Educație

Modelele umane sunt, câteodată, sub ochii noștri: Laila (a se citi „Leila”) din Cartierul Sud al Focșaniului

Ionelia Burghelea
31 ian 2023 12705 vizualizări
Laila Palaghia, din Cartierul Sud al Focșaniului
Laila Palaghia, din Cartierul Sud al Focșaniului

Una din cerințele de la Evaluarea Națională, examenul de final de clasă a VIII-a, îi solicită pe elevi să se raporteze la modelele de conduită, de moralitate, de omenie din preajma lor și să le pună în evidență. De cele mai multe ori, acestea sunt alese din rândul familiei, al dascălilor sau al prietenilor. În cele ce urmează voi scrie despre exemplele de oameni extraordinari prezenți în viața elevilor din Cartierul Sud al Focșaniului.

Copiii au devenit conștienți că sunt norocoși să-i aibă aproape de școală pe cei de la care își cumpără pachetul pentru ziua respectivă, apa sau cine știe ce rechizite care le trebuie musai la vreo disciplină cum sunt lucrul manual, desenul, geografia sau biologia. M-a impresionat, acum vreo câțiva ani, felul în care băiatul meu vorbea de-o anumită Laila (a se citi „Leila”).

Am luat cutare lucru de la Laila”, „Eram la sport, ni se făcuse o sete de muream, știi cum?” (eu aprobam: înțelegeam cum e să ți se usuce gâtul și să ți se pară o eternitate până când îți aduce cineva un pahar cu apă sau o sticlă). „Așa că am strigat-o ca disperații pe Laila și ea a venit la gard și ne-a dat sticle cu apă...”, mi-a mai zis copilul, iar eu mă întrebam dacă e posibil așa ceva, să-ți lași magazinul adică și să te duci la „ghiaurii” care au arșiță. Am cumpănit atunci că doamna aceasta trebuie să fie un om bun, poate chiar un părinte de băiat, căci prea erau superlative relatările despre dânsa.

La un oarecare timp, am ajuns și eu la magazinul său, s-a nimerit într-o pauză a copiilor de la Școala „Vlahuță”, așa că i-am lăsat pe cei mici să-și cumpere sandvișurile, biscuiții, sucurile sau apa dorite. Toți copiiii se adresau vânzătoarei și proprietarei magazinului pe numele mic, dar era valabilă și „viceversa” lui Lefter Popescu, personajul din nuvela „Două loturi”; asta fiindcă Laila știa pe fiecare copil în parte după prenume, mâinile sale se duceau către raftul cu anumite produse înainte ca micul cumpărător să le solicite. Așadar, existau clienți fideli, de-ai casei, obișnuiți să meargă pe aceleași preferințe pe care ea le știa dinainte, fapt pentru care procesul de cumpărare se derula cu o uimitoare rapiditate. Părea că singurele operațiuni erau plata, respectiv restul, căci cumpărătorii nici nu mai pronunțau denumirea dulcelui râvnit sau a tipului de suc. Acestea ajungeau în posesia lor ca prin hocus-pocus, tot așa cum „zburau" sticlele de apă plată spre terenul de sport, pasate de coechipierul de nădejde al școlarilor aflați la ora de educație fizică, la un simplu strigăt din toți rărunchii: „LAILA!‘’(spus pe mai multe voci, desigur). Iar cine știe zona, are în minte, desigur, gardul înalt care făcea ca dumneaei să fie un la fel de bun aruncător, precum aceia din baseball-ul american…

Atunci mi s-a confirmat bănuiala că numai un om mărinimos, altruist și plin de solicitudine îi poate mulțumi pe dificilii „lificii” (ăsta-i cuvânt folosit de tata și-mi place cum sună așa, ca fonetism și cu sensul de „copchii’’) din ziua de azi. Iar felul în care arată Laila, o femeie puternică și mereu zâmbitoare, pusă pe îndeplinirea promptă a celor mai acute doleanțe, m-a făcut să mă gândesc la simțul matern dezvoltat la maxim pe care îl are: nu vrea „dumneavoastră" de la copii, nu-i ceartă niciodată că-s zgomotoși (ca o herghelie, credeți-mă!), nu e deranjată de vacarm, pare că doar așa se poate concentra la ceea ce are de făcut. Larma copiilor noștri (care acasă-s doi, maxim trei, dar capul ni-l fac - adesea - balon, în sensul că stă să ne pocnească) e muzica pe care o ascultă, zilnic, Laila. Și da, e mamă de băieți (unul în clasa a XI-a, iar celălalt în a VII-a) care, culmea, i se adresează ca toți ăilalți: pe numele mic! În plus, în magazin se află două canapele, căci, de! are o groază de odrasle care-i țin companie, ba cei din schimbul de dimineață, ba cei de la programul de după masă...

Ce te înduioșează cel mai tare este că fiecare copil vorbește de Laila lui, ca și când ea nu există decât pentru el. În orice pauză ar merge la magazin, primește rapid ceea ce dorește, nu are mult de așteptat, fiindcă întotdeauna patroana găsește o cale de a pune produsele pe tejghea, de a scoate sticluțele de apă din frigidere și a le așeza la îndemână, în așa fel, încât numai zărind privirea copiilor, să le poată veni în întâmpinare, împlinindu-le vrerile. Mi-am zis că e un mare noroc pe capul nostru și al odraslelor pe care le avem să știm că, pentru patru-cinci ore pe zi, omul acesta cu suflet mare ne suplinește cu brio.

Pe 18 ianuarie, după ce mi-am terminat orele (într-o școală de cartier, cum sunt și școlile de la Sud, unde am copilărit și am învățat), am trecut pe la magazinul la care se bulucesc în pauze elevii mai mari sau mai mici. Am găsit-o pe inimoasa noastră Laila la fel de zâmbitoare cum o știam, parcă nevenindu-i să creadă că am mesaje de mulțumire de la copii și în numele părinților pe care-i cunosc și care o apreciază. Cred că știe toată lumea cum arată un om ai cărui ochi lăcrimează de bucurie! Unele emoții nu pot fi cuprinse în cuvinte și de aceea am să vă spun doar că am plecat din magazine purtând o inimă supradimensionată, stând să-mi iasă din piept și să strige precum copiii de pe teren, de la „Vlahuță’’: „LAILA!’’. Acasă, fata mea a completat panoplia faptelor bune ale acestui om cu o inimă plină de simțire: „Știai că pe pereții magazinului, într-un timp, erau expuse pliantele acelea de absolvire a claselor primare sau a gimnaziului, oferite doamnei de la magazin de copiii care terminau o etapă din viața lor? Întâi au fost cele de la VLAHUȚĂ, dar apoi au apărut și de la noi, de la IORGA, îmi spune fata mea, amintindu-și de pauzele în care mergeau să-și cumpere pachețel.„De la prichindeii de grădiniță, alte dovezi de iubire: desene făcute cu doamnele învățătoare, adică minunății cu buburuze, zâne, dragoni sau... mame’’. Nici nu știe fiică-mea cât mă ung la suflet completările ei: ele îmi întăresc ideea că sunt pe planeta asta ființe care pot iubi necondiționat copiii altor oameni, făcându-i să se simtă importanți, unici, prețuiți și conștienți că o forță din univers îi iubește, oferindu-le mai mulți părinți.

Băiatul meu, unul din clienții nelipsiți ai Lailei, în vremea gimnaziului când aproape că locuia cu gazdă la magazinul menționat, s-a asigurat că-i cer permisiunea proprietarei că pot realiza articolul: a vrut musai să știe că am acceptul de la dumneaei, iar lucrul acesta anume m-a făcut să pricep că și generația asta extrem de tânără (și cam hulită) are un bagaj de sentimente solid și lucru de mirare, chiar și responsabilități. Fiindcă am primit încuviințarea, voi lăsa aici numele, așa cum a vrut posesoarea lui să se știe, fără al doilea prenume cântat doar pe meleagurile noastre, ale românilor și la fel de duios ca omul care-l poartă: Laila Palaghia.

Am vorbit despre afecțiune, răbdare, comunicare, dăruire, generozitate, adică valori umane pe care continui să le admir și la alți prieteni ai copiilor de școală: domnul R., proprietarul librăriei de vizavi de Școala VLAHUȚĂ, soții C. care au o librărie în piața de la Sud unde, pe lângă rechizite poți găsi mult râvnitele jucării care constituie trendul unei anumite perioade, dar și o îndrumare adecvată cu privire la manualele, auxiliarele, rechizitele necesare unui anumit an de studiu, dat fiind că doamna C. este un apreciat cadru didactic la unul din cele mai solicitante tipuri de învățământ: acela step by step, fiindu-mi colegă totodată, soții care dețin librăria R., unde găsești tot felul de consumabile pentru școală și cărți fumoase destinate micuților de grădiniță sau învățăceilor și, nu în ultimul rând, proprietarii magazinului Schillaci, adevărați părinți pentru copiii Cartierului Sud, căci sunt în breasla comercianților de foarte mult timp, dna Tincuța Boacnă și dl Aurel Boacnă. Față de dumnealor am nu numai respect, dar și recunoștință, dublată de cea a juniorilor mei, care i-au privit întotdeauna ca pe niște oameni de pus la rană.

Tuturor celor despre care am scris, dar și acelora care-și fac din locul de muncă un loc de viață, le adresez un MULȚUMESC din toată inima de părinte, de client și de om care a plecat cu un zâmbet de dat mai departe, preluat de la modelele umane aflate sub ochii noștri!

Ionelia Burghelea

Ionelia Burghelea este profesoară de limba română la Școala Gimnazială „O. D. Renea” – Focșani și este colaborator al Ziarului de Vrancea


În lipsa unui acord scris din partea Ziarului de Vrancea, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi inseraţi vizibil link-ul articolului: #insertcurrentlinkhere

Ziarul de Vrancea  nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor din comentariile de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.
Ziarul de Vrancea doreste ca acest site sa fie un spatiu al discutiilor civilizate, al comentariilor de bun simt. Din acest motiv, cei care posteaza comentarii la articole trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
1. Sa se refere doar la articolul la care posteaza comentarii.
2. Sa foloseasca un limbaj civilizat, fara injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, daca acestea nu au legatura cu textul.
4. Username-ul sa nu fie nume de personalitati ale vietii publice sau parodieri ale acestora.
Autorul unui articol poate fi criticat pentru eventuale greseli, incoerenta, lipsa de documentare etc.
Nerespectarea regulilor mentionate mai sus va duce la stergerea comentariilor, fara avertisment si fara explicatii.
Abaterile repetate vor avea drept consecinta interdictia accesului la aceasta facilitate a site-ului.