Răcoasa în anul Centenarului / Omagiul tinerei generații
Eroii din familia mea: Un adolescent de 18 ani aduce un elogiu stră- străbunicului, care a luptat în Primul Război Mondial. Numele său este Vlad- George Iliescu şi este elev în clasa a-XI-a, Liceul Teoretic „Ioan Slavici”, din Panciu, acolo unde locuieşte cu părinţii. „Rădăcinile” ( o parte din ele ), sunt mai sus, în satul Mărăşti, acolo unde mama sa a venit pe lume într-o familie ca multele altele, o familie de oameni muncitori, curaţi la suflet, cu milă faţă de aproapele, săritori la nevoie, ştiind ce-i aceea pizmă cât să se ferească de ea. Demni, drepţi în faţa Domnului, cu un curaj transmis din generaţie în generaţie de ostaşii care, doar în izmene, au năvălit peste armata austro- ungară, risipită ca un stol de păsări speriate, ne ştiind ce-a dat peste ea. Dreptatea, cinstea şi dragostea de glie au transmis-o copiilor şi nepoţilor, pentru că aşa au crezut că se cade. Într-o astfel de familie s-a născut doamna profesor Luminiţa Iliescu, mama lui Vlad. Bunicii şi părinţii i-au sădit în suflet dragostea pentru moşii lui. De la ei a aflat povestea locului devenit de-acum mitic, înflăcărând imaginaţia unui copil curios si inteligent, trezindu-i interesul pentru istorie. Nici contribuţia tatălui n-a fost mai mică. Istoric şi domnia sa, muzeograful Ionuţ Iliescu a scris despre Mărăşti ca nimeni altul, cu dragoste pentru omul simplu, care ţine strâns coarnele plugului în aburul suav al dimineţilor, rugându-se pentru o recoltă bună, aşa cum au ţinut moşii lui arma pe câmpul de luptă, dar şi despre renaşterea satului Mărăşti ca pasarea Phoenix din propria-i cenuşă.
Pe aceste locuri Vlad a copilărit în vreme de pace fiind crescut de bunicii materni care-l duceau de mână la Mausoleu, care-i povesteau despre grozăviile aflate de la părinţii şi bunicii, trecuţi prin proba de foc a Primului Război Mondial
„Mărăştiul a rămas în inima mea pentru că acolo mi-am petrecut mare parte din copilărie, iar mersul de mână cu bunicii, sau părinţii, la Mausoleul Eroilor îl privesc acum, la 18 ani, ca pe un drum iniţiatic, un drum al cunoaşterii căci, peste ani, pasiunea pentru istorie - transpusă în realizarea unor filme documentare, dar şi în participarea la Olimpiada Naţională de Istorie - a fost un mod de a mă legitima, de a demonstra că pentru mine cunoaşterea istoriei este o datorie nobilă, o datorie morală Poate că nu aş fi ţintit atât de sus, dacă nu aş fi fost atât de intim legat de acest loc, unde s-a dat una dintre cele mai crâncene lupte din vara anului 1917, lupta care a decis victoria finală.
În satul bunicilor mei se intră pe sub Arcul de Triumf ridicat în amintirea şi pentru a onora victoria Armatei a II-a Române condusă de generalul Alexandru Averescu, cel care a scris o memorabilă pagină de istorie. Pe el stă scris „Câmpul Istoric Mărăşti”, locul în care, şi pentru care, au luptat bravii ostaşi români sub deviza „Pe aici nu se trece!” Mărturie a faptelor de arme din vara fierbinte a anului 1917 stau tranşeele de pe dealurile dimprejurul satului Mărăşti acoperite acum de vegetaţie, pe care bunicul mi le-a arătat în desele noastre drumeţii prin pădurile ce acoperă dealurile Drăgoteştilor, Vârlanului, Momâia, Albei. Acestora li se adaugă cazematele din sat şi din vecinătatea lui. Una dintre ele este cazemata din curtea străbunicului meu, Ştefan Matei, rămasă mărturie a faptului că Războiul cel Mare a trecut nu doar prin satul bunicilor şi străbunicilor mei în acea vară de foc a anului 1917, ci chiar prin grădina casei lor, când soarta frontului din Moldova depindea de rezistenţa Armatelor Române.
Sunt mândru că în familia din partea mamei am străbunici care au luptat în ambele războaie: stră- străbunicul. Ştefan Matei, a luptat la Mărăşti sub comanda generalului Alexandru Averescu, iar fiul său, Gheorghe Matei, a luptat pe frontul din Răsărit, murind în anul 1942 la Cotul Donului. Evenimentele petrecute sunt o parte din istoria familiei mele. De mic, bunicul îmi povestea despre bunicul său care a participat la ofensiva de la Mărăşti, m-a purtat prin toate locurile care păstrează încă urmele teribilului război. Mausoleul Eroilor a devenit pentru mine - axis mundi. Cazemata din curtea străbunicului, casele reconstruite de Societatea Mărăşti, şcoala, care poartă numele Reginei Maria, Biserica, toate au o poveste a lor, toate amintesc de urgia care a făcut satul una cu ţărâna. Ecourile luptelor de la Mărăşti „sparg” liniştea satului erou şi, după 100 de ani de la marea ofensivă din ziua de 7 iulie 1917, se aude clar, mobilizator, Ordinul de zi al comandantului Armatei a-II-a Române, generalul Alexandru Averescu, intrat în memoria colectivă a locuitorilor satului Mărăşti ca fiind cel care i-a dat o lecţie înfumuratului mareşal Von Mackensen, cunoscut sub numele de „spărgătorul de fronturi”, care va ameninţa de pe peronul Gării de Nord : „La revedere, peste două săptămâni, la Iaşi!” Marele om de arme al momentului, cel care şi-a legat numele de victoria de la Mărăşti, generalul Averescu, îl va contrazice tocmai prin răsunătoarea victorie pe care o va câştiga în urma ofensivei de la Mărăşti.
- Îţi aminteşti cum suna acel ordin? întreb.
„Cu siguranţă! Cuvintele generalului par să vină spre noi de la Observatorul situat pe Dealul Carpenului, la cota 707, „Ostaşi! A sosit momentul mult aşteptat de toată suflarea românească, de voi însă mai mult decât de oricine , depinde să reluăm lupta pentru a răsturna zăgazul dincolo de care se aud gemetele părinţilor, fraţilor, copiilor noştri sub apăsarea vrăşmaşului hrăpăreţ. Nu uitaţi că reluăm lupta pentru cea mai dreaptă şi mai sfântă cauză, pentru izgonirea cotropitorilor din căminele noastre“, ne spune Vlad Iliescu, elevul pasionat de istorie.
Luptele propriu-zise au început în data de 9 iulie 1917. Armata a-II-a Română a fost silită să bombardeze satul care fusese ocupat de armata germană. Asediul asupra satului a fost început în ziua de 11 iulie 1917 de către Divizia a-III-a Infanterie, iar după aproape trei ore şi jumătate de lupte aprige, pentru fiecare tranşee, pentru fiecare curte, în jurul orelor 10 satul era în întregime eliberat de soldaţii români. În timpul bombardamentului, unul din proiectile a lovit biserica din sat, iar din cele 123 de case, 65 au fost şterse de pe faţa pământului.
„În această uriaşă canonadă a fost prins şi stră- străbunicul meu, Ştefan Matei care, în noaptea de 10 spre 11 iulie, alături de ceilalţi bravi ostaşi au coborât dealurile Drăgoteştilor, ale Vârlanului şi Albei, au trecut apa pârâului Limpejoara şi au început să urce povârnişurile dealului Mărăşti. Aşa cum îi va povesti mai târziu nepotului său, adică bunicului meu, Matei Gheorghe, au reuşit să se apropie de liniile duşmane la o distanţă de 100-200 de metri. Bunicul spune că stră- străbunicul meu i-a povestit cum în liniştea aceea îşi auzea inima bătând. Înaintea atacului, gândul lui era la familie, la cei dragi, crezând că nu-i va mai vedea după ce urgia atacului avea să se dezlănţuie. Bunicul mi-a povestit că în puterea nopţii o ploaie de luminiţe vestitoare de furtună se oglindeau pe apa Limpejoarei. Până la ultimul oştean din armata română se ştia ce însemnă acele steluţe care pâlpâie pe cer şi se sting ca la un semn. În pragul zorilor a răsunat un bubuit extraordinar care marca începutul lungului tir al artileriei române. Atunci a început iureşul, ostaşii români, cu baionetele la arme, s-au ridicat de la pământ pornind spre creastă. În mijlocul acestor bravi soldaţi se afla şi stră- străbunicul meu care a luptat în unul din Regimentele, luând cu asalt crestele dealurilor. Mulţi dintre ei cad pe dealurile din jurul satului, cei care nu sunt loviţi de schije sau de grenade reuşesc să pătrundă în prima tranşee angajându-se în lupta corp la corp.
Stră- străbunicul meu, alături de ceilalţi viteji ostaşi ai Armatei a-II-a Române, dând dovadă de credinţă faţă de ţară şi faţă de pământul acesta sfânt, s-a aruncat în luptă urmând exemplul ofiţerilor care conduceau atacul. Printre aceştia vrednicul de amintire, căpitanul Ion Coravu. Nici nu se putea să fie altfel, când în apropiere, în asaltul de pe crestele Mânăstioarei, de un curaj asemănător sfinţilor, dădea dovadă eroina Ecaterina Teodoroiu.
- Au rămas mărturii scrise? întreb.
„Mihail Sadoveanu evocă bătălia de la Mărăşti astfel, „Veneau ameninţătoare ca valurile ne oprite Regimentele 2 Vânători şi 4 Argeş … Dintr-o dată, după zile şi nopţi de teribilă bombardare, după suferinţele morale ale aşteptărilor, lovitura aceasta bruscă a infanteriei noastre dezlănţuia panică în rândurile vrăjmaşilor. Unii începură a fugi spre sat şi spre drumurile de scăpare cu capetele goale, aruncând armele. Alţii înfigeau puştile şi baioneta-n jos înainte-le, înălţau braţele şi se constituiau prizonieri în masă, palizi şi tremurând de groază”, spune Vlad.
Către dimineaţă satul Mărăşti a trecut în mâinile Armatei Române. Arhiducele austro-ungar Joseph raporta a doua zi Marelui Cartier General austro-ungar: „La 11 iulie după cea mai vie pregătire de artilerie şi după ce s-a infectat cu gaze tot terenul inamicul, cu o superioritate de forţe de infanterie, pleacă la atac pe întregul front al Diviziei 218 infanterie…În luptă disperată linia noastră subţire este respinsă. Pe un teren greu şi sub presiunea celui mai tare foc de artilerie inamic, contraatacurile noastre au avut prea puţin rezultat... Artileria noastră a fost decimată, iar infanteria a suferit foarte mari pierderi“.
- Și asta n-a fost tot, cred.
„A urmat un alt greu atac, acela de pe Poiana Încărcătoarea. Ce înseamnă această poziţie? E un teren înalt, transformat de inamic într-un fel de redută, organizat genistic, pentru a rezista unui asediu. Atacul asupra acestei poziţii s-a declanşat în a şaptea zi de aspre înfruntări în zona Mărăşti.
- Cu siguranţă, a fost cumplit, pe viaţă şi pe moarte, spun.
„A fost. A fost un adevărat carnagiu, pentru că după mai multe atacuri ale Armatei Române, inamicul continua să reziste, ba mai mult unul dintre batalioanele în care a luptat şi stră - străbunicul meu, Ştefan Matei a rămas prins în încercuire, având misiunea aproape imposibilă de a rezista ceasuri lungi ca anii, până când aveau să primească întăriri. După atacuri succesive, Încărcătoarea ajunge în mâinile românilor. Însă cu câte sacrificii! Bunicul mi-a povestit că atunci când ai noştri au ajuns în poiană priveliştea era înspăimântătoare. Tranşee, adăposturi, tunuri şi mortiere, arme automate, puşti cu baionetă, grenade şi cartuşe erau amestecate cu cadavre şi răniţi din ambele tabere. Pârâul Alba, dar şi Şuşiţa erau înroşite de sângele curs în acele zile. Gemete de moarte se auzeau peste tot. Constantin Chiriţescu a surprins tragismul acestei teribile bătălii, „Printre reţelele intacte de sârmă zăceau bravii soldaţi ai coloanelor de atac prinşi de moarte în poziţiile cele mai bizare, sfâşiaţi de ghimpii sârmelor, cu hainele şi cu carnea ruptă, unii cu membrele smulse, alţii fără cap…Tragic revers al medaliai biruinţei“, povesteşte Vlad.
Asaltul asupra satului Mărăşti a rămas în memoria contemporanilor, dar şi a urmaşilor acestora. Dovadă sunt mărturiile pline de lacrimi şi durere - chiar şi la 100 de ani de la cumplitul eveniment - ale mărăştenilor care au avut pe cineva în luptă, care au trăit acele momente cumplite, din care nu au crezut că vor scăpa, dar au scăpat, poate că tocmai pentru a le povesti urmaşilor şi urmaşii, urmaşilor lor, pentru ca acele mărturii cutremurătoare să nu rămână nepovestite, să fie date mai departe.
„O asemenea întâmplare mi-a spus-o bunicul meu, povesteşte Vlad, care la rândul său a auzit-o de la bunicul lui. În ziua în care satul fusese luat cu asalt de armatele noastre, soldaţii români, chiar şi stră-străbunicul, au auzit urlete ale sătenilor ascunşi în pivniţe, pentru că n-au vrut să-şi părăsească casele. Au fost prinşi de inamic şi înjunghiaţi cu baionetele, încât sângele curgea pe marginea şanţului ca apa de ploaie. Dovada cea mai vie a faptului că războiul a lovit familia mea, este prezenţa cazematei din curtea stră-străbunicului, Ştefan Matei. Ea a fost ridicată împreună cu celelalte cazemate şi adăposturi germane în iarna anului 1916-1917, iar familia stră- străbunicului s-a refugiat dincolo de pârâul Alba, într-un loc pe care bunica şi-l aminteşte ca fiind la „odaie”. Când războiul s-a sfârşit, satul a fost refăcut cu sprijinul Societăţii Mărăşti. Sătenii s-au întors şi au muncit la reconstrucţie. Un moment deosebit l-a constituit prezenţa Majestăţilor lor Regele Ferdinand şi Regina Maria, veniţi la inaugurarea lucrărilor, moment la care şi stră- străbunicul meu a fost de faţă. Se spune că a fost foarte emoţionat când şi-a văzut regele care, un an mai târziu, avea să fie încoronat la Alba Iulia împreună cu Regina Maria, ca Regi ai României Mari.
După război, Regele Ferdinand s-a ţinut de cuvânt şi le-a dat oamenilor pământ. A primit pământ şi familia Matei.
„Pământul dat de Regele României Mari a fost lăsat moştenire nepoţilor. Pe lotul primit moştenire, bunicul meu, Gheorghe Matei, a ridicat casa. În 1949 însă, tăvălugul comunist le-a răpit mare parte din pământ, fapt ce a reprezentat un sacrilegiu pentru că pământul acesta îşi luase un greu tribut de sânge. Cu trudă, dar şi cu credinţă au fost ridicate, din fondurile Societăţii Mărăşti, Mausoleul Eroilor, Biserica cu hramul Sfintei Maria Magdalena, casele, Şcoala „Regina Maria”. La ridicarea Bisericii, dar şi a Mausoleului a participat şi stră- străbunicul meu, pentru că a considerat o datorie sfântă să mulţumească astfel Celui de Sus că a rămas în viaţă, dar şi o îndatorire faţă de istoria acestui loc, faţă de sat, faţă de familie, dar mai ales faţă de cei care îşi dorm acolo somnul de veci, marii comandanţi ai Armatei Române în frunte cu mareşalul Alexandru Averescu. Din nefericire nu sunt documente în familie, ci doar amintiri păstrate cu mare grijă în memoria urmaşilor. Pentru mine imaginea stră-străbunicului meu este aceea a unui brav soldat care şi-a servit ţara, care a văzut împlinit visul de veacuri al românilor, România Mare. El a murit de supărare după ce doi dintre băieţii săi au fost luaţi pe front, iar cel mai mare, Gheorghe, a murit la 24 de ani, în 1942, în bătălia de la Cotul Donului, rămânând în urma sa un băiat de 4 ani, bunicul meu. Poate că acest destin al familiei mele legat de firul unei istorii ce nu poate fi uitată, poate glasul moşilor şi strămoşilor mei, care îşi dorm somnul de veci în cimitirul satului, poate drumeţiile în locurile unde şi astăzi mai găseşti un cartuş, o tranşee, o grenadă, un obuz, m-au orientat definitiv către Istorie, o Istorie pe care nu avem dreptul să o uităm”, ne-a mai spus Vlad George Iliescu, liceanul îndrăgostit iremediabil de istorie, de locurile fabuloase unde strămoşul său a luptat ca un erou alături de mulţi alţi eroi, pentru alungarea duşmanului.
Datoria noastră este să nu-i uităm, să-i pomenim în veci, să-i povestim cu bucurie amintind actele lor de vitejie, chiar dacă destinul multora dintre ei a fost curmat brutal, în plină tinereţe. Avem o datorie de-mplinit, aceea de a-i onora pe cei care au luptat până la ultima suflare, până la ultima picătură de sânge, fără să se gândească o clipă măcar că jertfesc ceea ce au mai de preţ, viaţa. ( Janine VADISLAV)
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Educație
