Remarcă elogioasă despre o poveste din Trilogia ”Din umbra munților” a scriitorului odobeștean Gheorghe Mocanu
Prof. univ. dr. Constantin Dram directorul editurii Universității „Al. I. Cuza”- Iași, redactor al revistei „Convorbiri literare”:„Eu am considerat povestea Laica lui Marin Budacu din Trilogia Din umbra munților de Gheorghe Mocanu, printre cele mai lirice din literatura română!”
”Despre scriitorul Gheorghe Mocanu se pot spune foarte multe lucruri. Îl cunosc de un număr de ani, în calitatea care ne-a adunat aici pe toți, aceea de scriitor. El expune în această trilogie o parte din sufletul său revărsat în aceste volume și, în același timp, pentru că acesta este destinul scriitorului, este o revărsare peste secole. Pentru că scriitorul, spunea foarte frumos Călinescu, referindu-se la Creangă, ce-i drept, dar se potrivește și aici, păstrând bineînțeles distanțele, este o expansiune a poporului în acel moment de genialitate. Nu facem exagerări, totuși, dar păstrând ceea ce este de păstrat, în cărțile lui Gheorghe Mocanu, de fapt, nu este vorba doar de acel sat Ursoaia, ci este toată Vrancea. E o chestiune de filon antropologic, este o chestiune arhetipală, care reprezintă tot ce este pe munți și pe acele plaiuri. Și fac o asociere cu limita județului Buzău, cu plaiurile Bisocăi, descrise frumos de Odobescu. De acolo te duci direct spre Vrancea, aproape că nu știi a cui este, Buzăul sau a Vrancea. Sunt multe elemente, descripția murală deosebită, spațiul mioritic.
Ne întoarcem la Gheorghe Mocanu. Problema pe care o ridică un tip de carte, ca această trilogie a lui Gheorghe Mocanu, este relația dintre ficțiune și realitate. Extraordinar de bine a făcut legătura Petre Isachi, în cronica sa, despre faptul că este o ficțiune și nu amintiri din copilărie. Așadar, este cu totul altceva. Suntem tentați să spunem că da, și eu am amintiri din satul meu, și eu am trăit multe lucruri despre bunici, despre un preot ciudat care nu știu ce făcea cu o nevastă mai altfel, despre unul „dotat” de la natură.
Aici însă, avem o problemă. Problema este relația dintre ficțiune și realitate.Vă amintiți cum un scriitor ambițios și invidios, a spus cândva despre Creangă, ce mare scofală a făcut el că și-a povestit amintirile din copilărie? Cred că Ion Dragoslav îl chema. A ieșit o prostie. El nu a sesizat un lucru: nu e vorba de autobiografie! Nu e vorba de memorii care sunt un gen de nișă, un gen de frontieră, nu! Aici este vorba de recreare artistică, adică de o operă de ficțiune și acest lucru se vede mai cu seamă în partea a treia, în cel de-al treilea volum.
În timp ce primele două, care corespund unor vârste de om, vârsta copilăriei, vârsta adolescenței, fiecare cu ale lei, copilăria cu ale ei, adolescența cu erosul, cu cele ale adolescenței. Dar în partea a treia este o întreagă arhitectonică ficțională, pentru că se fac deturnări de la ceea ce este posibil să fi fost în viața autorului, chiar dacă personajul principal este el însuși cel care povestește, dar se vede că această parte a treia este mult mai elaborată, ține de o chestiune care s-ar numi viitorimea.
O chestiune prin care se ajunge la motivația cărții. Rămân copii, nepoți etc. care merg mai departe. Povestea creației și a procreației. Ea a fost dezbătută de vechii greci, cel mai frumos a adunat-o Platon în teoria procreației întru frumos.
Iată că și noi ne gândim permanent la „ce-o fi dincolo?” Nu s-a întors nimeni, de unde să știm? Dar rostul scriitorului este să răspundă și la întrebări! Asta face un scriitor! Unii pun întrebări, scriitorul ne arată lumi posibile. Adică ne arată nouă și spune: „Iubite cititorule, arată dacă-ți place! Dacă nu-ți place, caută altceva!” Ăsta e și farmecul literaturii!
Dar de partea cealaltă se pune problema că atunci, oamenii au descoperit ce-au descoperit și cei din Odobești, și cei de la Iași, de la Neamț și de oriunde: că trebuie să lași ceva în urma ta. Știți chestiunea: să lași un pom, o casă, un copil, o operă, de fapt. O pictură, o sculptură etc. Că rămâne pe o fântână, pe o troiță, tot o operă este! Dar știm de la Platon încoace, aceea care asigură cu adevărat nemurirea, în sensul lui Horațiu, este opera de artă. Singura care te tentează la ideea de nemurire. „Tu vei muri întreg” cum spunea Horațiu.
Celor care nu ați citit aceste trei romane ale lui Gheorghe Mocanu vă recomand din start să faceți asta. Merită din multe motive. Prea multe prostii se scriu la ora actuală în țara noastră! „Mă mir că hârtia le mai suportă”, spunea cineva!
Nu vă ascund că am citit, apoi am recitit aceste romane. Mi-au plăcut mult! Imaginea muntelui, care este un simbol, o emblemă a Vrancei, care vine, într-adevăr, tot dintr-o zonă a arhetipului, pentru că muntele a fost pentru toate culturile, de la primitiv încoace, simbol major. Muntele a fost sacralizat întotdeauna. Că este vorba de acel munte „Fionul” cum spunea Cantemir, că e vorba de munții Vrancei, toți munții au această forță de sacralizare și de reprezentare emblematică.
Desigur că ar trebui să vorbim despre spațiul mioritic. Aici, Miorița este abordabilă din mai multe părți. Miorița ca rit, ca mod de viață, pentru că oamenii aceștia din Ursoaia, din zona aceasta pe care o evocă romanele lui Gheorghe Mocanu, trăiesc, cel puțin la modul empiric, după niște canoane vechi și străvechi. Miorița nu este numai un mod de viață. Mioriția este, totodată, un cântec născut pentru a te învăța ce este creația. Și atunci, creația, această Mioriță, însoțește firul creator al romanelor lui Gheorghe Mocanu.
Putem găsi toate subtemele majore ale literaturii. Este vorba și despre copilărie, și despre adolescență, și despre eros, și despre imposibilitatea erosului: orice copil, orice puștan face greșeala de-a se îndrăgosti de o fată mai mare ca vârstă. Vine dintr-o veche dorință pe care atât de frumos a expus-o un romancier grec, unde băiatul este inițiat de o femeie matură, ca el, la rândul lui, când se căsătorește, să fie în deplină cunoștință cu ce are de făcut. Despărțirea de cei dragi, moartea în diferite ipostaze, prietenia, școala, conflictul dintre istorie și irațional, sau rațiune. Biserica, o temă frecventă în romanele lui Gheorghe Mocanu. Prostia omenească, o altă temă extrem de dezbătută în literatură, dar să vedeți cum o găsiți în mod original în aceste romane.
Fac excepție cărțile ultimilor ani scrise la București și aiurea. Literatura la noi în țară, din păcate, cunoaște o formă de provincializare în sensul rău al cuvântului. Foarte proastă. Înclin să cred, aș putea să și demonstrez acest lucru, că sunt uneori mai multe cărți valoroase care se scriu în provincie, așa-zisa provincie, decât acelea care se scriu acolo unde răsare soarele. Dar există o politică care se cheamă o politică de promovare și de adjudecare, în sensul prost al cuvântului, al tuturor meritelor, că sunt de lingvistică, financiare, simbolic literare, încât povestea e periculoasă și riscă să omoare literatura. Adică literatura nu mai este un concert, care ar trebui să cuprindă totul. Dacă unul în perioada interbelică scria la Bîrlad, unde exista o editură de forță, sau la Târgu Frumos, ele contau. Nu exista o segregație între ceea ce făceau Blaga sau Barbu sau cine vrem noi din acea perioadă, ci dimpotrivă, nu conta că stăteai la Dărăbani, sau în nu știu ce cătun dintr-un județ, nu avea importanță.
Azi, mă tem că are mare importanţă şi-n consecinţă este destul de trist!
Am spus că este o varietate de teme și subteme, este și o chestiune care ține de o efigie realistă și provocator realistă.
Nu putem spune că trilogia domnului Mocanu este un roman realist, dar provoacă spre realism, este adevărat. Se vede, în primul rând, într-o galerie, care este foarte serioasă, a personajelor ce defilează în roman. Avem de toate. Avem inclusiv figura, să nu-i spunem nici baci, nici cioban, pur și simplu să-i spunem „mocan”. Mocanul care este ca personaj principal, dar și toți ceilalți într-o interesantă interceptare. E vorba de prost, cu tot ce ne-a adus el, e vorba de isteț sau deştept, care se presupune că este cu o șchioapă deasupra celorlalți, hoțul, dar și polițistul – meseria veche nu se lasă, nu se uită.
Există chestiunea conexată pe vârstă: baba, copilul, dar există și primarul, sau edilul, cum spune foarte frumos domnul Isachi în cronica sa. Pungașii, deci toți cei care alcătuiesc o întreagă galerie tipologică, care face ca romanul să fie doar frescă realistă, dar nu asta a vrut autorul. Nu a vrut să fie doar o chestiune subiectivă de reluare a unor chestiuni din adolescență și copilărie, nu a vrut asta și atunci a vrut să fie și un nivel de discurs.
Gheorghe Mocanu știe să elaboreze textul. Știe să-l aducă înspre ceea ce înseamnă zeflemea, cu variante de ironie și sarcasm și de autoironie narativă, înspre evocare, spre nostalgie sau nostalgie mai ușor duioasă. Nu devine melancolie neagră.
Există și multă portretistică, descripție bine tușată și, în general, se poate spune că în romanele sale se reușește performanța de a da ceea ce se cheamă „o lume posibilă”. Lumile posibile nu sunt lumile de documentar, nu sunt acelea trase cu un aparat fotografic, nici chiar aparatul de fotografiat nu dă o copie perfectă. Pentru că și acolo este viziunea celui care ține aparatul în mână. Dar și acolo este o tentă, o nuanță de artistic, pentru că știi unde să te uiți și ce să cauți. Putem spune deci că Gheorghe Mocanu reușește să ne arate aceste lumi posibile legate de Țara Vrancei, în cele trei volume.
Fac o paranteză. Este o foarte aplicată prefață semnată de Ion Rotaru. și o foarte mare suculență în lingvistica pe care ne-o recomandă. Parcă esti în Boccaccio. Satul, în schimb, în amintirea prelucrată a omului matur devine ușor fabulos, orice sat, cei care s-au născut la țară știu acest lucru. Cei care s-au născut la oraș au un handicap din naștere. Cei de la țară au avut mai multe posibilități să vadă și să audă povești. La țară se mai naște și fabulosul, pe lângă veșnicia lui Blaga. Și atunci, în acest prim volum, „Borta”, care mi-a plăcut în mod deosebit, se poate găsi un întreg amestec. Și de fabulos și de licențios, comic, toate sunt jucate foarte bine. Ștefan Șchipou, povestea cu borta buclucașă ș.a.
Există foarte multă suculență și vervă în scrierea lui Gheorghe Mocanu. Iar personajele te fac să citești și în cheie antropologică, arhetipală.
În al doilea volum, „Ursoienii” - spațiul adolescentin - găsiți pagini captivante: Ilinca, festivalurile Vrancei, nostalgii, dar veți da și peste o poveste pe care eu am considerat-o printre cele mai lirice din literatura română: am comparat-o cu Gârleanu. Ne amintim textele lui Gârleanu care excelau prin această sensibilitate. Este vorba de povestea cu totul și cu totul specială ”Laica lui Marin Budacu” sau „Laica și cățelușii ei”. Vă adresez rugămintea, măcar pentru acest fragment, să citiți cartea.
Nu vă obligă nimeni să citiți toată cartea. Marele avantaj al cărților lui Gheorghe Mocanu este că se pot citi pe fragmente. Ele au legătură între ele, dar pot fi luate și separat și citite. Vă recomand acest capitol care este cu adevărat foarte bine lucrat, făcut să exploateze dimensiunile pe care fiecare dintre noi le avem, o să vedeți cum este scrisă și ce se întîmplă. O poveste cu totul și cu totul aparte.
Spuneam că este cea mai lucrată, cea mai aplicată literar, pentru că este o culisare între planul biografic și ficțional, la final e vorba de o reînviere, găsirea drumului spre veșnicie, care poate fi dată de urmașii pe care îi ai, dar și de ceea ce ai făcut în viață.
Felicitări, domnule Gheorghe Mocanu!”
Prof. univ. dr. Constantin Dram directorul editurii Universității „Al. I. Cuza”- Iași, redactor al revistei „Convorbiri literare”
Citiți și:Laica lui Marin Budacu (Trilogia Din umbra munților –de Gheorghe Mocanu)
În Borta, ca de altfel în oricare alt sat al Vrancei, unde locuiau oameni gospodari, trăiau şi multe animale. Ar fi păcat să le uităm, pentru că ele erau nădejdea oamenilor de prin aceste locuri. Când foamea le dădea târcoale, gândul lor se ducea spre animalele din ogradă, de la care aşteaptau şi laptele şi ouăle, dar şi carnea de porc sau de miel, atunci când sărbătorile religioase băteau la uşă. Nu era ogradă în care să nu fie o găină, un porc, o vacă, oi şi capre sau, la cei mai înstăriţi, o pereche de boi sau cai, dar şi căruţa cea bună la toate: la căratul roadelor spre hambare, la transportul oamenilor, atunci când drumul era lung şi picioarele nu mai reuşeau să lupte cu noroaiele sau cu dealurile care trebuiau urcate.
Dar să nu trecem peste un animal care nouă, ursoienilor, ne este foarte drag şi fără de care ar fi de-a dreptul periculos de trăit în Borta munţilor Vrancei, cea înconjurată de pădure şi de animale sălbatice. Acolo unde ursul este la el acasă, unde lupii zburdă în iernile geroase, sau acolo unde vulpea, mistreţul şi alte şi alte vieţuitoare îşi au raiul lor.
Este vorba de cîinele pe care fiecare casă din Bortă îl are, fie legat lângă casă, fie la grajdul animalelor, fie slobod. Dar, uneori, sărmanul câine era dus de unii ursoieni departe de casă, în sălbăticia pădurii, acolo unde avea gospodarul o bucată de pământ pe care îşi cultiva cele necesare, sau avea acolo o livadă cu pruni şi corcoduşi din care scotea ţuica cea de toate zilele, fără de care ursoianul nu-şi concepea munca şi odihna. Pentru că ţuica era un fel de energizant indispensabil ursoienilor, bună şi la muncă, să dea forţă şi determinare, dar şi la petrecere sau hodină. Îşi legau câinii acolo şi le duceau zilnic mâncare, iar ei îşi făceau datoria lătrând toată noaptea, astfel încât mistreţii şi urşii, căprioarele şi ţapii să nu se înfrupte din munca ursoianului.
Nea Marin Budacu locuia în Fundul Ursoaiei, aşa cum botezase, nu se ştie cine, capătul dinspre Vâlcani al satului Ursoaia. Casa lui era la doi paşi de pădure şi toată paza gospodăriei se baza pe Laica, o frumuseţe de căţea, mare la trup, înflorată la blană şi foarte isteaţă. Tot satul o ştia, pentru că atunci când lătra ea se auzea în tot satul. Avea un lătrat gros care te făcea să-ţi imaginezi un câine mare şi puternic.
Chiar aşa era, pentru că Laica nu se dădea înapoi atunci când ursul se apropia de casă. Nu-l slăbea până nu-l alunga departe, în miezul pădurii de fag. Din spusele lui nea Marin, Laica chiar îl pişcase pe urs de mai multe ori, aşa că atunci când auzea lătratul ei nu se încumeta să intre în sat.
Laica fătase de mai multe ori, iar puişorii erau daţi prin alte gospodării. Oamenii ştiau că din Laica va ieşi un câine bun, care îşi va moşteni mama. Se spune că o căţea nu-şi abandonează puii niciodată, indiferent de greutăţile, foamea sau pustietatea în care se află. Am văzut imagini cu căţeluşe care atingeau cu lăbuţa puiul lor mort, încercând să-l trezească din somnul veşnic. Dar nu pot să nu mă gândesc la unii care, atunci când le făta căţeaua, alegeau un pui mai frumos, iar pe ceilalţi îi ducea undeva în pădure, lăsându-i pradă morţii sigure.
Cât de cinstit este comportamentul omului în relaţia lui cu aceste animale, rămâne să mai analizăm.
Nea Marin Budacu, de fiecare dată când Laica făcea alţi puişori, mergea din timp prin sat şi anunţa despre eveniment, ca să-şi găsească din vreme clienţi pentru toţi puişorii.
Într-o dimineaţă, uliţa care urca spre Fundul Ursoaiei părea pustie. Cerul se aşezase ca o pâclă de ceaţă peste sat. Adia vânt uşor deasupra văii, alungând norii peste deal. Nu mai ardea decât o stea palidă pe vârful stejarului din Aluniş Sub streaşina grajdului nechezau caii lui Marin Budacu, lovindu-şi copitele de lemnele ţarcului.
Un nechezat pătrunse în odaia lui Marin. Femeia se ridică din aşternut şi, pe un colţ de perdea, privi dealul din faţa casei şi norii buimaci alergând spre pădure, împiedicându-se parcă de vârfurile copacilor.
‒ Astăzi o să ningă, dacă nu, cel târziu mâine dimineaţă!
Deschise larg fereastra şi mirosi văzduhul, căutând alte semne pe cer. Marin n-auzea vorbele femeii. Atunci, ea ridică vocea, pentru a fi înţeleasă cum se cuvine:
‒ Azi e zi de târg! Mai bine duci lemnele alea şi iei scândură pentru grajd. Poate găseşti mai ieftină. Bate vântul prin pereţi, n-ai auzit cum nechează caii, sărmanii? Toată noaptea m-a pătruns jalea lor...
Marin se răsuci în aşternut, apoi întinse braţele să le dezmorţească.
‒ Scoală-te! începu din nou femeia. Scoală-te şi du-te la târg să iei scândură....
‒ Lasă că am timp! Mai mult de două ore nu fac până la târg. Apoi, scândura se ieftineşte la urmă, la spartul târgului,când vede omul că nu se mai vinde. Nimeni nu vrea să plece cu marfa-ndărăt...
Marin căuta motive să mai zăbovească la căldura aşternutului.
Afară, Laica lătra a om, nu a lighioană.
‒ Trebuie să fete căţeaua noastră, Marine! Ieri a cătat rău, se ducea mereu spre ieslea cailor, venea în prag şi iar la iesle, iar la prag şi iar...parcă voia să-mi spună ceva!
‒ Sărăcia! S-a îmbârligat iar cu dulăul lui Boroghină! Ţi-am zis eu să nu ţinem căţea...
‒ Lasă, bărbate, că de câţi ani avem noi căţeaua asta...Ne-a fost paznic credincios...N-a lăsat vulpe, sau lup să se apropie de casă...Ş-apoi, ai uitat cum te-a scăpat din ghearele ursului anul trecut, în pădure? Marin nu-i răspunse. Se coborî din pat, îşi trase pantalonii în brâu, apoi femeia luă apă din găleata de pe sobă şi-i turnă în palmele făcute căuş. El întinse apa peste faţă, de mai multe ori şi se şterse cu grijă.
‒ Dă-mi cămaşa, femeie! se oţărî el.
‒ Ia-o şi tu din cuier, că doar nu eşti înţepenit!
‒ Când eram mai tânăr, săreai repede să mi-o dai!
‒ Deh! îngăimă scurt femeia, ca un fel de motivare a scurgerii timpului, a îmbătrânirii...
‒ Cum stăm cu banii? Mi-ajung pentru un metru de cherestea?
‒ Dacă nu-ţi ajung, vinzi căţeaua, că tot se ia după tine la târg. Şi dacă fată, ne îmbogăţim, terminăm şi noi grajdul!
‒ Îţi arde de glume, măi, femeie?!
‒ Păi, de ce altceva să-mi ardă, că tu nu mai mişti nimic! Te-arunci în pat şi te întorci cu fundul la mine...Oi fi dat de alta şi-ţi par urâtă...
Bărbatul continua să se îmbrace, neştiind dacă să-i răspundă sau nu.
‒ Am să caut pe altul, şi-ai să vezi ce frumoasă o să-ţi par atunci...
‒ Încetează, femeie, nu-mi plac discuţiile astea! Văz că ai chef de ceartă...
‒ N-am, Marine, stai liniştit! îşi dădu cu seama femeia, îndulcindu-şi vorbele.
Se apropie de Marin şi-i cuprinse gâtul cu mâinile.
Şi, ca prin farmec, totul se lumină...înceţoşarea minţii şi lenea dimineţii dispăruseră şi el se lăsă purtat de val, i se dărui cu totul. Trupul lui se lăsă răsturnat pe marginea patului răvăşit. I se păru că se urneşte pământul. Unul din picioarele patului se legăna în locaşul sfredelit chiar de el. De câte ori n-a vrut să-l repare şi să-i bată un cui!
Lumina dimineţii se uita la ei prin ochiurile ferestrei…
‒ Acum, du-te! O să ai noroc la târg! Ai să iei marfă bună!
Omul îşi aranjă căciula pe frunte, puse mâna pe clanţa uşii, apoi se uită cu viclenie spre consoartă:
‒ Ce ziceai tu mai devreme, femeie?!
‒ Hai, pleacă, nu te mai prosti! Du-te cu Domnul! Să vii devreme!
Urarea se pierdu în pâcla dimineţii…
Pe podina căruţei, în poartă, Marin făcu semn de plecare. Laica se aşeză la drum în spatele căruţei, cu burta atârnându-i greoaie, cu sfârcurile lungite spre pământ...
Şi nici nu ştiu când ajunse în Obor. Primii muşterii erau ţiganii, care se tocmeau cu vigoare şi nu vrură să-i dea pe lemne o mie de lei. Marin înaintă spre mijlocul târgului. Coborî de pe lemne şi legă dârlogii de ţepuşă. Simţind o atingere la ştaiful bocancului, îndreptă ochii spre pământ şi întâlni ochii căţeluşei. Avea capul ridicat şi ochii rotunzi, umflaţi. Lui Marin i se păru neliniştită, parcă îi cerea ajutorul.
‒ Cât ceri pe lemne? îi distrase atenţia o întrebare venită din preajmă.
Întoarse capul şi văzu figura unui ins cu ochelari pe nas, în mână cu o geantă. Gândurile lui Marin alunecară imediat spre interiorul acelei genţi. Vedea teancuri de bani legate cu sfoară, sau poate cu benzi de hârtie cum văzuse la bancă, sau poate cu elastic!
‒ Îţi dau dau o mie cinci sute pe lemne!
‒ Două mii, spuse Marin hotărât. „Ăsta nu ştie preţurile”, continuă el numai cu gândul.
‒ Bine, două mii, dar să mi le duci acasă!
‒ Unde stai?
‒ La un kilometru.
‒ Merg, dar mai întâi să văd banii!
Muşteriul cu ochelari se dovedi galanton din prima învoială, scoase bancnotele din mapă şi i le întinse. Marin, la rândul lui, ca după un adevărat ritual, le trecu prin barba-i nerasă şi le îngrămădi sub chimir.
Dinspre Valea Milcovului curgeau care cu cherestea. Vrâncenii muntelui, bărbaţi vânjoşi, înalţi, purtând căciuli grozave de oaie şi cojoace de lână întoarsă, strigau în gura mare: „Ia cheresteaua, cojane! Ia cheresteaua! Pe încercate, pe măsurate! Nu-ţi convine, nu plăteşti!”
Marin se înălţă pe vârfuri şi cuprinse târgul dintr-o privire. „Cherestea destulă, am de unde să aleg! A avut dreptate femeia mea, o să-mi meargă bine!” se gândi el.
‒ Dă-i bătaie, că mă grăbesc! Să ieşim din târg! spuse ochelaristul.
Cumpărătorul se grăbea. Dând să se urce în căruţă, Marin simţi din nou o atingere la piciorul rămas în urmă. Întoarse capul şi se întâlni iarăşi cu privirea rugătoare a căţeluşei. Rămase fără voie pe gânduri, timpul se oprise o clipă… Încercă să-şi mişte piciorul, să-l adune lângă celălalt, era greu, ca de plumb, prins de burta căţeluşei şi de miezul pământului. Clipa i se păru veşnicie. Laica întinse botul pe pământ, modelându-şi burta ca o plapumă peste bocancul lui Marin.
‒ Hai, că mă grăbesc! veni în ceas nepotrivit îndemnul ochelaristului.
Uitând imediat de căţea, Marin dădu bice cailor şi ieşi pe poarta târgului.
În urmă, pe pământul îngheţat, căţeluşa rămase locului, un corp străin şi inert, numai capul şi-l întoarse pe direcţia căruţei ce se depărta tot mai mult. Simţi deodată o înţepătură în coşul pieptului, un gol imens, o rană tot mai deschisă şi flăcări aprige mistuindu-l pe dinăuntru. Roţile se mişcau repede. Căluţii îşi arcuiau pulpele şi-şi legănau burţile potrivindu-şi bătăile copitelor unul cu altul.
Marin privi iarăşi bocancul lustruit pe care mai adineauri stătuse Laica. I se păru o oglindă în care se jucau norii şi Laica alerga printre ei, după nişte căţeluşi negri cu pete albe pe burtă. Golul din stomac i se făcu şi mai mare. „Dacă fată chiar acolo, în târg?” se gândi el.
‒ Unde stai domnule, că mă grăbesc! izbucni el. Vreau să ajung repede înapoi, în târg!
‒ La poarta verde! şi omul arătă o poartă la doi paşi în faţa lor.
Apoi, lemnele se descărcară fără nicio greutate...
Marin ţinu caii în galop înapoi, până-n gura târgului. Zăpada se aşternea tot mai mult, prinzându-se peste tot, doar pe spinarea cailor înfierbântaţi se topea în câteva clipe. Dădu ocol oborului, scotocind cu privirea fiecare colţişor în care se putea afla Laica... Nimic. Zăpada creştea văzând cu ochii peste câmpul Focşanilor.
Căutarea fu în zadar. Marin îşi şterse fruntea de sudoare, săltându-şi căciula pe creştet. „Dumnezeule! Ce mă fac?!” Stătea acolo descumpănit, îşi frângea mâinile, căuta o ieşire din situaţie şi nu-şi dădu seama când se întoarse, singur, la căruţă.
‒ Ia cheresteaua, neamule! Ce te uiţi aşa speriat, creştine? Vrei cherestea? Vino la mine!
‒ Cât ceri pe ea?
‒ Trei mii!
Marin avea numai două mii opt sute. Intră mai adânc în târg, oprindu-se lângă altă grămadă de cherestea.
‒ Cât ceri? întrebă pe femeia din preajmă.
‒ Cât dai?
‒ Două mii cinci sute, răspunse Marin.
‒ Două mii cinci sute îţi iau! Alege, încarcă şi pleacă! Dă banii mai întâi!
Şi Marin a ales scândură cu scândură, a pus cât a încăput în căruţă. Ninsoarea nu contenea, dar el înainta bucuros pe drumul oborului, gândindu-se cât de mult se va bucura femeia lui.
Merse ce merse şi, fără voie, privirea i se opri pe bocancul lustruit, rezemat de osia căruţei. O căldură puternică îi străpunse pieptul ca un trăsnet şi văzu, în închipuirea lui, căţeluşa în chinurile facerii lângă puişorii ei.
Imaginea îi măcina sufletul. Privi din instinct în spatele căruţei, crezând că o minune o va aduce în urma lui, spera într-o vedenie, îşi dorea din răsputeri să o vadă alergând în spatele carului.
Trase dârlogii după el şi opri căruţa. „Să mă întorc? Cum să las căruţa în mijlocul drumului? Nu pot să mă întorc atâta drum cu cheresteaua în căruţă!” O veni ea şi singură! Are Dumnezeu grijă de ea!
Ajunse acasă, începu să descarce cheresteaua şi când termină, merse imediat în bucătărie, la căldură. Chilipirul pe care-l găsise fu şi pe placul nevestei şi se veseliră împreună. Ba, au scos şi o litră cu rachiu din care se cinstiră amândoi. I-a povestit toată tocmeala din târg. Omătul bătea la temelie. Treptele din faţa uşii săltau unele după altele, cu spinările albe rotunjite de fulgii mari de zăpadă.
După ce mâncară, femeia strânse farfuriile, rostogoli un boţ de mămăligă prin fiecare şi ieşi pe uşă, în ogradă. Se întoarse în câteva clipe.
‒ Ninge tare, Marine! Ai făcut treabă bună! Mâine căptuşim grajdul… Da’ Laica unde-i, că am pus mămăligă în faţa uşii şi n-am văzut-o? N-a venit odată cu tine?
Marin tresări, fulgerat de gânduri rele. Îşi privi lung nevasta, fără să scoată o vorbă. Dădu un păhărel cu rachiu pe gât şi oftă adânc. Femeia rămase o clipă locului şi întrebă iarăşi:
‒ Unde-i, omule? Că n-am văzut-o când ţi-am deschis porţile!
Marin îşi înfipse podul palmei în bărbie şi cotul în genunchi.
‒ Cred că a rămas în târg, femeie! spuse el scurt, cu un ton ce avea menirea de-a expedia repede subiectul discuţiei.
‒ Cum adică a rămas în târg? Nu s-a luat după tine?
‒ Nu s-a luat, a dispărut aşa deodată! Doar nu stăteam să mă apuce noaptea, aşteptând să vină căţeaua!
‒ Măi, bărbate… Doamne-Dumnezeule! Ce-ai făcut? Ai lăsat-o acolo pe vremea asta?!
‒ Am lăsat-o şi gata! Nu vreau să mai discut! Cred că mai importantă era cheresteaua decât…. şi îşi înghiţi cuvântul care urma să fie rostit…
Marin nu mai scoase o vorbă, se băgă în aşternut, holbându-şi ochii în întuneric. Femeia se aşeză lângă el şi privi minute bune deasupra tocului uşii, unde erau ţintuite icoanele. Marin încerca să adoarmă, să-şi depărteze gândul de la căţeluşă, să găsescă un final fericit, însă nu-şi afla calea spre linişte.
Afară, ninsoarea nu contenea, începuse şi un vânt ce aduna troiene prin locurile dosnice. Gerul limpezea aerul dimineţii şi desena figuri stelare pe lumina ferestrelor. Se întrezărea lumina. Marin se trezi primul, de fapt nu dormise o clipă.
Ochii deschişi căzuseră unul câte unul în imaginea stranie a unui culcuş. Parcă vedea locul unde încercau să supravieţuiască puii căţeluşei, alături de mama lor. Gândul că fusese un netrebnic, un nenorocit fără scrupule, nu-i dădea pace. Încerca să-şi impună alte imagini, alte întâmplâri, însă din interiorul lui izvora, ca un spin, teama, durerea şi chinul unui gest necugetat.
Fapta de neiertat pe care tocmai o săvârşise el, omul credincios de până mai ieri, îl transforma într-un om de nimic, o umbră a pământului de care s-ar fi lipsit până şi Dumnezeu, cu toată bunăvoinţa Lui. Se hotărî să se îmbrace şi să pornească spre târg, s-o aducă pe Laica.
Când dimineaţa se arăta în ferestre, Marin era gata de plecare. Deschise uşa şi fu întâmpinat de stratul gros de zăpadă ce acoperea pretutindeni ograda şi de o dâră neagră-sângerie ce se ivea pe treptele casei spre poartă şi se prelungea cu o coadă lungă, de zmeu.
Lui Marin i se împăienjeniră ochii. Nu desluşea forma întunecată, aşezată pe scări sub stratul de zăpadă. Începu să îndepărteze cu palmele neaua subţire şi curând, dădu la iveală o imagine cutremurătoare.
Laica, cu lăbuţele pe ultima treaptă a scărilor, zăcea îngheţată cu un puişor negru cu pete albe în gură, ca într-o ultimă imagine de fidelitate, cu ochii bulbucaţi spre stăpânul ei. De la poartă, spre grajdul cailor se prelungea o altă cărăruie şi mai adâncă, un tranşeu de front, un du-te-vino, un drum al chinurilor şi supravieţuirii. Faţa lui Marin păli instantaneu într-un pământiu de mormânt.
„Am încercat, stăpâne, să-l aduc viu şi pe cel de-al cincilea fiu al meu, am cărat toată noaptea, dar vremea şi soarta mi l-au luat înainte de-a fi ajuns cu el acasă!”...
Cine rostea, oare, toate aceste gânduri şi cuvinte la un loc, care loveau pământul, copacii şi aerul din jur, dar mai ales, suflete ce nu se omătesc nicio clipă în târgul Focşanilor?
………………………………………………….
Din ieslea cailor, din piepturile a patru căţeluşi înfometaţi, răsunau strigăte disperate de chemare către mama lor...
…………………………………………………
Întâmplarea mi-a întărit convingerea că omul, în măruntaiele fiinţei lui, este în stare de fapte greu de imaginat, pe care animalele pământului şi ale lui Dumnezeu nu le-ar săvârşi niciodată.
Cine nu a auzit de cazurile în care copii, cu vârste foarte fragede, au fost abandonaţi de mama lor, sau de prunci abia născuţi, aruncaţi la ghena de gunoi…
