O nouă prezenţă eseistică în peisajul vrâncean
Am aflat târziu – o-ho-ho! Cu un deceniu întârziere - de eseul d-nei Anişoara Piţu, Bovarismul celor doi Caragiale (Editura Alfa, Iaşi, 2005), o carte mai puţin obişnuită în peisajul criticii româneşti şi, cu atât mai puţin, a celei ce se procesează în arealul spiritului vrâncean.
Am spus-o de multe ori că Vrancea, tărâmul mioritic care a furnizat culturii româneşti atâtea personalităţi solare, n-a excelat pe terenul criticii literare. În vremea din urmă am subliniat apăsat trudnicia lui Florin Paraschiv, Mircea Dinutz şi Gabriel Funica pe tărâmul eseisticii şi criticii literare, dar cum destinul i-a teleportat, înainte de vreme, pe alte tărâmuri mai luminoase mă văd nevoit să constat o anumită nevolnicie a spiritului critic vrâncean şi un deficit de poziţionare critică la vitrina vrânceană cu noutăţi literare - altfel destul de generoasă şi bine diversificată. Regăsim în registrul literaturii vrâncene cam toate genurile creaţiei literare de la poezie la epigramă şi de la proză scurtă la roman. Cum se-ntâmplă însă peste tot, şi în spaţiul cultural vrâncean constatăm aceeaşi penurie de spirit critic, de lucrări exegetice şi eseistice. În timp ce poezia prevalează în ansamblul creaţiei vrâncene şi prevalează în comparaţie cu alte genuri literare, eseistica şi critica de întâmpinare sau de direcţie lipseşte. Sigur, lucrurile se explică, în timp ce eseistica şi critica literară implică un prealabil cumul teoretic, lecturi bogate - sedimentate într-un pat germinativ care să faciliteze creaţia - presupun asocieri şi disocieri, încadrarea într-un curent literar, într-o direcţie, într-un trend de evoluţie, presupune o anumită abilitate în procesarea universalului poezia se resoarbe dintr-un fond de simţire, din intuiţie, din reacţiile temperamentale ale Sinelui la provocările realului, la arătările transcendentului şi la toate nebuniile acestei lumi.
Actul critic şi, fireşte, cel eseistic reclamă trudnicie, efort intelectual o conştiinţă a universalului şi o bogată informaţie culturală, de care, în general, scriitorii vrânceni nu se prea interesează Există şi-n Vrancea, ca şi-n alte arealuri geografice, scriitori care au scris mai multe cărţi decât au citit în toată perioada formării lor intelectuale. Ştiu că observaţia noastră deranjează şi comportă un risc, dar îl asum conştient şi cu toate consecinţele derivate şi voi fi primul care se va bucura sincer, de-l va vedea infirmat şi cu toate datele la vedere.
Revin însă la cartea Anişoarei Piţu. Autoarea a reabilitat, atât cât poate să reabiliteze un singur om, interesul intelectualului vrâncean pentru Cultură (cu majusculă), pentru valoare şi pentru tot ceea ce apare nou în vitrina cu noutăţi livreşti. Cartea sa despre bovarismul celor doi Caragiale, aduce un element de noutate în eseistica românească. De unde în alte culturi (în cea franceză prin excelenţă) fenomenul bovarismului era abordat pe spaţii întinse şi antrenase în dezbatere un mare număr de cărturari, la noi abia dacă era apelat ocazional prin diferite studii critice şi mai mult ca termen uzual, empiric şi mai puţin ca idee filosofică, aptă să susţină şi să alimenteze o viziune despre creație, despre om şi despre destinul uman. . Anişoara Piţu are meritul de a-l fi adus în spaţiul mioritic şi de a-l fi abordat dintr-o perspectivă endemică, de a-l fi înveşmântat în bundiţă şi brâu valah..
Autoarea porneşte de la defeniţia dată de Jules de Gaulter fenomenului în discuţie, în lucrarea Le bovarisme apărută la Paris în1902 şi tradusă în româneşte nouă decenii mai târziu. Bovarismul ca idee filosofică, proclamase gânditorul francez,este puterea dată omului de a se concepe altfel decât este, de a se identifica într-o altă imagine, diferită de cea reală. Este bovarismul o dedublare a personalităţii? Mai degrabă o slăbiciune a personalităţii, precizează autoarea, deşi diferenţa dintre ceea ce este şi ceea ce vrea să devină, de multe ori dă măsura trecerii omului de la persoană la personalitate, şi fixează tentaţia de a se identifica şi de a se recunoaşte în modelul ales.
Anişoara Piţu speculează virtuţile exegetice ale conceptului şi rostogoleşte ideea la cazul celor doi Caragiale, tată și fiul, amândoi, dar fiecare diferit şi într-un altfel de halou par atinşi de sindromul bovarismului. Fiecare în felul lui încearcă să inducă spaţiului public o altă imagine decât cea reală şi binecunoscută. Un bovaric era Caragiale dramaturgul care nu-şi găsea locul şi pendula între Bucureşti şi Berlin, ambele locaţii imprimându-i un anume disconfort subiectiv, dar şi Caragiale-fiul, care-şi născocea ascendenţe nobiliare fictive şi visa la o viaţă de nabab, cu blazon nobliar şi cu adoptarea unui comportament seniorial. Bovarismul lui (a lui Caragiale-tatăl, ad.n.) nu se manifestă neapărat printr-un snobism evident, ci printr-o anumită instabilitate biografică, atât psihologică, profesională, cât şi socială (p.19-20). La fel bovarismul lui Caragiale-fiul rezultă din puterea sa de a-şi crea şi impune în ochii celorlalţi imaginea pe care o doreşte despre sine (p.25).
Mai mult, bovarismul celor doi scriitori se transmite şi se prelungeşte remanent în opera lor, în configurarea personajelor care trebuiesc privite ca proiecţii mai mult sau mai puţin sublimate a autorilor care le-au dat viaţă şi le-au rezervat un loc în pagină. La Mateiu Caragiale, conchide autoarea, se manifestă evident un complex pozitiv al bastardului, copilul, nemulţumit de familia pe care o are, îşi caută o alta, pe care şi-o creează în ficţiune (p.39).
Şi totuşi snobismul, capacitatea omului de a imita mode şi modele alogene rămâne o sursă care alimentează bovarismul în diferite ipostaze. Snobul, precizează autoarea, este un imitator care nu îndrăzneşte să aibă încredere în propria judecată asupra lucrurilor. El nu doreşte decât lucrurile dorite de celălalt. De aceea el este sclavul modei (p.44).
Un capitol important al eseului semnat de Anişoara Piţu tratând bovarismul erotic şi bovarismul fiinţei psihologice scoate în evidenţă faptul că în timp ce la I.L.Caragiale, femeia are mai mult un rol decorativ, deşi autorul nu poate fi suspectat de misoginism, la Matei, femeile (Pena Corcoduşa, Ilinca Arnoteanu, Roselina) se consumă în iubiri devorante şi înviorează întreaga atmosferă epică - nu şi pe autor care îşi construieşte propria sa lume menită s-o dislocuiască pe cea reală. Mateiu Caragiale îşi sublimează această incapacitate de a trăi în viaţa reală proiectându-se, în modul cel mai evident, în destinele erotice ale eroilor săi. Şi ce altceva ar putea însemna această proiecţie, dacă nu o modalitate de manifestare a bovarismului său
Există un bovarism politic, social, sau unul intelectual? Bineînţeles că există, Rică Venturiano, Conul Leonida, Dandanache, Caţavencu, Cetăţeanul turmentat, configurează, cu prisosinţă, această sursă de alimentare a unui tip specific de bovarism. Dacă la I.L.Caragiale bovarismul politic se exprimă prin discrepanţa dintre modul lor obişnuit de a fi şi ceea ce vor să pară, La Mateiu bovarismul politic se exprimă inclusiv prin tentaţia autorului de a accede în această lume traversată de ridicol şi politic. Să nu pierdem din vedere că dorinţa sa de a intra în diplomaţie era aşa de aprigă încât l-a abordat şi pe Titulescu în acest scop.
Dacă la I.L.Caragiale bovarismul politic se manifestă prin personajele sale, toate cărăuşind un comic bizar, la Mateiu bovarismul politic se exprimă prin chiar dorinţa autorului de accedere în lumea politică şi în disputa dintre partidele politice – o aspiraţie rămasă neîmplinită, dar transferată, mai mult sau mai puţin disimulat, personajelor sale. La Mateiu Caragiale, dorinţa de a fi în preajma oamenilor puternici se manifestă în modul bovaric, ce altceva poate însemna cumpărarea unei pălării şi păstrarea ei, aproape cu religiozitate am putea spune, doar că a fost încercată, într-o pălărie berlineză, de George al V-lea, regele Angliei (p.73).
Nu mai insistăm. Precizăm doar că abordarea d-nei Anişoara Piţu este completă, cu tot hăţişul problemelor implicate şi cu toate sursele biobliografice indicate la subsol. Problema bovarismului este abordată în toată complexitatea ei epistemică, fără să rămână resturi sau rămăşiţe ne-aduse în discurs. O felicit pe autoare pentru această interesantă ispravă eseistică şi-o aşteptăm să revină, cât mai curând, în vitrina cu noutăţi livreşti.
Ionel NECULA
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Educație
