Poetul Nicolae Mihai, omagiat în paginile Ziarului de Vrancea: „Cântec de prieten” semnat de scriitorul băcăuan Dan Sandu
La împlinirea a 76 de ani de viață, poetul Nicolae Mihai ( foto), originar din Cosmești, localitate aflată la granița județului Vrancea, este evocată într-un emoționant eseu-literar publicat de colaboratorul Ziarului de Vrancea, scriitorul Dan Sandu.
Cântec de prieten
Poetului Nicolae Mihai
Și, când a fost să-și sară Timpul peste umbra sa, Poetul harului aspru, cu numire-ntre sfinți, și-a stâmpărat pana „în aerul buimac de toamnă” cu care l-a însemnat Pronia și s-a ivit printre noi ca o boare de duh clătinat/ căinat de-ndelungi privegheri la obârșia slovei: “Aș lăsa naibii poemul acesta/pentru care sufăr atâta,/ dar deznădejdea stârnită/ e gheară amară și flacără/ ce nu mă mai încape.”/ ... Așadar, de vei vroi, Doamne, ca noi să nu părem chiar alții în ochii ăstei lumi atât de mincinos prefigurate, cu erezia fricilor adânc aghesmuite în distihii astmatiforme, atunci te minună și Tu, asemenea nouă și uite cum, buiac de-atâtea pale de lumină, tot crește și târcolește un timp străin și greu, ca de rănire, chiar și-n poemele semnate Nicolae Mihai, prietenul meu (al nostru) de-o eternitate numai de noi știută, robită suspinului, vădit arătat ca fiind mielul (ne)vinovat întru cele de prozodie, mereu de serviciu, popăsuit deandreapta Ta cea dătătoare de dulci suferinți: „ “ „…vrabia își scutură în praf bucuria
Dumnezeu o privește și își dă
cu părerea: nimeni nu poate
renunța la copilărie!”
Și eu, mai de prin Văi de mine, mai de prin Pisc de Tine, Tată Ceresc, mă răscolesc alături, miez dulce-amărui de zări furate/furtunate, din ce în ce mai bătrâne și mai purtătoare de vii disperări pe tot ce-ncape în multe “despre alte cele”, și-încep a neguța cu Doamne-Doamne căderea zilelor pe spate și-i spun Maestrului, cât ne-o mai ține Vrerea, tot într-un “Plâns uitat lângă cruce”că sinuciderea unei petale de crin din aripa versului tău, frăține, poposită la marginea lacrimii mele, probează dosarul de cadre gelos ca o pâine murindă, zicând pe de rost Tatăl nostru, cel hăituit și furat de rânjetul insomniilor fruste: “Se mai poate/ aprinde/ o claie de fân/ cu cântecul/ unui greier”…? ... Pentru că tu, Dragule, n-ai vrut (?!?)/ n-ai putut (?!?) să fii scriitorul pripășit la curtea sictirului din năpârlirea cu nesaț a “unui ev aprins”, care-ți punea blacheu la limbă, trăind din plecăciuni pupin/lingușitoare, pe vremea când jalnica noastră făptură era un biet/chinuit film alb-negru, proscris și damnat... Și tu mereu mi-ai răspuns, aproape șoptit, din “Chipul oglinzilor încărunțite” și din “Întâmplări de atins cu mâna”, ce te-au ținut departe de (m)iasmele lumii, aplecat cu mult peste poate pe cele “Zvonuri într-o ceașcă de cafea”, și-aceea adânc cercetată cu lacrima clarvăzătorului cetluit “Între două duminici”, ca o inevitabilă și “Scurtă radiografie a sufletului”, ades, de-mprumut: “Plouă în sufletele noastre/ amarnic mai plouă cu destrămări/ de felinare aprinse și singurătăți/ înmulțite cu nouă./” Te-ai smerit antologic, de când te știu, în arginturi bolnave de tânguiri bacoviene, luceferind, în taină, “capcane pentru ploi”. Te-ai închinat cu gravitate printre “poveștile singurătății” (precum ne-arăți că ești!), te-ai minunat și tu de cât ți-a pus ursita-n traistă, te-ai resemnat cu risipire pe margini de tristețe, “bătând în cuie/ sicriul unei bucurii”, ai dăruit negărilor otravă: “… „suntem martorii poemului
fără zăbranic
după care nu vom purta doliu
și spre care nu vom migra
cu sufletul niciodată.”
Și eu, Nebunul din semne, - lampadofor în turnul de veghe cel zilnic tocmit să-mi hâșâie zorba din sânge, zic ție, cel modest fără seamăn între onești și onest până la sinucidere printre modești, prieten noptat: închidă-lă-i pe el, pe-acest poem de vârsta nopții! Și-l zăvorăște strâns, tot “Dincolo de lucrurile simple” și-l pune în resteie ca pe un “Hoț de lacrimi”, pripășit cu rușine, la picioare de secol migrant, sub fuște de rusalcă haihuie, în duminica mirărilor noastre, cât o mumă a ploii! Și-l miluiește, totuși, cu amnezii din nesperate/ disperate “Oglinzi căzute pe gânduri”, înalte și ele și fudule în pulpe, asemenea “(Un)ui poem cu un sărut deasupra”. Și tu, devenit, estimp, în ochii mei, “Portret bătut prietenește, pe umăr” și, mai apoi, “Ploaie în do major pentru fereastră și două roze fugare”, să-mi spui, cu vecernii în glas, că Luna, Văzduhul și Umbra lui Gâde sunt toate o lume-a furtunii în care până și florile-și fac semne ciudat, se nasc și mor ca să trăiască mereu, stupid și fără noimă, om-zodie preacâșă, cu burtă peste burtă și gușă peste gușă, om-“Noapte căzută spre inima mea”, om-tragic ca o „Greșeală tivită cu aur”. După care, zace-mă, prietene, de Poezie, o viață: “Pune-mi, Doamne , palma grea/ peste gândul cel hoinar/ și-l descântă și-l dezmiardă/ drumul lung aprins de umbre/ și de păsări înflorit”! ... Și mă voi sumeți, atuncea, eu, după adet, și îți voi zice, frate, a treia zi, după scripturi, că bea-oi și cucuta opritelor poveri tot de prin cele “Vorbe scoase mai puțin la vedere”, c-un (vai!) “Vis adormit în brațe” și-nfățoșat cuvintelor bătrâne, din vechi purtând hinteu de la Ion, luând la ochi guarzii disperării, tot unul câte unul, de când s-a fapt că-și dùmică năduful, că-și plimbă mitraliera-n noi: „Muțenia dvs., domnule, întărâtă câinii/ trezește mila trandafirului călugărit/ și a celui ce refuză cu indignare/ albul murdar fără de pretenții/ răsfoit pagină cu pagină după o noapte/ petrecută la bursa Poeziei.”... Ca mai apoi, “Desfrunzit pasul ploii” să-și cânte robirea prin moina din sângele nostru, prieten conviv, pentru că tot mai adâncă e spaima din beteșugul luminii și nu mă recunosc în păcatele mele, nu mă revolt în păcatele tale, pentru c-ai devenit, pentru mulți, toiagul cu care Domnul sprijină cerul cu stele, adică, “Nici laur înfrunzit...”, nici „Clopot în exil”, mai mereu “Duh agresat de fluturi”, pus paznic de far la fruntariile unui “Poem așezat pe un scaun cu rotile”: “Plouă fără fisuri un câine/bate vremelnic la ușă cu ordin/ de la primărie să-mi pună/ singurul vis în cătușă”... Și, zilnic, încerc să măsor adâncul din inima mea șuie, umblândă “în straie de călugăriță”, setea de spovadă amarnic cuprinsă în imaginarul artistic al bardului de la Cosmești. Sonuri nearătate la chip deslușim prin inima slovei atent măiestrite, elegiacă mireasmă de cuvinte nespuse, încă și încă, mai mult bănuite, mai mult intuite, și ele sugerând un “Dialog cu gura închisă”, făcând vorbire , implicit, “de existența epistolei întâi/ a lui Pavel către Timotei/ mai lungă decât murmurul văzului”. Așadar, mai mult decât împotrivirea întrebărilor vane și ruga-n voce albă de sfânt anahoret, până ce totul se face blând și insignifiant, ca un “Freamăt fără de păcate”, în care “Poezia cea de toate zilele” e “condamnată să suporte/ dinții încleștați tâmpla amară/ luată la palme de nu știu ce tristețe/ îmbătată cu vorbe chivernisite/ de purtătorii de stele...”. Mai dă-mi trăire, Sfinte, de trăit, mai dă-mi furtuna deznădejdii din sufletul preabunului Culai, “făuritorul de ciudese”, nu-mi coldășì fragilii trandafiri ai vieții, închiși în frici închipuite, chiar și atunci când mărunțești cadența timpului din ornicul cetății de Bacău, mai mereu pândind sau ocrotind hoțirea lui Cronos, ca pe-o “Iscoadă cu picioare de lemn”. Fiindcă el, Timpul Prieteniei, este atent fărbăluit în tulburatele chindii ale Trecerii, când ploaia parcă nu mai ploaie, când toamna nu înfrunde în mândra codrie a lui Maître Mihai, ăl cu sufletul ăl mare, de tot donquijotesc! Și te mai miri că asculți cum inimi se-nfiripează, albastru, din ziceri de-alean și potolită zaveră:
„... se aude amiaza zilei pe ducă
stă scrisă pe flori cu miresme divine
și glasul tăcutelor umbre de ceară
mai bate la porți și ferestre străine”.
Pentru că Nicolae Mihai este scrìptorul/ Sisif-ul din Scripturi, trimis pe pământ să probeze, cu “darul lacrimilor” sale, desfrunzirea din noi.
Dan Sandu
Nicolae MIHAI
- data naşterii : 1 iunie 1950
- localitatea : Cosmeşti, mun. Tecuci, Jud. Galaţi.
– anul primiri în U.S. din România : 1998
– publicaţii :
POESIE.
- Înserare în straie de călugăriţă, versuri, debut, Ed. Plumb, Bacău, 1993.
- Întâmplări de atins cu mâna, poeme,Ed. Plumb, Bacău, 1994.
- Păcatul ochiului deschis, versuri, Iaşi, Ed. JUNIMEA,
- Capcane pentru ploi, poezii, Iaşi, Ed. JUNIMEA, 1998.
- Închisori fără răspuns, versuri, Iaşi, Ed. JUNIMEA,1998.
- Piramida de aer , poeme, Bacău, Ed. MELIOR, 2003.
- Clopote în exil, antologie, Ed. Casa Scriitorilor, Bacău, 2005,( Premiul U. S. , Filiala Bacău )
- Fântânarul din stele, antologie, Ed. Ateneul Scriitorilor, Bacău,
- 2010. ( Premiul U. S. Filiala Bacău)
- Epilog sau in amneziile unui condamnat la viaţă, antologie de versuri, Ed. Tipo Moldova, Iaşi, 2011.
11. Insomnii scoase la licitaţie, poeme, Ed. Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2017.
PROZĂ.
- Mireasa din socriu, proză scurtă,, Ed. Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2017.
– activitate, distincţii, premii :
– poet, publicist, prozator
– debut literar : revista ORIZONT, grupaj de versuri, Timişoara, 1976.
A făcut parte din colectivele de redacţie ale publicaţiilor Argus, Ultima oră, Ziua, Viaţa băcăuană, iar din 2007 este secretarul de redacţie al revistei de cultură Plumb, din Bacău.
Întemeiază şi conduce Cenaclul Nichita Stănescu de la Biblioteca Letea ( 1984-1988), iar după anul 2001, Cenaclul Clubul artelor de la Liceul de Artă G. Apostu , din Bacău.
Membru în juriul Festivalului de poezie Toamna băcăuană în anii 2013, 2014, 2015, 2016. Membru în juriul Festivalului Naţional de Poezie Costache Conachi, Tecuci, 2014, 2016. Din anul 2010 până în anul 2015, membru în juriul Festivalul Naţional de Poezie Vasile Alecsandri al Colegiului Naţional Vasile Alecsandri, din Bacău.
A prefaţat, recenzat sau a scris cronici de întâmpinare.
Prezent în antologii şi dicţionare literare.
– adresă de email : nicmih1950@yahoo.com
Referinţe critice :
Poemele lui Nicolae Mihai propun un amestec permanent de misterioasă opţiune pentru un incert senzual şi o austeritate aproape “călugărească” a imaginii. Rezultatul este divers în funcţie de preponderenţa unuia sau altuia dintre elemente. De sensibilitate romantică, Nicolae Mihai propune expresii peisagistice, de culori contrastante acestea descriind toate spaţiile, chiar şi acel intim, subiectiv. Fără să depăşească performanţele sau canoanele majorităţii volumelor de poezie de astăzi, volumul « Înserare în straie de călugăriţă » promite un pas mai departe, pentru că, în spatele cuvintelor, ascunde o personalitate « evolutivă » care arde succesiv experienţele.
Mihaela Ursa ( « Steaua », iunie, 1994 )
Există oameni, astăzi rari, care îşi pun întreaga existenţă sub semnul ambiguu al Poeziei. Ei o trăiesc clipă de clipă, o visează şi se lasă subjugaţi de vraja ei toxică. Unul dintre aceştia e Nicolae Mihai. El nu-şi pune versul în slujba vreunei mode poetice, nici nu ţine să se înregimenteze în vreo generaţie poetică în vogă. Ţine la identitatea lui poetică, rareori exibată, drapată în desfăşurări imagistice simbolistice.
Ion Tudor Iovian ( Poesis, nr. 70-71,1995 )
De îndată ce intri în colimatorul poemului, obiectul, simţământul, senzaţia afectivă, primeşte o coloratură tare, făcută în linii tăioase. Nicolae Mihai are obsesia regăsirii unui limbaj adevărat şi posibil, fără artificial, pentru o comunicare veritabilă. Lumea înfăţişată este una a extremului şi a tăcerii. Pentru poet sunetul este izgonit total, gesturile desfăşurându-se într-o perpetuă lipsă a sa. Că Nicolae Mihai este poet, suntem convinşi, rămâne ca viitoarele volume să-i traseze o personalitate mai clar individualizată, ieşită puţin din contingent.
Victor Cubleşan
( Steaua, nr. 11-12, 1997 )
Versul lui Nicolae Mihai trădează maturitate şi reclamă trăiri interioare deosebite, într-o continuă căutare a ceea ce este esenţial. Figurile de stil aproape că lipsesc dar tocmai acesta este artificial care ridică creaţia lui Nicolae Mihai către excelenţă. Experienţa este un ace ţine de ontological pur, zbătându-se în afara intelectualismelor la modă din poezia contemporană. Cu siguranţă, inteligenţa lirică a lui N. Mihai dublată de un bun simţ al formelor ce lipseşte esteticii contemporane vor reuşi să impună modul acestuia de a se raporta la ceea ce este cu adevărat valoros.
Marius Manta
( Ateneu, iulie, 2003
De câte ori am citit câte-o proză de-a poetului Nicolae MIHAI, fie când i-am cerut pentru revista Ateneu, fie că am găsit-o publicată în vreo altă revistă, a trebuit să-i spun : jos pălăria! Proza sa e bună. De obicei îşi surprinde personajele captivate de o pasiune oarbă. Ce numitor comun au oare prozele din primul volum de proză scurtă ? Cred că mai mult decât toate, ce îl mobilizează pe prozator este o sensibilitate sporită faţă de moravurile omeneşti. Nicolae MIHAI scrie şi transmite şi cred că trebuie să-l privim ca pe un fascinat de condiţia umană, de viaţa şi destinul indivizilor şi, mai ales, de sentimentele omeneşti. Pentru că, în prozele sale, sentimentele şi emoţiile profunde pun lumea în mişcare.
Dan PERŞA
( „ Mireasa din sicriu „ (din prefaţă ), Ed. Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2017 )
Sursa:usrbacau.ro
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Educație
VIDEO + Foto | Jandarmeria Vrancea și Academia de Poliție, în dialog cu elevii la Târgul Educațional Focșani 2026
De același autor
.GIF)
