentele sale naţionaliste. Dar numai până la fapte. Fapta fiind a fiecăruia, adică individuală, cu ea încetează şi naționalismul. Dă-i unui român toiagul apostolatului ca să predice naţionalismul… pentru alţii şi el este imediat gata de drum. Va predica pe tot locul sfânta cauză a naţionalismului; va conjura pe toţi semenii săi ca să se trezească din amorţire şi să-şi cultive mintea şi inima cu sentimente şi idei naţionale; va fi cel mai aprig sfătuitor de bine. Dar până la fapte. Pune pe acelaşi român să facă o anumită faptă cu temei şi atunci lucrurile se schimbă. Dacă este profesor, cu neputinţă să-l faci să rămână la catedra sa; dacă este meseriaş, la meseria sa; dacă este agricultor, la ogorul său… Fiecare se codeşte să înceapă munca specială a profesiunii sale până ce mai întâi nu ştie pe toţi românii treziţi la naţionalism şi pe toţi gata să înceapă munca cea serioasă. Ca să înceapă unul după altul, nu-i vine nimănui în minte. Lasă să începem cu toţii. Să ne ştim mai întâi cu toţii naţionalişti, pe urmă vom începe şi cu fapte… Negreşit la începerea cu fapte sunt mai multe dificultăţi de biruit ca la începerea cu vorba, dar deocamdată scapă fiecare de muncă. Şi aşa suntem naţionalişti. Un profesor care îşi face datoria în mod conştiincios, un meseriaş priceput, un agricultor harnic, dacă nu fac paradă de naţionalism, nu sunt naţionalişti, în schimb toţi pierde-vară, care muncesc pe apucate şi când au gust, dacă fac paradă de naţionalism, sunt naţionalişti. Pe aceştia din urmă îi ,,ştie lumea”, mă rog, că sunt naţionalişti, pe când ceilalţi nu, şi lucru important este, nu să-ţi faci datoria de cetăţean, ci să te ştie lumea că eşti naţionalist
…În grup şi ca grup, fiecare se judecă sever… Se apucă românul cu greu de câte ceva, dar de lăsat se lasă uşor, zice proverbul. Mai exact ar fi însă să se zică: sub influenţa mulţimei, românul se apucă de orice, dar când este să execute prin o faptă individuală lucrul de care s-a apucat, atunci se lasă de el foarte uşor. Nu este iniţiativă de care să nu se apuce românul în grup! Să facem o şcoală? Să facem şi două. Să facem o societate cu scopul acesta şi acesta? Să facem şi mai multe! Să contribuim pentru a asigura mersul acestei şi acestei instituţiuni? De ce nu? Să contribuim. Dar când vine rândul fiecăruia să pună în execuţie hotărârea luată în grup, atunci fiecare amână pe mâine sau se face nevăzut. Când se adună grupul din nou, atunci încep recriminările şi noile hotărâri. Este ruşine, domnilor, trebuie să începem odată! Patria îşi are ochii îndreptaţi asupra noastră! Ne privesc străinii, râd străinii. Să ne punem pe lucru. A doua zi aceeaşi indiferenţă. În grup şi ca grup, fiecare se judecă sever; în parte, individual, fiecare se judecă foarte indulgent. Lasă să înceapă ceilalţi, ca să nu rămân eu singurul păcălit! Apoi ce sunt eu ca să îndrept lumea! Iată ultima ratio care împiedică activitatea fiecăruia.
…individual, fiecare se judecă foarte indulgent. Omul care îşi are atenţiunea îndreptată asupra activităţii sale personale şi ştie să preţuiască virtuţile din care izvorăşte această activitate, aşteaptă foarte puţin de la politică. Politica nu poate să reformeze adâncul sufletesc al unei societăţi, ci se mărgineşte la schimbările de la suprafaţă. O lege politică bună sporeşte numai posibilitatea faptelor bune, dar nu dă şi motivarea acestor fapte. Motivarea vine din sufletul individual. Din bogăţia acestui suflet individual răsar toate bunurile sociale: legile, moravurile, ştiinţa, arta şi toată cultura societăţii. Fără el nimic nu se produce, cum fără sămânţă nu poate răsări firul de iarbă, cu toate că atmosfera dimprejurul lui ar fi în condiţiunile cele mai prielnice. Politica regulează numai condiţiunile externe ale vieţii sociale, sămânţa faptelor sociale însă stă în sufletul fiecărui cetăţean. Fără calitatea acestei seminţe, nici un progres nu este cu putinţă, oricâte legi s-ar face…
Românul este pasionat pentru politică. Dar unde atenţia nu este îndreptată asupra activităţii personale şi unde lipseşte conştiinţa valoarei sufletului individual, acolo este natural să stăpânească politica. De aceea românul este pasionat pentru politică. Pentru el politica este o baghetă magică prin care totul se poate transforma. Fericirea neamului întreg ca şi fericirea sa personală pot fi aduse prin politică.
Fiecare vrea să facă o lege prin care să dirigeze activitatea tuturor. ,,Dacă aş fi eu la guvern”, ,,dacă aş face eu legea”, cum s-ar mai îndrepta lucrurile! Pentru români, lucrurile nu se pot îndrepta decât prin lege. Fiecare dintre noi are ca supremă ambiţiune să facă cel puţin o lege. Activitatea sa proprie nu este unul să o ştie dirige cum trebuie, dar fiecare totuşi vrea să facă o lege prin care să dirige activitatea tuturor. Toţi aşteaptă mântuirea de la acţiunea poporului întreg: ,,iată ce trebuie să facem noi, românii”, ,,iată cum este mai bine pentru neamul nostru” şi niciodată: ,,iată ce trebuie să fac eu, Ion sau Gheorghe”, ,,iată ce e bine pentru activitatea mea”. Când românul se desparte de grup şi se priveşte ca persoană aparte, atunci este totdeauna consumator. Ca producător, niciodată nu are curaj. Când este consumator, atunci el, bineînţeles, ca toată lumea vieţuitoare, este individualist, dar ca producător de bunuri, el aşteaptă totdeauna să vadă ce fac alţii, pentru ca să înceapă şi dânsul. Cele mai energice sfaturi nu reuşesc să-i clatine rutina şi să-l îndrepte spre întreprinderi individuale.
Şi totuşi răsar din când în când şi întreprinderi individuale! Sunt câţiva industriaşi români, câţiva capitalişti întreprinzători români… Sunt negreşit, dar cu un suflet cu totul special, adică cu totul deosebit de sufletul unui industriaş sau al unui capitalist din ţările apusene. Sufletul industriaşului de aiurea este stăpânit de frigurile muncii inventive şi de riscul luptei. În sufletul industriaşului român, găsim desfăşurându-se abilitatea politicianului. Profitul capitalistului român provine de cele mai multe ori din măiestria cu care îşi aserveşte bugetul Statului. Capitalistul român nu are niciodată încredere în forţele individuale, ci, ca şi cel mai sărac dintre compatrioţii săi, el se bizuie pe protecţia Statului, exclusiv pe protecţia Statului.
Ţara est copleşită de ,,oameni mari”. Profesiunea care atrage mai mult pe român, este aceea care nu-l prea desparte de mulţime. Lui îi place să se simtă în mijlocul mulţimei, să vorbească şi să se ajute cu mulţimea. Specularea forţelor naturei prin industrie şi comerţ, el o întreprinde numai în cazul cel rău, adică dacă nu poate fi funcţionar, avocat sau politician. Când are talent, el rămâne la avocatură şi la politicianism, adică la specularea concetăţenilor săi. În această din urmă profesiune, sufletul românului câştigă o energie neîntrecută. Cel mai anonim dintre anonimi, intrat în politică, devine dintr-o dată ,,om mare”. Şi cum toţi românii au râvna să ajute şi să îndrume neamul, ţara este copleşită de ,,oameni mari”. Nu mai ştie neamul pe cine să urmeze. Mare a devenit şi Ion, mare a devenit şi Gheorghe, mare a devenit şi Petre... S-a zăpăcit aproape neamul, că prea are mulţi ,,oameni mari”!
Fiecare îşi face casă, mănâncă, se îmbracă şi se îngroapă ,,ca lumea”. Preocupat de ce vor zice alţii; uşurelnic când are să ia hotărâri sub influenţa mulţimei; religios şi naţionalist de ochii altora şi, în genere, totdeauna cu privirea aţintită la ce vor face alţii, românul pare dar, a trăi sufleteşte mai mult cu o conştiinţă de grup, decât cu o conştiinţă a sa personală. În conştiinţa grupului îşi găseşte dânsul pe de-a gata până şi cele mai intime motive ale vieţii sale zilnice. Casa lui este făcută după obiceiul românesc şi nu după gustul personal, masa lui de asemenea, haina lui de asemeni, până şi mormântul părinţilor săi de asemeni. Românul nu caută să-şi apropie natura externă cu gândul de a o transforma şi a o diferenţia după caracterul persoanei sale, persoana sa nu cere de la natură diferenţieri speciale, ci se mulţumeşte cu acelea pe care le-a dobândit obiceiul neamului. Fiecare îşi face casă ca lumea”; mănâncă ,,ca lumea”; se îmbracă ,,ca lumea” şi se îngroapă ,,ca lumea”. Cine ar face altfel, ar face ,,ca nelumea” şi asta ar fi cea mai mare crimă. Fixarea personalităţii sale nu o caută românul nici în timp, precum nu o caută nici în spaţiu. Români care să-şi scriebiografia sau români care să eternizeze în piatră sau metal clipitele vremei, sunt foarte rari. Ei trăiesc de zeci de secole lângă munţi de piatră şi cu toate acestea piatra munţilor a rămas cu luciul ei natural, cu luciul pe care i l-a dat ploaia şi vântul, fără să sufere vreo atingere de mână românească. Românul când a avut câte ceva de păstrat l-a încredinţat lumei. El şi-a ,,vărsat” focul inimei într-o inimă tot ca şi a lui şi a evitat totdeauna să stea de vorbă cu sine însuşi sau să-şi sape gândul pe piatră sau metal. Lumea chemată să-i ştie gândul este lumea cu care el stă de vorbă, lumea cu care el poate cânta, juca şi munci împreună, este lumea vizibilă lui şi care-i absoarbe cu desăvârşire personalitatea.
Realizează românul, oare, idealul solidarităţii? Dar cu aceste însuşiri nu realizează el oare, românul, idealul pe care îl găsim propagat în vremea din urmă, idealul solidarităţi?
În adevăr, la ce tinde idealul solidarităţii sociale? La armonizarea sufletelor individuale într-un suflet al societăţii întregi, la ridicarea intereselor de grup deasupra intereselor personale… Românul, după cum am văzut însă, aproape că-şi are sufletul individual absorbit în sufletul grupului. Nu reprezintă el, aşadar, întruparea idealului solidarităţii?
Românul are un suflet gregar. Departe de aşa ceva. Românul este tot aşa de puţin un bun solidar, cum este şi membrul unei societăţi primitive comuniste, este un bun socialist. Pentru a corespunde idealului de solidaritate socială, i-ar mai trebui românului conştiinţa sacrificiului persoanei sale, apoi voinţa de a face un asemenea sacrificiu şi el nu are niciuna, nici alta. El are un suflet gregar şi atâta tot. Prin ,,suflet gregar”, sociologia înţelege altceva decât un suflet solidar. Solidaritatea este opera sacrificiului conştient, este ultima verigă la înălţarea morală a voinţei, pe când ,,gregarismul” este o stare impusă de împrejurări şi de tradiţie. Solidaritatea este ţinta spre care se îndreaptă cultura. ,,Gregarismul” poate fi anterior orişicărei culturi şi unii sociologi pretind chiar că el este totdeauna anterior culturii.
Unitatea sufletească care se stabileşte între membrii unei societăţi prin gregarism este cu desăvârşire de altă natură ca aceea care se stabileşte prin solidaritate. Gregarismul se produce prin imitaţiune, pe când solidaritatea prin încordarea şi stăpânirea de sine. O societate cu suflet ,,gregar” nu opune imitaţiunii niciun obstacol, membrii ei având sufletele puţin diferenţiate, lasă drum liber imitaţiunii, şi aceasta se întinde de la o margine la alta a ţării, pe când o societate cu suflete diferenţiate, lasă drum liber imitaţiunii şi aceasta se întinde de la o margine la alta a ţării, pe când o societate cu diferenţiate opune imitaţiunii rezistenţă, iar unitatea între membrii ei nu se poate dobândi decât prin sacrificiul voit al persoanei fiecăruia. Gregarismul este o armonie a sufletelor, dobândită pasiv, aproape mecanic. Solidaritatea este o armonie cucerită prin lupta omului cu sine însuşi, prin recunoaşterea altora, după ce fiecare s-a cunoscut pe sine. Este o mare deosebire între gregarism şi solidaritate. Gregarismul este o stare obişnuită la popoarele tinere. Dar cu aceasta nu
vrem să înţelegem că starea de gregarism este o stare plină de păcate şi de care un popor trebuie să se ruşineze. Gregarismul este o stare obişnuită la toate popoarele tinere, cari n-au avut ocaziunea să se cultive mai adânc din cauza tinereţei lor şi de tinereţe nu are să se ruşineze nimeni. Ruşinos ar fi când poporul nostru ar mai păstra starea de gregarism şi după ce ar înceta să mai fie un popor tânăr.
Toate caracterele înşirate mai sus, aşadar, caracterele sufletului nostru gregar. Imităm ca oile faptele din jurul nostru şi nu arătăm o energie decât când suntem în grup. La război ne luptăm voiniceşte, fiindcă acolo suntem umăr la umăr, dar la munca profesională suntem neglijenţi, fiindcă aici fiecare este lăsat pe seama datoriei sale proprii. N-avem curajul părerilor noastre, când este să ni le apărăm fiecare în parte, dar suntem poporul cel mai susceptibil când este să ne rostim în grup şi ca grup. … să nu servim drept coadă de topor pentru fapta pătimaşă a celui dintâi excentric… Ne aprindem uşor ca un foc de paie, dar ne şi trece uşor aprinderea, cum trece şi focul de paie, fiindcă sufletele noastre luate în parte sunt prea puţin personale, ca să opună rezistenţă, şi odată ele aprinse au prea puţin substrat propriu ca să nu se şi stingă uşor din cauza aceasta trecem foarte adesea prin adevărate crize sufleteşti. La fiecare doi-trei ani avem câte o criză naţionalistă de un caracter deosebit. Aci ne afirmăm naţionalismul ameninţând pe bulgari, aci pe greci, aci pe evrei, aci pe unguri, aci pe austrieci… Este destul un gest dintr-o parte şi un bun agitator care să ne trezească, pentru ca imediat să ne vedem târâţi într-un curent naţionalist. Şi ceea ce este mai trist este că mai totdeauna gestul provocator este exploatat, pe rând, de câte unul dintre presupuşii noştri duşmani. Evreul ne învie să urâm pe grec, grecul pe evreu, austriacul pe ungur, ungurul pe austriac.
Totdeauna după vorba bătrânească, noi ne facem coadă de topor pentru a lovi în cineva. Dacă sufletul nostru ar fi mai puţin gregar, noi am fi mai consecinţi (consecvenți) în idealurile noastre naţionaliste şi mai ales în duşmăniile noastre.
…înainte de toate, să fim fiecare dintre noi, cineva… Prea plecăm des cu războiul sfânt în contra neamurilor străine. Prea ne aprindem uşor. Ar fi bine să ne dăm ceva răgaz înainte de a pleca cu naţionalismul nostru în contra cuiva. Să judecăm mai de aproape pe evreul care ne îmbie să urâm pe grec şi la rândul său să judecăm şi pe grec sau pe acela care se trage din greci, care ne îmbie să urâm pe evreu. Să iubim şi să urâm după cum cere firea noastră personală de români, iar nu să servim într-una drept coadă de topor pentru fapta pătimaşă a celui dintâi excentric. Să ne iubim neamul şi să fim solidari la sacrificii, dar înainte de toate să fim fiecare dintre noi, cineva. Sacrificiul există, când ştim că-l facem: turmele de oi, cari se aruncă, prin imitaţiune, în apă şi se îneacă, nu fac niciun sacrificiu, fiindcă ele nu ştiu ce fac.
Gregarismul sufletesc care ne-a fost de mare ajutor în trecut, de aici înainte ne poate fi foarte stricător. Gregarismul sufletesc a fost însă în trecut pentru neamul românesc cea mai nimerită armă de luptă! Fără acest gregarism nu s-ar fi putut menţine unitatea limbei şi a bisericei. Fără el, organizarea politică ar fi fost chiar mai divizată de cum a fost. Gregarismul a oprit diferenţierea personalităţilor şi cu aceasta a culturei, dar în schimb, el ne-a păstrat întregimea neamului şi a slabei culturi româneşti cât era… Aşa este, fără îndoială. În împrejurările vitrege prin care a trecut neamul nostru, gregarismul sufletesc a fost o binecuvântare pentru noi. Prin forţa imitaţiunii, ne-am ţinut laolaltă şi am rezistat în contra celor ce ne ameninţau din toate părţile. Am avut virtuţile grupului şi nu pe acelea ale personalităţii, dar pentru trecutul nostru aşa era şi bine.
Tineri, ca popor, trebuia mai întâi să ne formăm deprinderi mecanice, să dobândim instincte. Gregarismul a fost expresiunea acestora, prin el am izbutit să trăim. Am trăit ca grup. Judecând greutăţile prin cari am trecut, este bine să ne mulţumim şi cu atât.
Dar pentru viitor? Pentru viitor, lucrurile se schimbă. Gregarismul sufletesc care ne-a fost de mare ajutor în trecut, de aici înainte ne poate fi foarte stricător.
În contra pericolelor, prin care treceam în trecut, el ne arma; în contra pericolelor ce ni se pregătesc în viitor, el ne dezarmează.
În lumea veche, lupta economică nu era pe primul plan, cum este astăzi. În adevăr, între lumea de altădată şi lumea de acum o mare schimbare s-a produs, o schimbare care face gregarismul din ce în ce mai inutil şi, în schimb, care cere o cât mai intensă diferenţiere de aptitudini şi de caractere între membrii unei societăţi. Această schimbare consistă în însemnătatea pe care a dobândit-o lupta economică în determinarea existenţei şi progresului statelor moderne. În lumea veche, lupta economică nu era pe primul plan cum este astăzi.
Astăzi această luptă nu numai că este pe primul plan înlăuntrul vieţei fiecărui stat, prin urmare şi la noi, dar este pe primul plan şi în viaţa politică internaţională. Acei cari voiesc să trăiască şi să prospere, urmează să se conforme noilor condiţiuni de viaţă politică, urmează să-şi dobândească virtuţile pe cari le cere lupta economică. Şi aici izbânda se cucereşte altfel ca în lupta cu armele. În lupta cu armele - cu deosebire în lupta de altădată - exerciţiul mecanic şi imitaţiunea în grup erau la baza celor mai indispensabile virtuţi, pe când în lupta economică modernă, exerciţiul mecanic şi imitaţiunea nu ajută aproape la nimic. Eroul războinic de altădată cunoştea, desigur, încordarea sufletească, căci fără de aceasta n-ar fi putut învinge, dar cunoştea această sub înfăţişarea ei intermitentă, adică cu izbucniri violente şi cu răstimpuri de pauză, de adevărat vagabondagiu su-
fletesc, pe când cuceritorul din lupta economică de astăzi nu cunoaşte, nu trebuie să cunoască decât încordarea continuă şi uniformă. Până să vină momentul tragic al primejdiei, eroul războinic putea să-şi exercite însuşirile şi de dragul paradei, pe când cuceritorului economic nu-i este dat să cunoască niciodată dra-gostea paradei. Fiecare însuşire sufletească a lui este un capital care trebuie pus în valoare la momentul când trebuie, adică în mod neîntrerupt. Eroul timpurilor moderne are, cu un cuvânt, un suflet nou faţă de eroul timpurilor vechi.
Noi, românii, nu avem încă acest suflet nou. De aceea şi toate decepţiunile noastre. Noi, românii, nu avem încă acest suflet nou. De aceea şi toate decepţiunile noastre. Noi voim să ne apropiem bunurile culturale, pe cari le vedem la popoarele din Apus cu aceleaşi însuşiri sufleteşti cu care reuşeam odată aşa de bine să ne strecurăm prin împrejurările vitrege din trecut. Voim să învingem pe străini în comerţ şi industrie; voim să trăim o viaţă politică cu regim parlamentar şi voim să avem o cultură a noastră originală, păstrându-ne cu toate acestea deprinderile vechi de suflete gregare. În loc de a ne prezenta în lupta cea nouă ca individualităţi puternice, diferenţiate după aptitudini, ne prezentăm slabi şi cu aptitudini la fel. Suntem toţi meşteri de gură şi răi de faptă.
Apoi sufletul cel nou nu ni-l pregăteşte nici şcoala, nici biserica. Scopul şcoalei noastre este ca toţi copiii românilor să iasă cu aceeaşi mentalitate, învăţând toţi aceleaşi lucruri, parcă n-am avea din naştere o mentalitate destul de uniformă! De asemenea şi scopul bisericei. Citirea personală a credinciosului în timpul cât ţine slujba preotului care ar contribui la împuţinarea numărului analfabeţilor şi ar arunca în sufletul credincioşilor deprinderea reflectării personale - rezultate cari s-au obţinut aiurea - la noi este un obicei practicat numai de străini. Când cineva îl va propune are să fie acuzat că turbură ordinea în biserică. În serviciul bisericii noastre trebuie să nu se dea deloc ocazie individualizării sufleteşti! Să asculte toată lumea, la preot, adică să nu reflecteze personal niciunul!
Dar asupra instituţiunilor noastre ar fi multe de spus… Deocamdată încheiem. Poate vom reveni asupra lor cu altă ocazie.
Ce trebuie să facem, este o întrebare al cărei răspuns nu voi să-l încep aic
[1] Constantin Rădulescu-Motru (1868-1957), filosof și pedagog român. A fost profesor la Universitatea din București, membru al Academiei Române și președinte al acesteia în perioada 1938-1941. A înființat și a condus Societatea de filosofie și publicațiile periodice: Noua revistă română, studii filosofice, Revista de filosofie, Analele de psihologie. A scris multe studii de psihologie socială. Este autorul unui sistem filosofic – Personalismul energetic.
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Educație
