Marafet între mistic și iubire.Recenzia romanului „Moartea nu ajunge niciodata la inimă” al scriitorului Constantin Marafet
Începutul romanului „Moartea nu ajunge niciodata la inimă” te duce cu gândul la chilia părintelui Serafim, ginecologul Vladimir, începe să aibă momente de levitaţie şi delir.. Părintele Serafim trăieşte într-o chilie unde varul se scorojise „la încheietura camerei”, făcând „o grămadă ordonată” unde „un păianjen mai curajos îşi ţesuse o pânză şi cuprinsese toate bucăţile de var în plasa lui.Genul acesta meticulos de a descrie cu lux de amănunte până şi viaţa monahală se explică prin faptul că autorul n-a uitat că a fost poet în mai mult de zece volume publicate anterior.
Intriga este cu atât mai savuroasă, cu cât autorul are darul descrierii amănunţite până şi atunci când vorbeşte de mobilierul monahal cu „patul din scânduri de brad pe patru pari înfipţi în podeaua de lut”. În loc de pernă avea pătură iar peste lut era un preş din „cârpe refolosite”. Până şi ulciorul „din lemn sculptat frumos cu briceagul prin ochi cu apă era aşezat strategic lângă piciorul mesei”.
Arareori, întâlneşti în literatură o descriere atât de amănunţită a vieţii monahale austere. Şi atunci, nu te mai surprinde halucinaţiile unui medic ginecolog. Măiestria domnului Marafet în utilizarea cuvintelor simple este cu atât mai reuşită, cu cât descrierea întregeşte tabloul plin de o linişte aparentă, în care fiecare îşi poate găsi drumul spre Divinitate.
Din nefericire pentru doctor, fiica i se îmbolnăveşte grav. Până la urma Sofia este dusă la Viena. Aici, ginecologul se îndrăgosteşte de florăreasa Sandra, care împrăştia flori prin restaurante cu o senzualitate diabolică. Parcă o şi văd într-un film spaniol răspândindu-şi florile și nurii printre mesele masculilor înfierbântaţi.
Ai putea spune că reuşita operaţiei Sofiei este un clişeu, dar felul în care o spune Marafet conduce spre o naraţiune aparte.
Întors în România, departe de florăreasă, ginecologul Vladimir suferă ca un adevărat îndrăgostit. Numai că autorul propune ca leac pentru domnul doctor – spovedania la preotul Macarie. Pitit undeva, clopotarul aude confesiunea şi răspândeşte în oraş amorul ce-i pârjoleşte sufletul doctorului.
Nu ştiu cât de misticoidă pare construcţia naraţiunii atunci când doctorul îşi propune să ridice o biserică într-o comună din apropierea oraşului, sperând să-şi mai ostoiască pârdalnicul amor. Bineînţeles că preotul Macarie nu putea să scape o aşa oportunitate şi a ajutat la construcţia bisericii. Şi ca în Minunile Sfântului Sisoie, îşi face apariţia florăreasa din Viena. Ovaţionat de mulţime, doctorul face un atac cerebral care-l mobilizează la pat. Culmea naraţiunii e că florăreasa rămâne să-l îngrijească de parcă el n-ar fi avut familie. Şi aşa „pas cu pas „ ginecologul a ajuns la bătrâneţe, iar feciorul florăresei se pregăteşte de nuntă. Autorul vrea să ne inducă în final că dragostea faţă de Dumnezeu îl face pe suferind să mai facă vreo câţiva paşi.
Iar ca un corolar al naraţiunii doctorul pare să treacă în goană peste ani şi ani cu o iuţeală pe care cititorul pare să fie mulţumit pentru mileniul al treilea.
Ultimul capitol intitulat sugestiv „Sfinţirea” pare să ne sugereze că nu mai aşa putem păcătui în dragoste ilegitimă dacă facem biserici şi ne rugăm la Dumnezeu să ne ierte păcatele.
Sunt convins că o parte din economia poveştii s-a clădit pe experienţe apropiate autorului după cum chiar şi modalitatea de exprimare la persoana a întâia o sugerează. .
Nu există o bucurie mai mare decât să implici divinitatea în rezolvarea problemelor personale.
Gheorghe Andrei Neagu
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Educație
