Educație

Răcoasa în anul Centenarului/ Mărăștiul, inima mea

Janine VADISLAV
8 aug 2018 992 vizualizări

Aparent, satul Mărăşti nu s-a schimbat  prea mult după Primul Război Mondial şi nici după cel de-al Doilea... Oamenii au trăit cu grija zilei de mâine, cu grija pământului care trebuia muncit, a copiilor care luau calea oraşului, să înveţe, să devină ceva în viaţă, să nu mai trudească aşa cum trudiseră bunicii şi taţii lor. Poate că în sat nu se mai auzea zumzetul acela care însemna viaţa trăită din plin, dar cum bucuriile şi durerile erau toate de la Dumnezeu, reuşeau cumva să meargă mai departe.

Nu mai era forfota din sat şi nici acea atmosfera idilică de dinainte, căci mulţi lipseau din Mărăşti căzuţi pe câmpul de luptă, unii dintre ei în osuarele din Mausoleu, alţii îngropaţi cine ştie pe unde. Cei care s-au întors acasă bolnavi, răniţi, fără un picior, vorbeau puţin, ferindu-se  să amintească de grozăviile prin care trecuseră.

Aşa era şi în familia domnului Gheorghe Matei, acum în vârstă de 80 de ani. Bunicul lui luptase în Primul Război Mondial, din care a scăpat doar cu sperietura cum se spune, dar tatăl lui a căzut la Cotul Donului, în al Doilea Război Mondial. Avea doar 4 ani când mama lui a primit înştiinţarea de moarte...  De supărare s-a îmbolnăvit şi bunicul, doi fii i se prăpădiseră în război. Nu-l mai lega nimic de viaţa care, dintr-o dată, devenise pustie. Domnul Matei avea 4 ani, pe moment nu a înţeles ce înseamnă să rămâi fără tată, dar mai târziu a avut de suferit, a dus o viaţă foarte grea, cu tată vitreg şi fraţi vitregi, care i-a năruit sănătatea. A simţit pe propria-i piele ce înseamnă viaţa unui orfan de război...  Bunicul îl mai lua pe lângă el, dar nu voia să-i vorbească despre ceea ce trăise în Primul Război Mondial. Mai multe i-au povestit oamenii din sat.

L-aţi cunoscut bine pe bunicul dumneavoastră? întreb.

„Cum să nu? L-am cunoscut bine şi-mi amintesc - parcă ar fi fost ieri - cum mergeam cu el, cu oile la păscut.  Primul Război, din care abia a scăpat cu viaţă, şi al Doilea Război Mondial în care a pierdut doi fii, unul tatăl meu, şi-au lăsat amprenta asupra lui. Ca fizic semăna cu tata, ca fire devenise ursuz, nu prea vorbea”.

- Povestea din războiul în care a luptat?

„Povestea că era greu. Rămâneau fără mâncare, nemţii le otrăveau fântânile lăsându-i fără apă. Spunea că se rugau unul de altul - mă scuzaţi de expresie - se urinau în gamelă să bea unul de la altul urină. Am lucrat cu oameni din sat, care povesteau, după ani buni, tot cu teamă, cât de greu le-a fost...”

- De ce le-a fost greu?

„Căutau opinci prin pod, le frigeau şi le mâncau. Au fost chinuiţi, trudiţi tare. Un moş, Ioan Băeşu, mi-a povestit că a fost pe şareta lui Averescu. Se vedea de la noi unde avea Averescu bordeiul. Mackensen, care fusese coleg  la Şcoala Militară cu mareşalul nostru, cobora până aproape cu avionul şi-i spunea: „ Averescule, predă-te, până-n trei zile sunt la Iaşi”. Cică ar fi fost ceva între ei, se spunea că Mackensen îl ura foarte tare pe mareşalul Averescu pentru că  era  foarte deştept şi i-a dat o palmă. Colegii i-au cerut să-i întoarcă palma, dar Averescu a refuzat spunând „Palma asta o va plăti ţara lui.” Când Mackensen trecea  cu avionul, îi spunea, „Nu mă predau. Fii atent că a venit timpul  să plăteşti palma.” 

În noaptea aceea  Averescu a umblat prin tranşee până sus, la Ecaterina Teodoroiu. Acolo a venit şi Ieremia Grigorescu. „La 7 dăm atacul!” ar  fi spus Averescu. La 7 românii i-a luat la baionetă. Când i-a văzut nemţii în cămaşă şi izmene, s-au speriat de i-a gătit. O bătrână mi-a povestit că era ascunsă cu feciorii ei în beci şi-i auzeau când mureau. Ai noştri ziceau „Of, mamă!”

- Cum de aţi ţinut minte? întreb

„Îi iscodeam, iar ei îmi povesteau. Era ca şi cum am fi vorbit despre tatăl meu care fusese omorât la Cotul Donului, în al Doilea  Război Mondial şi el mi-ar fi spus prin ce a trecut...”

- Cum au supravieţuit?

„Nu ştiu, aşa a fost de la Dumnezeu. Cei mai mulţi s-au întors bolnavi de la război, au murit degrabă.”

- Cum li s-a părut când au aflat că s-au întors într-un sat care devenise erou?

„Noi am zis că li s-a părut normal, dar numai Dumnezeu ştie ce era în sufletul lor. Şi-a reluat fiecare traiul. Mi-a povestit directorul şcolii care era pe-atunci, că au sărbătorit victoria obţinută şi la un moment dat s-a terminat vinul.  Atunci, Averescu l-a întrebat pe un prieten din Panciu, aflat de faţă, „Nistore, mai ai vin?

„Am, domnule Mareşal. vreţi şi sifon?”

„Nu fă din două treburi bune una rea. Vinu-i vin şi apa-i apă!”, ar fi spus Averescu. Era un om deschis, un bun camarad, zâmbeşte domnul Matei.

- Sunt amintiri şi despre Regina Maria?      

„Se spune că odată, pe când cobora spre Vidra, maşina în care se afla Regina Maria s-a răsturnat. De bucurie că nu a murit, a făcut Şcoala din Mărăşti, cu o secţie de croitorie şi de ţesătorie.”

- Ce înseamnă Mărăşti  pentru dumneavoastră? întreb.

„O amintire de pe urma războiului, plăcută pentru că aici a fost o mare victorie, aici s-a decis victoria Armatei Române. De aceea, aş dori să fie lumea mai unită, luată în seamă. Să se dea mai multă atenţie bătrânilor care au nevoie de doctor, de medicamente, pentru că am făcut şi noi ceva pentru satul nostru, pentru ţară. Am dat jertfa de sânge şi am muncit în timp de pace, să fie pâine pe masă, a mai spus domnul Gheorghe Matei, mărăşteanul care şi-a văzut bunicul murind de oful băieţilor lui răpuşi pe câmpul de luptă în al Doilea Război Mondial şi n-a aflat ce înseamnă iubirea de tată şi nici traiul bun alături de părinţii lui, căci a fost orfan de război.

N-a trăit o copilărie fericită şi a dus toată viaţa dorul tatălui pe care l-a cunoscut prea puţin, în schimb a crescut două fete care au simţit din plin dragostea de tată, un tată care şi-a idolatrizat copiii, un tată care a făcut totul pentru ca fetele lui să ajungă ceva în viaţă. A reuşit, iar una dintre ele, în care sămânţa sădită a prins rod, a ajuns profesor de istorie. Din respect pentru cei căzuţi şi din dorul  pe care-l simte şi acum pentru tatăl şi unchiul pieriţi în luptă, domnul Matei îşi ducea fetele la Mausoleu cum alţi părinţi îi duc la teatru sau la cinema...  Rodul a încolţit, a crescut, doamna Luminiţa Iliescu are alături de domnia sa un soţ care este şeful Secţiei de Istorie Focşani (Muzeul Vrancei ) şi un fiu pasionat tot de istorie.

„Fiecare din noi purtăm pecetea locului în care am trăit anii copilăriei, vârsta de aur, acei ani ai cunoaşterii primare. Fiecare avem Ţara noastră la care, atunci când ne e bine sau mai greu ne raportăm. Rădăcinile mele sunt strâns legate de satul Mărăşti, satul care a dat tributul de sânge în teribila vară a anului 1917. Primele mele amintiri ca şi copil, raportându-mă la istoria locului, sunt indubitabil legate de Mausoleul ridicat în memoria eroilor acelei istorice veri, de Şcoala „Regina Maria” unde am învăţat clasele I-VI, de Biserica-monument, dar mai ales de cazemata din curtea bunicilor dinspre mamă. Fiecare dintre aceste locuri îmi trezeşte  amintiri, unele cu o încărcătură emoţională aparte.

Mausoleul a fost în anii copilăriei mele un loc de „pelerinaj”, un loc care  exercita asupra mea o atracţie inexplicabilă, era un fel de loc magic, un altar al neamului unde mergeam pentru a mă reculege. Cu siguranţă, copil fiind, nu conştientizam aceste lucruri, dar mai târziu toate trăirile au plămădit în mine drumul către Istorie. Fiecare detaliu arhitectonic, de la vulturii care mi se păreau uriaşi, la basoreliefurile care plachează cele două intrări ale mausoleului, avea asupra mea o înrâurire extraordinară. Plăcile comemorative, bustul mareşalului Alexandru Averescu, statuia eroului rănit care predă unui tânăr făclia, simbol al eternităţii, criptele din interior, sarcofagele marilor comandanţi ai Armatei Române, uniformele ofiţerilor, toate aceste sfinte artefacte s-au întipărit în memoria, dar mai ales în sufletul meu.

Nu pot să evoc imaginea Mausoleului, fără a-mi aduce aminte de cel care ani buni a îngrijit acest loc măreţ, nenea Tănăsache Tecuceanu, un om al locului care, cu tot sufletul şi cu toată dăruirea a dat culoare acestui spaţiu sacru. Aleile Mausoleului erau străjuite de cei mai parfumaţi şi catifelaţi trandafiri, dublaţi de panseluţe multicolore care alcătuiau un covor floral pe care vizitatorii nu aveau cum să nu-l vadă. Nu doar localnicii l-au apreciat, dar şi străinii care au venit în vizită au lăudat întotdeauna strădania acestui devotat custode.

Nenea Tecuceanu, aşa cum îi spuneam noi, s-a identificat cu spaţiul acesta pe care ştia să-l prezinte celor care-i păşeau pragul, cu toată însufleţirea şi cu tot respectul faţă de jertfa celor care-şi dorm somnul de veci în Mausoleu. Chiar dacă nu avea studii de specialitate, devotamentul şi  respectul faţă de istorie au fost mai presus de studii şi de pregătire, iar lucrul acesta nu avea cum să treacă neobservat. Locaţia aceasta a fost  de-a lungul anilor martorul  multor evenimente: generaţii întregi de elevi au fost primite în rândul pionierilor, în rândul cărora mă număr şi eu. Mausoleul a găzduit manifestări grandioase care se încadrau în tiparul Epocii de aur, vizite ale unor personalităţi ale regimului trecut, dar mai ales prezenţa miilor de simpli cetăţeni care veneau să aprindă onest candela recunoştinţei faţă de toţi cei care şi-au găsit sfârşitul pe câmpul de luptă de la Mărăşti. Flacăra aceasta ar trebui să nu se stingă nici o dată, să fie parte a conştiinţei noastre în acest an al Centenarului Marii Uniri. Şi acum mergem cu familia la Mausoleu. Este un fel de plimbare ritualică pe Acropola luptei pentru România Mare”, spune doamna profesor Luminiţa Iliescu.

- Care ar fi al doilea loc drag sufletului dumneavoastră? întreb.„Cu rezonanţă în sufletul meu ar fi Şcoala Regina Maria unde am învăţat până în clasa a-VI-a.  Şcoala avea un număr mare de elevi, în anii  de gimnaziu, funcţionând  clase paralele. Era dotată cu laboratoare de fizică, biologie, o sală mare de sport, iar construcţia în sine este şi astăzi impresionantă. Din nefericire numărul elevilor a scăzut dramatic, iar şcoala este astăzi aproape pustie. Consider că datorită istoriei acestei instituţii strâns legată de Primul Război Mondial, de Societatea “Mărăşti” şi mai ales de Regina Maria, şcoala ar trebui înscrisă în lista monumentelor istorice.  Un alt loc care merită a fi evocat este Biserica satului cu hramul Maria Magdalena. Este cunoscut faptul că Biserica a fost distrusă în timpul atacului Armatei a-II-a Române asupra satului însă, după război, a fost reconstruită şi, alături de şcoală, poartă amprenta Casei Regale, la intrare putându-se vedea portretele Regelui Ferdinand Întregitorul şi al Reginei Maria. De biserică sunt foarte legată afectiv pentru că acolo a fost oficiată cununia noastră religioasă, iar în copilărie curtea interioară, dar şi casa parohială erau spaţiu de joacă al meu şi al fiicei părintelui Ion Croitoru, Alina, care a decedat în condiţii tragice. Sunt amintiri frumoase pe care le depozităm în memorie şi care nu pot fi estompate, dimpotrivă devin şi mai puternice, mai emoţionante”.

- Nu mi-aţi spus care este cel mai drag loc sufletului dumneavoastră?

„Cazemata din curtea bunicilor dinspre mamă. Acum, din nefericire, totul este ruină, locul e pustiu, casa în care au locuit bunicii stă să se prăbuşească, doar cazemata străjuie locul, purtând cu sine, peste veacuri, istoria acestui loc încărcat de istorie. Ea a fost decapată de către autorităţi şi se poate vedea integral, doar dacă plouă nu se poate intra în interior. Din exterior ea reprezintă o mărturie a faptului că inamicii în Primul Război Mondial au dominat poziţia satului Mărăşti şi datorită acestui sistem de fortificaţii. Cazemata a fost în centrul atenţiei în anul 1977, la 60 de ani de la marea ofensivă de la Mărăşti, atunci când autorităţile au organizat manifestări grandioase dedicate victoriei Armatei Române. Televiziunea Română  a realizat atunci emisiunea în curtea bunicilor mei pe „acoperişul “cazematei din curte. Aveam opt ani şi acel episod, dar şi amintirile bunicului meu de pe front, toate poveştile, atmosfera pe care o respiră satul, istorisirile moşilor din sat, unii fără picioare, fără o mână, urme ale Marelui Război, toate mi-au marcat devenirea, punându-şi amprenta asupra a ceea ce urma să aleg, Istoria, magistra vitae”, ne-a mai spus doamna profesor Luminiţa Iliescu.

Ce-aş mai putea adăuga... Locul acesta, care se numeşte satul erou Mărăşti, a devenit şi locul meu de baştină. Eram în căutarea unui astfel de loc.  Dacă ar putea o minune să aducă înapoi lumea veselă, cu necazuri şi bucurii, vorbele spuse peste gard, sau la gura sobei iarna, să reapară drumul între grădinile vecinilor şi băncile de la poartă unde în zile de sărbătoare aflai ce-a mai făcut cutare, sau cutare din sat, cine se însoară, cine are copil mic, cine vine, cine pleacă, să se audă un banc de care să râzi cu gura până la urechi, parcă ar mai fi o viaţă de trăit. Ne-am instrăinat până şi de cei care trăiesc la doi paşi de noi. Eu cred că ceea ce ne-a dezbinat, ne va aduce din nou, împreună, într-o zi.  Drumul nostru nu se opreşte aici. Avem o datorie faţă de cei care au murit în plină tinereţe pentru noi. ( Janine VADISLAV )


În lipsa unui acord scris din partea Ziarului de Vrancea, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi inseraţi vizibil link-ul articolului: #insertcurrentlinkhere

Ziarul de Vrancea  nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor din comentariile de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.
Ziarul de Vrancea doreste ca acest site sa fie un spatiu al discutiilor civilizate, al comentariilor de bun simt. Din acest motiv, cei care posteaza comentarii la articole trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
1. Sa se refere doar la articolul la care posteaza comentarii.
2. Sa foloseasca un limbaj civilizat, fara injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, daca acestea nu au legatura cu textul.
4. Username-ul sa nu fie nume de personalitati ale vietii publice sau parodieri ale acestora.
Autorul unui articol poate fi criticat pentru eventuale greseli, incoerenta, lipsa de documentare etc.
Nerespectarea regulilor mentionate mai sus va duce la stergerea comentariilor, fara avertisment si fara explicatii.
Abaterile repetate vor avea drept consecinta interdictia accesului la aceasta facilitate a site-ului.