Educație

Publicistica savantului vrâncean Simion Mehedinți, mai actuală ca oricând (II)

Valeriu Anghel
20 mai 2022 1595 vizualizări

La 60 de ani de la mutarea întru cele veșnice, publicistica savantului vrâncean Simion Mehedinți este mai actuală ca oricând.

Vrânceanul întemeietor al geografiei românești ca știință n-a lipsit nici din începuturile publicisticii noastre moderne, Dumineca poporului rămânând până azi un model de slujire a unui nepieritor crez – „Un neam, un suflet, un hotar“. Crez adumbrit de visurile nebunești ale lui Hitler și Stalin, iar astăzi – de paranoia lui Putin.

„Socoteala greșită a lui Dimitrie Cantemir”

30 martie 1924

Iarăşi se îndreaptă cuţitul spre inima Moldovei, ca acum 100 de ani. Ruşii strigă pe toate cărările că ceea ce numesc ei Basarabia, adică „Moldova dintre Prut şi Nistru”, e pământ răpit de români de la ruşi!

Unde, eşti tu Alexandru cel Bun sau Ştefan cel Mare să auzi unele ca acestea! Unde eşti Niculcea, care ai cunoscut cel dintâi cât de amară e pâinea muscălească şi cât de gros e obrazul lor! Unde sunteţi voi, cei morţi în toamna anului 1916, când socoteaţi că ruşii sunt prietenii României, iar ei se bucurau de jalea noastră!...

Cei ce scriu în foaia asta n-au pe cugetul lor păcatul de a fi crezut măcar o clipă în făgăduielile ruşilor. De la bunicii şi răzbunicii noştri învăţasem una şi bună: De la răsărit ne-a venit holera pe cozile cailor muscăleşti.

Holeră pe drumuri, ciumă în case, borşul vărsat de muscali pe capul gospo­dinelor noastre, jaful pământului şi necinstirea omului, iată ce ne-a venit din­spre răsărit. Iar la urma tuturor urmelor a venit nihilismul, îndemnul spre rătă­cirea socialistă şi bolşevismul.

Aceste sunt darurile care ne-au venit dinspre răsărit!

Dar rana cea mai adâncă dintre toate a fost înjunghierea Moldovei până în inima ei – până la Prut. A văzut atunci nu numai cărturari cinstiţi, ca Niculcea, ci tot poporul: că-i slut la Prutl

Şi slut a rămas 106 ani, de la 1812 până la 1918! Niciunul dintre cei intraţi în robia muscălească n-a mai apucat să vadă iarăşi lipirea cu ţara bătrânilor.

Iar acum cer iarăşi muscalii să ne-o robească? Iarăşi vor să necinstească po­porul nostru zicându-i cap de bou! Iarăşi poftesc să-l trimită la marginea pă­mântului, în pădurile îngheţate ale Siberiei sau în pustiile nisipoase ale Mon­goliei?

Vai ţie, ţară nemernică, dacă ai mai ajunge încă o dată pe mâna Mojiciei! Află deci popor moldovenesc, că numai cu 20 de ani înainte de înjunghie­rea Moldovei, ajunseseră muscalii la Nistru. Abia la 1792 înghiţiseră toată bucata dintre Nipru şi Nistru! Erau adică venetici proaspeţi pe malul Nistrului, când au luat în stăpânire toată Ucraina Moldovenească, unde sunt şi azi sute de sate moldoveneşti.

Dar nu s-au mulţumit cu atât. După ce i-am avut vecini nepoftiţi timp de 20 de ani, au împins cuţitul tocmai în mijlocul Moldovei, mutând hotarul la Prut!

Cine e acuma mincinosul care îndrăzneşte să spună că noi am răpit o fărâmă de pământ de la ruşi?

Iată, punem o învoială: să iasă din rândul ruşilor un om în toată firea, cu obraz şi cu ştiinţă, să dovedească că a stăpânit Rusia înainte de 1812 măcar o palmă de pământ moldovenesc dincoace de Nistru.

Dacă s-ar dovedi una ca asta, noi, moldovenii toţi ne legăm în faţa lumii întregi să fim robi ruşilor până în vecii vecilor! Primim să fim răstigniţi ca tâlharii de odinioară cu capul în jos.

Ce mojicie! Ce mincinoşi! Şi ce lipsă de obraz! Faţă de primejdia de la ră­sărit, aleşii neamului românesc au ridicat glasul, iar deputatul Lupu a spus un cuvânt nu se poate mai inimos: De-ar fi rămânem singuri în faţa lumii în­tregi, dar pământul Moldovei îl vom apăra până va pieri cel din urmă moldo­vean.

Aşa ne porunceşte omenia şi dreptatea, iar faţă de cei care au uitat holera şi ciuma cu care ne-au împodobit ruşii şi pe toţi străinii cu care au împănat pă­mântul moldovenesc dintre Prut şi Nistru, nu mai adăugăm decât un singur cu­vânt: Blestemat în veci vecilor să fie acela care s-ar mai gândi măcar o clipă să dea ţara lui Ştefan în mâinile veneticilor sosiţi acum 132 de ani lângă Nistru.

Iar voi, cărturari ai neamului moldovenesc, scrieţi în fiecare zi înaintea copiilor care învaţă carte: Acum 132 de ani s-au apropiat ruşii şi holera de Nistru. Şi ţineţi an cu an socoteală de când au venit lângă voi cei care s-au părut poporului nostru mojicie.

10 Aprilie 1927

Când s-a unit Moldova dintre Prut şi Nistru cu Moldova cea veche, unul din cei rămaşi dincolo de apa Nistrului a întrebat: Fraţilor, pe noi cui ne lăsaţi? Rar cuvânt ieşit din fundul inimii ca acela! Şi grija n-a fost degeaba, căci iată ce s-a petrecut în ţara noastră pe mâinile bolşevicilor.

După ce s-au suit deasupra cei fără căpătâi, a început pentru popor o robie mai grea decât în vremea ţarului. Golanii care ţipau mereu că nu-i lasă poliţia să-şi spună ce au pe inimă, au dat ei poruncă să nu mai tipărească nimeni nicio gazetă, afară de cele bolşevice.

Au hotărât să nu se adune nimeni pentru sfat. Nimeni să nu aibă altă şcoală decât cum vor bolşevicii, nimeni să nu fie scutit de oaste, iar pedepsele ostaşilor să fie mai aspre decât cele de pe vremea Ţarului. Între pedepse, e şi moartea chiar în timp de pace. Nimeni să nu fie judecat decât după sprânceană. Dacă eşti bolnav, poftim de te judecă, dacă ai ieşit cumva din negustorime, din preoţime sau din oameni de vază şi cu ceva avere, să ştii că-i vai de capul tău.

Astfel, Rusia a ajuns un fel de iad pe pământ. În special ţăranii, săracii, s-au văzut închingaţi cum e mai rău. S-a hotărât ca plugarii să dea statului tot ce prisoseşte peste trebuinţele lor şi ale gospodăriei lor, iar în schimb statul le dă bani de hârtie, care nu preţuiesc nici cât o foaie de ceapă degerată. Se înţelege, ţăranii[care] s-au pus de pricină, au fost împuşcaţi sau trimişi în Siberia şi risipiţi ca o pleavă în vânt de „oştirea roşie”, plătită să ţină în frâu pe mojici.

Ce a urmat de aici? O grozavă coborâre a tuturor. Cel mai lovit a fost plugarul, fiindcă lovitura îi vine din două părţi. Când vinde, e silit să vândă cu preţuri mici, ca să aibă ce mânca golanii, mai ales cei din oraşe, care s-au dat de partea bolşevicilor. Când cumpără unelte sau alte mărfuri din streinătate, le cumpără scump, fiindcă singurul negustor care aduce mărfuri de peste graniţă e tot statul, adică bolşevicii. Iată la ce măgărie au ajuns cei care făgăduiau lumii marea cu sarea şi raiul pe pământ.

Nu mai înşirăm ce-au păţit oamenii de altădată, cu avere, cum au fost ucişi preoţii, cum au fost jefuite bisericile, cum s-a dezmăţat tineretul. Putem spune că Rusia e curat iadul pe pământ. Afară de bolşevicii care taie şi spânzură, e vai şi-amar de sufletul celui care gustă din papara bolşevică.

Şi-acum iată două lucruri vrednice de ţinut minte. Întâi aflaţi, cei care nu ştiţi, că acum vreo 40 de ani, cineva a prorocit aceste nenorociri. Un filosof en­glez, Spencer, a spus lămurit: Să ştiţi cei care lărmăiţi mereu despre bunătăţile socialismului, să ştiţi că dacă veţi ajunge voi odată mari şi tari, va fi prăpădenia pământului. Ţara aceea va fi o puşcărie curată... Iată aşa s-a şi întâmplat. Al doilea, mă gândesc la fraţii noştri moldoveni rămaşi sub călcâiul bolşevicilor. Vai de Dumnezeul lor! Aveau dreptate să întrebe, fraţilor, pe noi cui ne lăsaţi?

Şi dacă e aşa, se cuvine celor dintre Prut şi Nistru să se mai gândească pu­ţin când cârtesc împotriva relelor de care pătimim. Nu zice nimeni că răul ar fi totuna cu binele, dar când te gândeşti la ghimpele care ne înţeapă pe noi şi la cuţitul care junghie pe cei de sub bolşevici, slavă Domnului, putem să ne soco­tim norocoşi că acum 10 ani, am putut scăpa pe ai noştri din puşcăria rusească şi ne-am putut lipi la un loc, cu vechea Moldovă a lui Ştefan cel Mare.

23  aprilie 1928

Se ştie că Judeţul Bălţi a fost cel dintâi judeţ din Basarabia, care prin votul Adunării Zemstvei judeţene, a hotărât unirea cu patria mumă.

Cu ocazia a zece ani de la Unire, vom reaminti cititorilor interesantele amă­nunte ale acestui act istoric pornit de la Bălţi, povestite de dl Ion Scobiola, di­rectorul Federaţiei Cooperativelor „Grâul” din Bălţi, care a fost unul dintre semnatarii Moţiunii Unirii.

Imediat după izbucnirea revoluţiei ruseşti, tineretul basarabean, oriunde se găsea, pe front sau în ţară, a început să se organizeze în comitete naţionale moldoveneşti, contopindu-se apoi într-un Partid Naţional Moldove­nesc, care a jucat un rol important în Unirea cu patria mumă.

Pe când Basarabia depindea de guvernul de la Petrograd, în întreaga pro­vincie se făcuseră alegeri pentru Zemstvă, după noua lege a lui Kerenschi, ale­geri în care moldovenii basarabeni câştigară o majoritate zdrobitoare. Noile Zemstve erau pe deplin stăpâne pe judeţe: Zemstva administra şi conducea ju­deţul. Majoritatea membrilor acestei instituţii era compusă din moldoveni, care, în frunte cu domnii Costache Leancă, Ion Scobiola şi A. Filip, formează un bloc moldovenesc, depunând Adunării Generale a Zemstvei din Sesiunea mar­tie 1918 următoare moţiune. (Păstrăm originalul cuprinsului).

Noi, mai jos iscăliţii, membri ai Zemstvei Ţinutului Bălţi, cu cinste vă ru­găm să aveţi bunătatea ca înainte de a intra în rânduiala zilei, hotărâtă pentru adunarea de astăzi a Zemstvei, să puneţi la glăsuire dorinţa noastră arătată mai la vale, de a ne uni cu ţara noastră, Mama România.

Ştiind prea bine că acum 106 ani am fost furaţi cu de-a sila de la sânul dulce al mamei scumpe, cu care am făcut un trup şi un suflet. Ştiind prea bine că în vremurile acestea grele, când după ce ne-a izbăvit Dumnezeu de tirania ruseas­că, care ne-a apăsat, batjocorit şi întunecat atâta amar de vreme, era să ne prăpădim în focul anarhiei bolşevice, România ne-a dat ajutor frăţesc în zilele de grea primejdie, curăţându-ne ţara de duşmani, dându-ne scutul, liniştea şi rân­duiala pierdută. Ştiind prea bine că singuri suntem şi prea puţini şi prea slabi, pentru a ne ocârmui şi apăra singuri, fără a cădea din nou sub alt jug străin, ca­re să ne facă iarăşi robi:

Hotărâm, în numele Ţinutului nostru Bălţi, să ne unim din nou cu scumpa noastră ţară-mumă, România, voind să împărţim cu ea frăţeşte tot norocul şi nevoile vieţii noastre viitoare, ca şi în vremurile lui Ştefan cel Mare.

Această hotărâre nestrămutată a noastră rugăm să fie trimeasă fără întârzi­ere Sfatului Ţării din Chişinău, pentru ca acesta, ascultând glasul nostru, să hotă­rască în grabă, în numele întregi ţări, sfânta mântuire mult dorită şi veşnica noastră unire cu ţara noastră, mama România, în care ne punem toată nădejdea, care ca bună mamă ne va garanta frăţie deplină şi drepturile căpătate de norod prin revoluţia din 1917.

Bălţi, 3 martie 1918. (ss) Ion Scobiola, Ion Cazacencu, Simion Ciobanu, Ion Chirică, Vasile Costişin, A. Filip, Nistor Harceniţa, N. Mann, Ghiorghi Popovici, Vasile Focşa, T. Grigore, Gheorghe Ciobanu, Ştefan Roşea, T. Grigore, Gheorghe Cucoş, M. Moscalii .

6 mai 1928

Grozav lucru să ai un vecin-nărăvaş. Dară-mi-te când ai mai mulţi. Şi cam aşa a fost soarta noastră, fiind aşezaţi cu hotarele „în calea tuturor răutăţilor” şi a tuturor răilor, după cum scria un bă­trân, acum vreo trei sute de ani.

Dintre toţi răii câţi s-au aşezat în preajma ţării noastre, cei mai răi până as­tăzi s-au arătat ruşii. Până acum 134 de ani n-aveam nici în clin, nici în mânecă cu ei. Ţara lor era departe de-a noastră. Când a venit întâia oară o oştire muscălească pe pământul nostru (acum două sute şi ceva de ani, când cu ţarul Petru, pe vremea lui Cantemir Voievod), hotarul rusesc era departe-departe de noi. De la Nistru până în Ţara rusească era pe atunci cale mai lungă decât de la Nistru în Ardeal. Dar păcatele noastre, adică socoteala cea greşită a lui Cantemir, i-au adus pe muscali până în mijlocul Moldovei. Crezuse bietul Cantemir că, fiind creştini, se vor purta cu omenie şi ne vor ajuta împotriva turcilor.

Nici urmă de ajutor. Au venit până la Prut. Au mâncat o bătaie straşnică la Stănileşti... şi şi-au luat tălpăşiţa îndărăt. Ba oastea lor nici nu ne-a dat ajutor (chipurile făcusem şi atunci tovărăşie de război), nici nu ne-a ajutat să ţinem în frâu pe tătarii care jefuiau Moldova.

Vai şi amar am păţit de pe urma venirii ruşilor în ţară. Din ziua întâi şi-au arătat arama pe faţă: beţivi şi hoţi. La masa cea mare din Iaşi, unde s-au ospătat sub ochii ţarului, au băut până ce au căzut pe sub scaune. Iar de furat, zvântau pe unde treceau. Şi nu numai unul sau altul, ci chiar pravoslavnicul ţar, în tocmelile pentru pacea cu turcii, pusese ochii pe Dunăre! De pe atunci a ieşit la iveală gândul cel rău şi viclean al hrăpăreţului de la răsărit. Bine că nu eram vecini.

Dar şirul păcatelor nu s-a încheiat. La anul 1793, acum 134 de ani, Rusia cea lacomă şi-a întins hotarul până la Nistru, ajungând pentru întâia oară me­gieşă cu pământul Moldovei. Cum şi în ce fel, nu mai povestim. Era atunci în fruntea împărăţiei o muiere afurisită, o târfă şi jumătate, care ucisese întâi pe bărbată-su, apoi se înhăitase la întâmplare cu cine îi ieşise în cale. Până azi, cântecele norodului rusesc o pomenesc cu numele de „căţea”. Căţeaua aceea, între alte isprăvi, a pus la cale cu ibovnicii ei şi o seamă de războaie, de pe ur­ma cărora ne-am ales cu vecinătatea ruşilor, n-ar mai fi fost să mai fie.

Ce-am păţit, ce-am păţit... de la oştirile ruseşti, de când cu venirea lui Petruşi până la unul din ibovnicii Caterinei, Potemkin (pe care l-a pedepsit Dumne­zeu să moară şi el ca un câine, la marginea drumului, aproape de Prut), lipsesc cuvintele ca să putem înşira toată obida câtă căzuse pe capul nostru. Muscalii făceau cruce mare, se aplecau până la pământ, dar moldovenii cei jecmăniţi şi puşi la jug, ca vitele, au văzut că pe cât e crucea de mare, pe atâta dracul din ei era şi mai mare.

Şi aşa au rămas muscalii de atunci încoace. După 20 de ani de vecinătate, la 1812, au mutat hotarul de la Nistru la Prut, despicând Moldova în două, ca şi cum ai spinteca trupul unui om, lăsându-i numai o jumătate...

Ce jale şi cutremur a fost în ţara Moldovei, nu-i cuvânt omenesc s-o poată spune pe deplin. Iată cum se căina unul din oamenii vremii: „Ceasurile acelea au fost de plângeri un timp de neuitat, pentru că poporul, cu cârdul, ca turmele de oi, încinsese toată marginea Prutului, de la un capăt la altul, mergând şi ve­nind de prin sate şi de prin târguri, săptămâni încheiate, cu luarea de ziuă bu­nă de la fraţi şi de la rudenii”.

Ca la cimitir, în ziua morţilor, aşa era bocetul în ţara întreagă.

Dar nu s-au isprăvit nici cu asta războaiele şi jecmănirile s-au ţinut lanţ şi mai târziu... până ce Franţa, Anglia şi Italia (nu a lui Mussolini) a pus botniţă ursului şi i-au tras o sfântă de bătaie ca aceea, lovindu-l peste labe şi tăindu-i unghiile, când cu războiul Crimeii. Atunci ni s-a dat şi nouă o parte din jumă­tatea furată a Moldovei, adică cele 3 judeţe de lângă gurile Dunării, ca să depărteze fiara cea lacomă de apele dunărene.

Însă şirul păcatelor tot nu s-a încheiat. La 1877, iarăşi ne-am pomenit cu ei pe capul nostru. Iarăşi, de voie de nevoie, a trebuit să facem tovărăşie cu ei... După ce mâncaseră bătaie de la turcii lui Osman-Paşa, au zis aman! Ne-au che­mat la tovărăşie de luptă, ba încă au pus pe Domnul românilor în fruntea arma­tei ruseşti şi româneşti, care trebuia să ţină piept lui Osman.

Şi-a dat Dumnezeu, cu jertfa armatei române, că s-au îndreptat lucrurile peste Dunăre. La Griviţa am ieşit cu cinste, iar Plevna a căzut şi dreptatea dum­nezeiască a făcut că Osman a dat sabia în mâinile unui ofiţer român, însă românii s-au purtat cu omenie chiar faţă de turci, cu care avusesem fel de fel de necazuri timp de 500 de ani.

Cum credeţi că s-au purtat pravoslavnicii care făceau crucea mare?

Ne-au furat iarăşi cele 3 judeţe, care aminteau cu numele lor neamul vechi al basarabilor.          

Să mai pomenim tovărăşia din urmă? Şi necredinţa din urmă a ruşilor, când ne-au lăsat singuri în faţa duşmanului şi la Argeş, şi la Mărăşeşti?

Blestemat să fie ceasul când soarta cea vitregă a adus în preajma ţării noas­tre pe cel mai făţarnic dintre toţi vecinii noştri!

Dar e şi o dreptate pe lume. La 1917, uriaşul cel cu picioare de lut s-a pră­buşit în ţărână... iar jumătatea Moldovei lui Ştefan Vodă s-a putut lipi lângă trupul ţării de baştină. După cum în poveşti, Făt-Frumos, când e stropit cu apă vie, îşi simte trupul încheiat la loc, bucată lângă bucată, scăpat de paloşul uci­gaş al duşmanului care îl ciopârţise, a înviat şi ţara noastră, acum 10 ani, când dreptatea ei a ieşit deasupra.

E de prisos să mai adăugăm măcar un cuvânt. Cine are cap să judece şi inimă să simtă, acela să-şi aducă aminte de toate câte am păţit din partea ruşilor.

9 iunie 1929

Când se cinstesc, ţăranii varsă mai întâi câteva picături pe pământ şi zic: să fie de sufletul morţilor...

Obiceiul e foarte vechi. ÎI aveau şi părinţii noştri, cu mii de ani înainte şi pe cât e de vechi, pe atât e de frumos. Cele mai înalte bucurii nu-s acelea care se opresc la ceasul de azi, ci tocmai cele care te duc cu gândul până în zarea vremurilor trecute şi viitoare. Căci niciodată omul nu e mai bun şi mai vred­nic, decât în clipele când îşi face socoteli cu veşnicia.

Să ne fie, deci, îngăduit în această sărbătoare a tuturor sărbătorilor, să po­menim mai întâi pe cei care ne-au pregătit bucuria şi slava zilei de azi.

De la început, cugetul se îndreaptă spre voievozii Basarabi şi Muşatini, care au pus temeliile ţării, iar între ei toţi strălucesc ca nişte luceferi Alexandru cel Bun şi Ştefan Vodă cel Mare, ctitorii cei mai slăviţi ai neamului moldove­nesc, lângă care se alătură Mircea Basarabul,al cărui nume a rămas lipit de mar­ginea de lângă Mare, unde fuseseră odinioară „părţile tătărăşti”.

Aceştia trei s-au îngrijit, în special, de hotarele dinspre Nistru şi Mare, lărgind faţada ţării, de la limanul Cetăţii Albe, la ţărmul Balcicului, aşa cum fusese odinioară pe vremea lui Burebista, Decebal şi Traian, treimea cea mare din vechime. Sfântă şi veşnică să le fie pomenirea tuturor, cât va fi veleatul poporului nostru!

Alături de aceştia, se cuvine apoi să adăugăm tot şirul voievozilor care au luptat pentru Neam şi pentru Lege, păstrându-ne cât s-a putut din ţara strâmtorată de duşmani, iar uneori şi întregind-o, pe cât le îngăduiau împrejurările. Şi între toţi, se cade să pomenim cu evlavie de marele Mihai Voievod, care căzu mucenic, după ce izbutise să împreune toată ţara de la Dunăre până la Nistru şişesul dinspre Tisa. Asemănat chiar de cărturarii neamurilor streine cu „Arhan­ghelul Mihai”, el a fost, în veacurile din urmă, cel dintâi semn că se apropie îm­plinirea vremurilor.

Cinste şi adâncă închinăciune Lui şi tuturor celor vrednici!

După voievozi, dreptatea cere – mai ales în marginile cotropite de streini – să amintim pe fruntaşii care au păstrat credinţa neclintită a neamului şi au luptat pentru întregirea lui chiar în ceasurile cele mai deznădăjduite.

Sunt mulţi. Astfel, pentru marginile dinspre răsărit, în veacul robiei muscăleşti, se ridică înaintea noastră mai ales chipul lui Bogdan Hâjdău. Învăţatul cărturar, răsfoind mereu hrisoavele şi arătându-ne „Cuvintele din bătrâni”, a făcut pe toţi cei buni să se adune frăţeşte lângă steagul pe care el a scris „Ro­mânismul”. Moldoveanul din părţile Hotinului, ajunse astfel „preot al deştep­tării noastre, semnelor vremii profet”, cum mai fuseseră şi alţii în alte margini ale ţării.

Alături de Hâjdău, amintim pe inimosul Alecu Rusu, cel cu Cântarea României, într-o vreme când nici moldovenii, nici muntenii, nici ardelenii nu-şi dau încă seama destul de bine cât preţuieşte acest cuvânt pe care numai cei de lângă glie îl păstraseră nesmintit. Ca un fel de „Înainte Mergător”, Alecu Rusu străbate în curmeziş tot pământul românesc, ajunge în munţii Iancului, unde întâlneşte pe Bălcescu. Pe Câmpia Turzii îşi aduce aminte de Mihai. Şi Unirea cea Mare mijeşte ca ceva apropiat în sufletul lui. Scăpând ca prin minune de spânzurătorile Clujului, Alecu Rusu începe Cântarea Românieişi împreună cu Alecsandri, scoate la iveală comoara doinelor, chemând la o viaţă nouă toată suflarea românească.

Dar cel care mai ales trebuie pomenit azi la locul cel mai de cinste, între toţi voievozii sufletului, este geniul care cel dintâi ne-a arătat lămurit graniţa veche, „de la Nistru pân' la Tisa”, aducându-ne sub ochi pe toţi străbunii noştri cei mari, de la dacii lui Zamolxe până la Basarabi şi Muşatini şi, dezvelindu-ne comoara cea nepreţuită, adică „limba veche şi-nţeleaptă”, Eminescu ne-a dăruit parcă din nou tot ce-a fost mai bun în viaţa şi sufletul strămoşilor.

Luceafăr între luceferii neamului, din lumina luiau luat lumină toţi cei ini­moşi şi înţelegători. Cuvântul lui a răsunat peste toţi românii, chiar şi la cei din ţările cotropite de streini şi a fost izvor de întremare şi înviorare pentru toţi cei curaţi la inimă. De la el a învăţat inimosul preot Mateevici că toţi cei de-o limbă sunt un singur neam şi că limba noastră-i o comoară. Aceşti buni ro­mâni, ca nişte făclii fără fum, au luminat calea gloatelor.

Aşadar, tuturor Voievozilor Sufletului Românesc, cinste şi laudă li se cuvi­ne. Ei au făcut cu putinţă ziua de 27 Martie 1918, când au început la Chişinău întregirea ce avea să se săvârşească la Alba-Iulia.

Moldovenii dintre Prut şi Nistru, precum basarabenii din marginea de lângă Mare, să fie mândri că au avut norocul să pună, după război, piatra cea dintâi la temelia lărgită a ţării. În ziua plină de soare, când clopotele Soborului au prins a vui, vestind Unirea, erau acolo de faţăromâni din „patru unghiuri”. Alături de oastea care îi unise pe toţi sub acelaşi steag, păşea în frunte falnicul preot bucovinean Moraru, altă făclie rară şi o întreagă ceată de cărturari ardeleni. Toţi s-au simţit în ziua aceea unu, ca o prevestire a zilei cele mari de la Alba-Iulia şi a lui Zece Mai de azi.

Cu gândul la trecut şi la cei care s-au jertfit pentru neam, să zicem din toată inima şi din tot cugetul: veşnică să fie slava şi pomenirea lor!

Ceasul cel mai bun al serbării de azisă fie ca un prinos pentru sufletul morţilor şi o învăţătură pentru cei vii.

10 mai 1931

Oameni buni, cel care scrie aici nu vă cere niciun vot. De 15 ani de zile, ştiţi bine că am trimis foaia asta în toate satele ţării, nu pentru interes, ci cu gândul la ziua de mâine. De aceea, oricât de strâmbă o fi fost viaţa noastră, că nimeni nu e fără greşeală, dar judecata s-a nimerit să fie dreaptă. Dovadă e că lucrurile au ieşit cum a spus Dumineca Poporului.   

În ajunul războiului când s-a întemeiat foaia asta, ştiţi ce zarvă era. Unii ţineau cu nemţii, alţii trăgeau spre ruşi.

Noi am spus lămurit: La sfârşitul războiului, România se va găsi într-o ho­ră de duşmani. Când lumea primea pe sârbi cu braţele deschise şi-i găzduia în Craiova şi aiurea, ajutând-i ca pe nişte pribegi ce erau, Dumineca a spus cetito­rilor ei: îndată ce vor scăpa din gura războiului, sârbii vor fi alături cu duşmanii neamului nostru şi lucrul s-a adeverit. Ne-au luat jumătate din Banat şi nu îngă­duie românilor nici măcar o şcoală românească.

Cât despre ruşi, ce să mai zicem! Vă aduceţi aminte cum căutau să pună stăpânire pe Moldova, iar după ce şi-au încurcat socotelile, au fugit de pe front, lăsându-ne singuri în faţa duşmanului. În sfârşit, prietenia nemţească s-a arătat în jaful ţării, că nu mai aveam nici cu ce să ne hrănim copiii. Judecata Dumine­cii Poporului s-a dovedit, aşadar, dreaptă.

Tot aşa, după război am căutat să ţinem cumpăna dreaptă şi am spus adevă­rul chiar acelora care nu voiau să-l audă. La pomenirea de un an a răposatului rege Ferdinand, fiind de faţă cei trei cârmaci şi capul guvernului la Academia Română, am spus lămurit, în auzul tuturor, că felul cum s-au împărţit moşiile a fost nu se poate mai greşit, iar felul cum am chibzuit şcoalele ţării şi-am um­plut ţara de tineri cu hârtie la mână, dar fară rost în viaţă, a fost iarăşi un mare păcat şi o mare greşeală.

Azi, când lefurile se micşorează mereu, iar numărul celor daţi afară din sluj­be creşte mereu, vede orişicine cât de mult s-au înşelat cei care au pus la cale treburile ţării noastre. S-a împlinit cu vârf şi îndesat vorba Duminecii Poporu­lui, că România a ajuns ca o vădană fără cap.

Vraişte a ajuns ţara asta, de pe urma celor care au cârmuit-o de la război în­coace. Schimbarea banilor tipăriţi de nemţi, a coroanelor şi rublelor, ne-a zvântat. Fierul de la Reşiţa, cărbunii de la Petroşani, pădurile, bălţile de peşte..., tot avutul ţării a fost risipit şi înstrăinat de cei care aveau datoria să apere ţara, iar ca o culme a ruşinii, pe unul dintre jefuitorii cei groşi de obraz l-au dat cu ma­re alai la mormânt.

Toate guvernele s-au dovedit mai prejos de aşteptările ţării.

O singură încercare mai rămăsese de făcut, să chemăm la cârmă şi pe cei care au vânturat satele, făgăduind că vor cruţa banul ţării şi le va fi milă de plu­gari, de negustori, de meseriaşi şi de toţi cei care trăiesc din muncă cinstită.

S-a făcut şi încercarea aceea, că de nu s-ar fi făcut, Dumnezeu ştie ce s-ar fi întâmplat. Cel care îngrijeşte de Dumineca Poporului, fiind întrebat de răposatul Buzdugan, când s-a făcut serbarea de 50 de ani de la eliberarea Dobrogei, l-a îndemnat din toată inima să cheme la guvern Partidul Naţional Ţărănesc.

Acum am văzut cum a ieşit şi cu gospodărirea celor care făgăduiau ţării toate fericirile pământului. Am văzut ploaia de biruri, am văzut înşelătoriile cu spirtul, am văzut isprava cu pădurile, am văzut vânzarea chibriturilor la streini, am văzut dările adunate cu toba pe la sate... Am văzut şi obrazul celor care făgăduiseră că vor da ţării Dreptatea de mult aşteptată.

Acum s-au încheiat toate socotelile. România a umblat toată iarna să se îm­prumute în alte ţări, iar fărâma de împrumut pe care l-am dobândit, ne-a făcut de ruşine în faţa lumii întregi. Cu toate că streinii au trimis un paznic la Banca Naţională, ca la un datornic rău în care nu ai încredere, punga a ajuns goală de tot. Doamne fereşte de un an rău în vara asta, că nu se ştie cu ce ne vom ţine zilele.

   „Vadul Nistrului e totuna cu gura iadului”

13  martie 1932

De mult n-am avut o iarnă atât de lungă şi de aspră. Greu e peste tot, dar mai ales e greu în părţile ţării unde lemnele sunt pe sponci. Cu ce să faci foc în Basarabia, adică în ţinutul dinspre mare, dar în ţinutul Bălţilor? Mai acum vreo doi ani au pus şi acoperişul caselor pe foc, să nu piară de ger.

Dar oricât de grea o fi iarna, când omul are hrană din belşug, dacă s-a mai îngrijit ceva lemne, ori de stuf sau de paie şi fizic o scoate mai uşor la capăt. Că din partea bucatelor, n-avem ce zice. De trei ani, am avut tot veri cu ploaie des­tulă. Ar fi păcat înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, dacă n-am fi mulţumiţi.

* * *

Un singur lucru e în adevăr jalnic în marginea dinspre Nistru. De când s-a înteţit iarna, moldovenii de dincolo trec cete-cete în Moldova. Adică vor să treacă... Se strecoară noaptea, cum pot. Îşi iau copiii de mână şi, ca lupii, peste Nistrul îngheţat, caută sărmanii adăpost la ţara lor cea veche, unde sunt tot oa­meni de-o limbă şi de-o lege cu ei...

Dar în mijlocul nopţii, iată o lumină orbitoare le fulgeră pe dinaintea ochilor... I-au dibuit soldaţii bolşevicilor şi-i seceră cu gloanţele mitralierelor. Cade tata şi scapă numai mama cu copiii sau cad părinţii şi rămân copiii, răniţi în mijlocul troienelor... Acuma câteva nopţi rămăsese o biată femeie singură în ţinta puştilor...

Nu e grai omenesc să poată spune toată jalea celor care îşi pun viaţa în cumpenele morţii, numai să scape din Rusia. Vadul Nistrului e acum totuna cu gura iadului.

* * *

Pentru ce fug moldovenii? N-a auzit nimeni ca cineva să fugă de bine. Când nu mai eşti stăpân pe bucata de pământ, pe bucatele pe care le-ai muncito vară întreagă, pe vita ta, pe copilul tău, pe biserica ta, pe sufletul tău şi al morţilor tăi, ce poţi să mai faci decât să-ţi iei lumea în cap?

Aşa şi fac bieţii moldoveni. Îşi iau o haină pe dânşii, să nu-i bănuiască bol­şevicii că fug. Iau copiii de mână şi, în puterea nopţii, încearcă să scape din gura iadului, dar gloanţele îi seceră fără milă. Puţini sunt cei care au norocul să scape.

Ne gândim cu groază, ce s-ar fi ales de toată Moldova dintre Prut şi Nistru dacă ar fi rămas în mâinile ruşilor!

Cu toate păcatele noastre, soarta a avut milă de noi, dar cine poate fi cu su­fletul liniştit, când ştie că atâţia moldoveni rămaşi dincolo de Nistru sunt în chi­nurile iadului.

Cu adevărat, vorba veche: Nu da, Doamne, omului cât poate el suferi.

25 septembrie 1932

Pe vremea răposatului rege Carol I, ţara noastră era cea dintâi între ţările mijlocii ale Europei. Ca avere, sta însă în rândul celor mai bogate. Era vestită în toată lumea pentru grânele ei căutate de toţi. Elveţienii cumpărau anume grâul de la Brăila, ca să facă pâinea lor cea vestită.

Azi România e ca un bolnav. La căpătâiul ei se înşiră doctorii unul câte unul şi tot bolnavă rămâne. Ieri venise unul Rist, apoi a urmat Auboin, acum au venit mai mulţi, o ceată întreagă...

De ce s-a ticăloşit România în aşa de scurtă vreme? Răspunsul e unul, nu două: fiindcă de la război şi până azi cârmuirea ei a fost din ce în ce mai proastă. N-a fost risipă şi batjocură pe care să n-o fi făcut cârmacii noştri cu bunurile ţării. De la întregirea hotarelor şi până azi n-am avut un guvern în care să nu fi fost mari şi tari oamenii din slujba Băncii lui Blank. Dacă ştie vreunul un ast­fel de guvern, rog să mi-l spună mie. Nu numai miniştrii de finanţe, dar chiar şefii de partide şi şefii de guverne au fost oamenii Băncii Blank, iar în ce fel a ajuns România lui Blank să zacă la pat şi să cheme doctori, ştim cu toţii, fiind­că lucrurile s-au petrecut sub ochii noştri.

Dar nu numai risipa banilor ne doare, ci şi paragina în care a fost lăsată ţara. Priviţi drumurile? Mai mare ruşinea... Ce şosele aveam înainte de război şi cum sunt acum. Ca să facă afaceri cu suedezii, până şi lucrul şoselelor l-au încurcat.

Privesc drumurile unei ţări mai mici decât România şi nu mă pot mâhni îndestul. Parcă sunt netezite cu mătura. Ce grijă pentru şanţuri! La noi, chiar unde nu trebuie, se fac şanţuri, pe care apele de ploaie le sapă apoi în chip de pâraie. Aci, toate şanţurile plecate sunt lăsate cu iarbă pe ele sau pardosite cu piatră, ca nu cumva ploaia să spele ţărâna, dar pomii din lungul tuturor dru­murilor...! O avere.

Aud că unul din doctorii care ne ciocănesc acum mereu, ar fi zis, privind pământul ţării noastre, aşa: Cu pomii din lungul drumurilor, România n-ar mai trebui să plătească un leu pentru ca să aibă şosele bune peste tot. Cu duzii din lungul drumurilor de fier ar trebui să meargă toţi fără plată, dacă ar fi munca şi socoteala din Italia ori Japonia.

Cu pădurile semănate pe râpele sterpe – gândiţi-vă, două milioane de hecta­re – ar trebui ca toată ţara să aibă lemne fără plată...

Atât de mult s-a minunat străinul de rodnicia pământului nostru şi de risipa prostească pe care o facem noi cu acest pământ, neîngrijindu-l cum trebuie, încât ar fi zis: În 10-15 ani, cu alţi cârmuitori şi altfel de muncă din partea pluga­rilor, ţara asta ar fi una dintre cele mai bogate din toată lumea.

Credem, dar cine poate schimba sufletul cârmuitorilor României, pentru ca şi ei să poată schimba munca şi gospodăria sătenilor noştri? Aici e aici.

Când vezi alte ţări mici, dar cu buni cârmaci şi cu mare rânduială în toate, nu se poate să nu te cuprindă amărăciunea şi ruşinea de halul în care am ajuns.

23 octombrie 1932

Cheltuiala ţării pe timp de un an ar fi de vreo 25 de miliarde. Aproape jumătate, adică 11 miliarde merg la lefi, 4 miliarde la pensii; 6 miliarde e dobânda către străini. Mai rămân 4 miliarde pentru toată gospodăria ţării...! Adică sărăcie lucie.

Ce fac cârmuitorii? Aţi văzut: înmulţesc slujbele şi automobilele. Cum au venit la guvern, au mai făcut o jumătate de ministru, pentru aer...

Ce fac acum locuitorii ţării? Nici ei nu fac ce-ar trebui să facă. Să vă dau o pildă: în anul trecut s-a făcut la Galaţi o Academie de Export. Aţi auzit? Acade­mie de Export, adică de vânzare peste hotar, tocmai când negoţul nostru cu străinii a ajuns ca vai de lume... De bună seamă, suntem singura ţară care şi-a ticluit şi o Academie de Export.

Alta. S-a făcut în anii din urmă o Academie de Agricultură. Tocmai când plugăria e mai şchioapă, iată că i-a venit pofta să-şi pună pe cap tichie de măr­găritar. Gazetele ne-au vestit că nu de mult tinerii de la această şcoală au plecat spre sate, să ridice viaţa plugarului prin cuvântări!...

Când vezi astfel de isprăvi, îţi vine un fel de sfârşeală şi-ţi pare rău că vorba, n-ar mai fi mai fost să mai fie, se îndeasă aşa de uşor în locul faptei.

Pe de altă parte, iată o socoteală rotundă: Germaniei îi trebuie pe fiecare an să cumpere din alte ţări cam zece miliarde de ouă. Aproape toate ouăle plecate din România, adică 95 la sută, se duc în Germania, dar nu trimitem nici măcar 2 miliarde, când am putea să-i mai trimitem încă 8.

De ce? Fiindcă germanii au sporit, e drept, numărul de ouă al găinilor lor, însă n-au hrană pentru ele cum avem noi porumb – păpuşoi, zoană [pleavă de grâu sau ovăz n. e.] şi alte înlesniri. Aşa că uşor am putea să câştigăm aproape jumătate din bugetul ţării numai vânzând ouă.

Foaia asta întreba la început mereu: Cine a schimbat soiul pomilor în satul lui? Cine a schimbat soiul porcilor? Cine a izbutit să nu mai facă hora la câr­ciumă? Şi multe alte întrebări.

Acum întreabă pe cei cu Academia de Export şi Academia de Agricultură, găsit-au – şi mai întâi de toate i-a căutat? – găsit-au în fiecare sat al României câte un singur gospodar, care să se intereseze de negoţul cu ouă?

Când bulgarii câştigă miliarde numai pe ouă, nu s-ar putea ca şi găinile din stânga Dunării să ajute bugetul pe care l-au zdruncinat atât de prosteşte cârmui­torii ţării ?

La atâta am ajuns, că ceea ce n-au putut face oamenii, să facă găinile.

29 ianuarie 1933

Începând cu luna asta, lefile vor fi scăzute cu 10 la sută, pe timp de trei luni. Aşa zice ministrul.

Zice. Adevărul e însă şi mai greu. Scăderea va ţine şi mai departe şi cred că va trece peste 10 la sută, deoarece cârmuitorii care au chivernisit ţara de la război până azi, au făcut socoteli proaste şi au risipit neghiobeşte avutul ţării. Rogu-vă, drumuri suedeze ne trebuie nouă, doi prefecţi pe judeţ ne trebuiau? Şi câte, şi câte alte prăpăstii.

Nu se putea să nu ajungem la scăderea lefilor. Au fost cruţaţi deocamdată, două feluri de oameni: militarii şi tagma judecătorească, iar asta i-a supărat pe ceilalţi slujbaşi ai ţării.

Cred că nu prea au dreptate. Iată, să luăm o pildă. Cât timp liber are un dascăl şi cât are judecătorul sau ofiţerul?

Un profesor are câteva ceasuri pe zi şi poate să mai vadă câte puţin şi de treburile lui. Uneori are şi câte două lefi: se mai amestecă şi în bănci, în cooperativă, în politică. Judecătorul şi ofiţerul sunt legaţi de meseria lor în aşa chip, că aproape nu se pot mişca din loc. Abia, abia dacă li se dau câteva săptămâni de odihnă pe an şi sunt mutaţi de la un capăt la altul al ţării, cum are interes stăpânirea.

Se potriveşte greutatea asta cu greutăţile altor slujbaşi care sunt stăpâni pe locul lor? Pe urmă încă ceva, când n-o mai ţine nici armata, toate se fărâmă... Când judecătorii nu vor păzi dreptatea, nimic nu se mai alege de viaţa, de cinstea şi de averea noastră.

Că i-a păsuit acum vremelnic, pe militari şi pe judecători, să nu se supere nimeni. Să fim bucuroşi dacă lucrul va rămâne la atât. Credinţa noastră e că vor veni zile mai grele şi mai amare decât cele din timpul războiului.

Nu ne-a mai rămas decât o nădejde, a generalului Berthelot: Să dea Dumnezeu ca norocul României să ţină cât soarele pe cer.

7 mai 1933

Dumineca Poporului a ieşit la începutul războiului cel mare, în 1914. Toţi ne trăgeau în toate părţile şi ne minţeau ca să ne dăm de partea lor. Unii gazetari primeau bani de la ruşi, alţii de la nemţi... Am socotit că e nevoie să spunem poporului nostru adevărul curat.

Şi i-am spus: Să ştiţi că vom sfârşi războiul într-o horă de duşmani. Aşa s-a şi întâmplat. La sfârşit, sârbii ne-au cerut Banatul până la Cerna. De unguri, de bulgari şi ruşi, nu mai pomenim. Hora duşmanilor e deplină.

În ce priveşte treburile dinlăuntrul ţării, iarăşi am spus lămurit ce am avut pe suflet. Când s-au înmulţit banii de hârtie după război, am spus îndată: plouă cu bani, plouă cu minciuni. Oameni buni, banii aceştia sunt buni doar să vă plătiţi datoriile... Atât! Cine vinde acum pământ, casă ori ce va fi, acela se păcăleşte.

Dovada păcălelii o aveţi acum în faţa ochilor. Conversiunea, adică învârteala cea mare, dovedeşte că ploaia de minciuni a cuprins ţara din hotar până în hotar.

În sfârşit, cu privire la sfada dintre partidele politice, iarăşi am spus cugetul nostru lămurit. O clipă am crezut că partida ţărănească va fi mai de ispravă de­cât partidele vechi. Dar îndată ce am văzut cum porneşte la lucru, ne-am feritde orice amestec cu harţele ei. Şi lucrul s-a adeverit. Împărecherile s-au ţinut lanţ. Doctorul Lupu a apucat într-o parte. Iunian a pornit în altă parte, dând pe faţă lucruri grele pe seama tovarăşilor. Stere a fost aruncat peste prag, Maniu s-a dat în lături de mai multe ori, despărţindu-se acum şi de Vaida.

Se vede bine că nu miroase a tămâie în politica ţării noastre.

Aici mărturisim că am greşit. Şi noi ca şi toată lumea, aşteptam de la arde­leni altfel de chibzuinţă. Măcar în ce priveşte banul ţării aşteptam să-l chi­vernisim altfel. Ne-am înşelat şi ne mărturisim greşeala.

În loc de postfață – „Cuvântul Americii atârnă greu...”

21 mai 1933

Acum vreo două luni se turburaseră toate socotelile. Un om furtunatec, Mussolini, chemase la el pe un om blajin, Macdonald, şi făcuse un plan pe hârtie, să schimbe hotarele, ca să împace neamurile. Parcă hotarele ar fi fost de vină pentru toate relele de care pătimeşte lumea...

De pe urma acelei socoteli, se aprinseseră rău Germania, ţara ungurească şi altele care fierb de la război pe înfundate. Îndeosebi Germania apucase câmpii. Aproape-aproape se întorsese vremea din 1914, când a izbucnit Războiul cel Mare.

Când au văzut englezii ce trebuşoară făcuseră, luându-se după socotelile lui Mussolini, au învârtit roata îndărăt. Macdonald a plecat în America, a mai văzut ce crede lumea şi pe acolo şi iată că America, prin capul ei Roosevelt, care e mai puternic decât un împărat, a spus un cuvânt care ne dă nouă nădejde de pace. America nu mai stă la o parte, cum făcuse după război, ci alături de Anglia şi de Franţa, cere Germaniei şi tuturor ce apucaseră câmpii, să se astâmpere, să-şi ia adică nădejdea de la război.

Cuvântul Americii atârnă greu de tot la cântar. Înainte de război se zicea: unde va fi Anglia, acolo va fi biruinţa, acum se cântă alt cântec: unde va fi America, acolo va fi puterea şi izbânda.

Slavă ţie, Doamne, că le-a venit neamurilor celor mari, mintea cea de pe ur­mă. După ce au făcut greşeala de a se da la o parte, după ce au făcut greşeala de a împrumuta cu nemiluita pe germani, care au cheltuit banii pe clădiri şi fală, iată că America vine lângă vechii tovarăşi de război, adică Anglia şi Franţa.

O nădejde nouă naşte în sufletul tuturor...

Profesor Valeriu Anghel

***

Notă. Marele adevăr spus de Simion Mehedinți cu peste o sută de ani în urmă despre vecinii noștri se pare că este la fel de actual.

Victor Orban nu se pune rău cu rușii, ci mai degrabă cu Bruxelles-ul, sugerând printre dinți, cu ochii pe Ardeal, un eventual „hungaroexit”, în timp ce sârbii, care au fost alături de unguri în declanșarea evenimentelor din decembrie 1989, se uită spre Timișoara. În caz de venirea rușilor peste noi, Dobrogea e promisă bulgarilor, care refuză trupe NATO pe teritoriul lor.

Nădejdea e tot la americani, cum își încheie marele dispărut editorialul de mai sus. (V.A.). 

Citiți și:Publicistica savantului vrâncean Simion Mehedinți, mai actuală ca oricând (I)


În lipsa unui acord scris din partea Ziarului de Vrancea, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi inseraţi vizibil link-ul articolului: #insertcurrentlinkhere

Ziarul de Vrancea  nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor din comentariile de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.
Ziarul de Vrancea doreste ca acest site sa fie un spatiu al discutiilor civilizate, al comentariilor de bun simt. Din acest motiv, cei care posteaza comentarii la articole trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
1. Sa se refere doar la articolul la care posteaza comentarii.
2. Sa foloseasca un limbaj civilizat, fara injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, daca acestea nu au legatura cu textul.
4. Username-ul sa nu fie nume de personalitati ale vietii publice sau parodieri ale acestora.
Autorul unui articol poate fi criticat pentru eventuale greseli, incoerenta, lipsa de documentare etc.
Nerespectarea regulilor mentionate mai sus va duce la stergerea comentariilor, fara avertisment si fara explicatii.
Abaterile repetate vor avea drept consecinta interdictia accesului la aceasta facilitate a site-ului.