Publicistica savantului vrâncean Simion Mehedinți, mai actuală ca oricând (I)
La 60 de ani de la mutarea întru cele veșnice, publicistica savantului vrâncean Simion Mehedinți este mai actuală ca oricând.
Vrânceanul întemeietor al geografiei românești ca știință n-a lipsit nici din începuturile publicisticii noastre moderne, Dumineca poporului rămânând până azi un model de slujire a unui nepieritor crez – „Un neam, un suflet, un hotar“. Crez adumbrit de visurile nebunești ale lui Hitler și Stalin, iar astăzi – de paranoia lui Putin.
Reeditarea integrală a publicației în 2014 (patru volume) de profesorul Costică Neagu, cel mai stăruitor editor și exeget al operei distinsului cărturar, ne aduce în față un Simion Mehedinți dăruit, ca nimeni altul, propășirii spirituale și materiale a poporului său, într-un „moment istoric de cumpănă pentru noua ordine europeană care se întrevedea la orizont”, cum zice îngrijitorul ediției, ordine care s-a stins în sângele vărsat inutil de zeci de milioane de oameni. Ceea ce n-au reușit să impună panzerele germane ale lui Hitler, încearcă acum să repete satanicele rachete ale lui Putin. În mod sigur, cu același rezultat intuit încă din 1933 de ilustrul savant sovejean.
Eforturile depuse de profesorul vrâncean pentru a întregi colecția Duminecii Poporului au fost uriașe, de la Anticariatul din Focșani până la Biblioteca Academiei Române.
În articolele/fragmentele selectate de noi am păstrat ortografia și punctuația folosite de editor, schimbând doar Genova (oraș de pe coasta de nord-vest a Italiei) cu Geneva (oraș elvețian de întrunire a organismelor internaționale). Intertitlurile sunt luate, după cum arată și semnele citării, din textele lui Simion Mehedinți.
În loc de precuvântare – „Cântece de peste Prut”
21 septembrie 1914
Mamă. Mamă, ia-mi priveşte/ Prutul trece şi hueşte...// Prutule, cu apă rece,/ Dare-ar Dumnezeu să sece/ Să trec cu picioarele/ Să-mi văd surioarele.// Că de când nu le-am văzut,/ Carnea pe mine-a scăzut,/ Înadins s-o cântăreşti/ Nicio litră nu găseşti,/ Nicio litră, niciun dram/ Că-i mâncată de duşman.
23 septembrie 1918
Nistrule, râu blestemat!/ Face-te-ai adânc şi lat/ Ca potopul tulburat!/ Mal cu mal nu se zărească,/ Glas cu glas nu se lovească,/ Ochi cu ochi nu se ajungă,/ Pe-a ta pânză cât de lungă!/ Lăcustele când or trece,/ La ist mal să se înece!/ Holerile când or trece/ Pe la mijloc să se-nece./ Duşmanii ţării de-or trece/ La cel mal să se înece.
24 martie 1919
Hai să-ntindem hora mare/ Azi e ziua sfântă-n care,/ De la Nistru, la Carpați,/ Își dau mâna frați cu frați.// Basarabia-i mireasă,/ Mândră, veselă crăiasă,/ Mântuită de greu chin/ Din ghiara celui străin...// Azi pășim spre noi hotare.../ Cântă hora, lăutare,/ Tot mai tare, mai cu foc,/ Să joace frați la un loc...// Cu-a ta strălucită salbă,/ Stai la joc, Cetate Albă;/ Hai, preamândrule Hotin,/ Dă mâna spre Severin.// Vină-n horă, primăvară,/ Tu, Sorocă bălăioară;/ Prinde-acum de brațul tău,/ Pe Bălgrad și Chișinău.// Saltă, vesel Ismaile,/ Între mândrele copile.../ Saltă și tu, drag Orhei,/ Că s-au stins anii cei grei.// Spre Tighina, de la Iași,/ Trec în cete de arcași/ Și spre Soroca-n câmpie/ Ca-n vremea cea de urgie.// Saltă, Nistrule bătrâne,/ Că vin armele române.../ Seacă-ți tu Prut, apele/ Să-mi îmbrățișez fratele.// Foaie verde trei granate./ Dulce-i dragostea de frate;/ Dulce-i dragostea de mamă,/ Când la sânul ei te cheamă!...// Dragostea streinului/ Ca veninul șarpelui,/ Ea cu fiere te adapă/ Și la inimă te-nțeapă./ Din Hotin și pân-la Mare,/ Zdobiți cnutul sub picioare...// C-a venit și vremea când/ Să nu vă mai știu plângând;/ Să fim numai un popor/ Sub stindardul tricolor...// Hai să-ntindem hora mare,/ Azi e ziua sfântă-n care/ Din Nistru peste Carpați/ Își dau mâna frați cu frați!
„România se va simți fericită sub stăpânirea țarului”
7 decembrie 1914
Înăuntru nu s-a petrecut nimic de seamă. Altădată, pe vremea asta, deputaţii şi senatorii sfârâiau – lucru mare –, certându-se câteva săptămâni în şir cum să răspundă la cuvintele cu care regele deschidea Camera şi Senatul. Azi, de bunăvoie, au lăsat toţi harţa la o parte şi, drept vorbind, le șade mai bine.
Cât despre legi, nu fac, căci nu-i vine omului să-şi scuture casa, când alături la vecini e pârjol, iar scânteile pot sări în fiecare clipă asupra gospodăriei lui.
Afară iarăşi parcă lucrurile s-au mai lămurit. Acum vede orişicine că războiul acesta e ca mănăstirea meşterului Manole. Ce zideşti azi se dărâmă mâine. Acum două săptămâni, austriecii ziceau că i-au răpus pe sârbi şi trăgeau clopotele de bucurie. Dar n-apucaseră bine să mântuie cântările de slavă şi, iată, sârbii bat de snopesc pe austrieci şi unguri, care s-au dovedit tembeli de tot şi fără inimă. Cei care au mâncat mai multe bătăi în acest război sunt ei, apoi ruşii. Despre turci nu mai ştim ce fac ori ce nu fac. Ei sunt ca o mână de paie aruncată în foc.
De aceea, din cele petrecute până acum, putem trage o încheiere. Războiul acesta va dura multă vreme, iar biruitor va fi cel care va răbda mai mult, având îmbrăcăminte mai bună, mâncare de-ajuns şi suflet mai tare.
Poate că aici e scăparea şi norocul nostru. Dacă ar fi biruit repede ori ungurii, ori ruşii, ar fi fost vai şiamar de noi, căci amândoi se uită rău la neamul românesc, ba chiar şi sârbii care sunt acum în gura şarpelui, nu dau voie românilor nici sfânta Evanghelie s-o citească pe româneşte în biserică.
Dacă însă războiul îi va măcina bine pe ruşi şi pe unguri, noi, păstrând întregi puterile noastre, vom putea izbândi mai uşor.
Atât numai: povăţuitorii neamului să chibzuiască ei,când şi în ce fel să ne întocmim trebile.
Până atunci, fiecare oştean să se îngrijească de îmbrăcăminte şi încălţăminte ca şi cum ar porni la drum lung, şi să-şi pună toată nădejdea în Dumnezeu, care vede dreptatea poporului nostru şi câinoşia vecinilor.
8 februarie 1915
În Duma rusească s-a spus pe faţă că Rusia vrea să se aşeze stăpână la Constantinopol, pe unde se scurge mai toată marfa noastră: grâu, porumb, făină, lemne, păcură şi ce mai avem de vânzare.
Acum să te ţii, române! Culcă-te pe perna pe care ţi-o pun sub cap muscalii! Gândiţi-vă că, fără voia lor, n-am mai putea vinde un grăunte. Ţara noastră ar fi ca un hambar al cărui lacăt e în mâna străinului.Degeaba am mai ara şi semăna, dacă nu putem vinde sau dacă preţul bucatelor noastre l-ar face altul. Nu ne-ar mai rămâne decât să lăsăm câmpul pârloagă, cum era acum 40-50 de ani şi să începem a creşte iarăşi vite. Adică o moară în loc să aibă nevoie de 1.000 de suflete, noi zicem să aibă numai câţiva ciobani şi văcari, pentru a păzi o cireadă de vite mari şi o turmă de oi.
Dintr-o dată, cea mai lucie sărăcie s-ar coborî asupra satelor, iar oraşele s-ar părăgini în câţiva ani. Iată cea mai mare cumpănă în care ne aflăm azi. Căci așa cum am spus-o de atâtea ori, noi n-avem niciun prieten, ci numai duşmani de jur împrejur. Iată de ce toată nădejdea e acum în chibzuinţa celor ce cârmuiesc ţara. Situaţia asta a arătat cinstit că toţi vecinii se uită chiorâş la noi.
Acum, când ruşii nu mai ascund scopul lor de a se face stăpâni pe poarta Mării Negre, suntem datori să atragem luare-aminte că primejdia dinspre răsărit a crescut.
Până acum socoteala era aşa: dacă biruie nemţii, vom avea supărare din partea ruşilor. Dar orişicum ei sunt mai puternici decât noi şi tot vom putea lupta, mai ales dacă cei care cârmuiesc România au luat chezăşii destule de la vecinii dinspre Apus, unde neamul nostru a adus atâtea jertfe.
Dacă biruiesc ruşii, primejdia este acum nemăsurat de mare. Asta-i acum. Dar să nu pierdem nădejdea. Dumnezeu nu va părăsi România.
22 februarie 1915
Războiul de astăzi e povestea lui Arvinte care tăia din mânecile anteriului ca să înnădească la poale şi îmbrăcat tot nu era.
Aşa şi cei încăieraţi la luptă. La apus, când nemţii dau francezilor o palmă pe obrazul drept,francezii le întorc alta pe obrazul stâng. Când englezii cufundă o corabie germană, nemţii cufundă şi ei alta englezească...
La răsărit, nemţii bătură de curând pe ruşi ca pe o chilă de păpuşoi, dar şi ruşii au bătut pe turci ca pe o grămadă de pleavă... Cu noi însă toţi s-au purtat rău. Ba unii chiar şi acum ne ameninţă. Ungurii spun că românii din Transilvania sunt „zălog” la ei! Poftim: îţi ia feciorul la oaste, se luptă, moare pentru ei, iar ca răsplată, ţine şi pe tatăl său ca zălog, ca pe un făcător de rele. Orbirea ungurească nu mai are margini.
La Prut e şi mai slut. Iată ce gând au muscalii asupra ţării. Gazeta Drug (din Kiev) glăsuieşte aşa: „Nu va fi greu a împărţi România în 5-6 judeţe şi a face pe muscali locuitori. România se va simţi fericită să poată trăi, în sfârşit, sub stăpânirea ţarului. Gloata locuitorilor sunt ţărani... Va fi uşor a câştiga pe ţărani, dar şi păturile conducătoare le vom da repede gata”, iar Novoie vremea, gazeta lor cea mai mare, spune la 30 ianuarie, că ne priveşte ca duşmani.
Acum, preotule român, dacă vrei să nu mai citeşti Evanghelia în limba ta, ci să-ţi ardă toate cărţile bisericeşti, cum le-a ars episcopul Lebedev pe cele din Basarabia, grăbeşte-te şi ia în braţe pe muscali.
Învăţătorule român, dacă vrei să-i înveţi pe copiii satului tău ruseşte, ridică braţele la cer şi fă semn ruşilor să vină.
Plugarule, dacă vrei să mănânci papară rusească, întoarce-ţi ochii spre vecinii de la răsărit. Adevărul e cum vi l-am spus de atâtea ori: noi n-avem niciun prieten. E datoria guvernului să chibzuiască cum va şti mai bine. Noi îl vom asculta şi trebuie să-l ascultăm, căci e cumpănă mare... E vorba să trecem puntea şi nu se ştie cu cine trebuie să ne facem frate. Doar în clipa din urmă să vedem ce va fi mai puţin rău pentru neamul nostru.
3 aprilie 1916
Toţi ţipă că s-a scumpit viaţa, dar puţini judecă de unde vine greutatea de azi.
Să ne aducem aminte faptele.
După ce s-a început războiul, a încetat negoţul nostru cu grâne, atât pe Dunăre, cât şi pe Mare. Mai puteam vinde doar spre apus, peste munţi. S-au găsit însă oameni pricepuţi care strigau în gura mare să nu trimitem niciun bob de grâu germanilor, căci orice grăunte e ca un glonţ împotriva noastră. Să-i ucidem pe nemţi cu foametea.
În acelaşi timp, cei care ţipau mai mult contra Germaniei, trimiteau Ungariei sute de boi şi vagoane de untură, după cum s-a dovedit în faţa lumii întregi.
Văzând pornirea asta, vecinii de la apus nu ne-au mai trimis nici doctorii, nici muniţii, nici alte mărfuri de care aveam nevoie.
Ce s-a întâmplat? Negustorii văzând că marfa se împuţinează, în loc să o vândă cu preţul obişnuit, au început a ridica preţurile. De la 14 lei legătura de bumbac a ajuns la 70 de lei, adică de 5 ori mai scump. Postavurile, încălţămintea, fierăria, orezul..., toate s-au scumpit de nu e chip să te mai apropii, iar când au văzut deştepţii noştri că Germania şi tovarăşele ei nu mor de foame, căci chiar de le-am fi vândut noi toate grânele, nu le-ar fi ajuns pentru o lună, dacă s-ar fi bizuit numai pe noi, s-au răzgândit şi am început iarăşi a le vinde.
Nu vrem să mai supărăm pe oamenii de treabă spunându-le cum s-a făcut vânzarea, ce au câştigat misiţii, ce căpătuială a fost cu vagoanele şi alte grozăvii.
Destul că mărfurile s-au scumpit, iar când scumpeşte marfa, cismarul, croitorul, băcanul, încep a scumpi şi brutarii, măcelarii şi toată negustorimea.
Aşa ne-am pomenit cu grozăvia de azi. Voind să înfometăm pe alţii, am ajuns noi singuri la foamete. Pe de o parte, negustorii au scumpit mărfurile, iar pe de altă parte, morarii, ca să câştige mai mult, au vândut făina peste graniţă, lăsând ţara la strâmtoare.
Acum întrebaţi-vă singuri: cine-i de vină? Noi nu putem spune decât vorba înţeleaptă a bătrânilor: la aşa cap, aşa căciulă.
28 octombrie 1918
Timpul de astăzi este asemenea vrăjilor din poveste, aproape nu trece o zi să nu aducă vreo nouă prefacere. Dat ne-a fost nouă, celor ce trăim în vremile de acum, să vedem petrecându-se aievea ceea ce nici cu gândul n-am visat.
Cine să-şi fi închipuit, de pildă, la începutul marelui război, că uriaşul de la răsărit, Rusia, în cele din urmă se va prăbuşi într-o clipă?
Această înghiţitoare de neamuri, care nu cunoaşte margini în poftele sale, a fost ca un copac ale cărui ramuri umbresc pretutindeni, cuprinzând în umbra lor zeci de popoare de alt neam. Şi în această umbră de veacuri, noroade întregi tânjeau a moarte, dar întunericul întins peste alţii nu a slujit lui. Căci odată cu albul razelor zilei, năvălind asupra împărăţiei moscovite, cea dintâi care orbi de prea multă lumină a fost tot stăpânirea ţarilor.
Căci la întrebarea lor nu s-au gândit că şi ziua izbăvirii va să vină odată! De aceea, în loc ca prefacerile lăuntrice ale acelei ţări să se fi întâmplat în linişte, dimpotrivă, odată cu înfăptuirea lor, s-a dezlănţuit şi cea mai cumplită nebunie. A fost ca şi cum o casă în ruine ar mai lua şi foc.
Noi de pe atunci purtam povara greutăţilor zdrobitoare ale războiului, dar nu ne-am pierdut capul.
Vântul nebuniei s-a oprit la hotarele româneşti. Ba oaste de a noastră fusese chemată de fraţii din Basarabia, pentru a stăvili urgia care prinsese şi la ei.
Deaceea le-am petrecut toate cu anevoie şi cu amar, dar având rânduială în cuprinsul ţării.
Astăzi, în împărăţia dinspre hotarele apusene ale României, în Austria, de asemenea se întâmplă prefaceri mari. Popoarele acelei împărăţii arată că vor să se cârmuiască prin ele şi pentru ele. Împăratul de la Viena a şi consfinţit această năzuinţă a neamurilor cârmuite de el.
Astfel, pe nesimţite, dreptatea pentru suferinţele îndurate atât amar de ani începe să se coboare şi asupra celor mici.
27 ianuarie 1919
Când s-a lipit Basarabia de Ţara-mamă, niciunii dintre streinii veniţi pe pământul nostru dintre Prut şi Nistru nu şi-au arătat bucuria de a se vedea cuprinşi între hotarele României.
Când a venit rândul Bucovinei să se unească cu trupul Moldovei, nemţii au spus lămurit că-s bucuroşi să fie mai degrabă cu românii decât cu alte naţii. Acum, de curând, când s-a adăugat şi Transilvania, saşii, tot un fel de nemţişi şvabii din Banat, alt soi de nemţi, au şi trimis solie la Bucureşti să arate că „Unirea au făcut-o cu dragă inimă”.
Pe de altă parte, turcii şi tătarii din marginea Dobrogei, luată în 1913, cer de asemenea să se lipească acel ţinut –Cadrilaterul – cu România, să nu fie stăpânit de bulgari.
Ce înseamnă asta? Un lucru vechi, dar adevărat, că dacă faci binele, poţi să-l arunci în mare şi tot va ieşi cândva la iveală.
Aşa s-a întâmplat şi acum. (...)
România nu-i o stafie care să sugă sângele celor pripăşiţi la vatra ei, ci o mamă bună pentru toţi cei ce se vor arăta vrednici.
Un lucru însă trebuie să însemnăm la răboj: sunt unii streini care stau îmbufnaţi, alţii au spus că ei sunt cetăţeni ai lumii şi se gândesc la naţia lor împrăştiată peste ţări şi mări, iar alţii de pe acum şi-au dat coatele cu duşmanii României...
Toţi aceştia să ştie că nu stăm cu ochii închişi, că românul ţine minte. Şi după cum cinstea cinste cere, de asemenea şi ocara – judecată va aduce.
Cei cu gând rău, să ia seama!
7 aprilie 1919
În 27 martie s-a împlinit un an de când Moldova dintre Prut şi Nistru s-a lipit de trupul ţării de baştină.
Ce preţ are lucrul acesta? Ascultaţi ce spun moldovenii rămaşi sub stăpânirea rusească, dincolo de Nistru: Fraţilor, ne prăpădim de necazul bolşevicilor... Ucid şi pângăresc tot ce le iese înainte. Ajutaţi-ne cum puteţi şi, dacă nu-i chip altfel, primiţi măcar femeile, copiii şi uncheşii noştri, până ce s-o mai potoli viforul!
Iată ce va să zică să rămâi pe mâna străinului!
De altfel, astă-toamnă, când s-a deschis anul judecătoresc la Chişinău, ministrul Basarabiei, dl Ciugureanu, a spus lămurit: Basarabia nu s-ar fi putut lipi cu ţara dacă nu era o Românie liberă şi o armată să o păzească de obrăznicia duşmanilor.
E vădit lucru că, după ce ruşii plecaseră de la Siret şi începuseră a jefui satele, am fi fost pierduţi dacă nu scăpam măcar un petic de ţară şi o mână de oştire. Drept e că oştirea n-ar fi putut să se împotrivească la Siret mai mult de două săptămâni, cum s-a spus în Iaşi la Sfatul de Coroană, vedeţi numărul din Dumineca unde s-a tipărit vorbă cu vorbă cele zise în acel sfat, dar iarăşi e drept că atât cât mai rămăsese, armata noastră era încă în stare să dea peste labe duşmanilor care se obrăzniciseră la Nistru şi dincoace de graniţă.
De aceea a fost un noroc că am cârpit pacea cum s-a putut, iar roadele le vedem azi. De bine, de rău, se cheamă că tot stăm în picioare. În loc să fim cu mâinile goale, căci armata şi muniţia ar fi fost luate de nemţi, ba încă ne mai prădau şi Moldova, azi avem armata noastră şi rostul nostru. În Moldova avem vite din belşug. Un om de la Luizi-Călugăra (Bacău), se lăuda zilele trecute că în sat la el sunt atâţia boi de plug, câţi nu se găsesc în 8 sate din Muntenia!...
Aşadar, avem cu ce ne mângâia în mijlocul nevoilor lăsate de război. Am putut scăpa de pieire şi pe fraţii de peste Prut care ar fi fost azi jefuiţi de bolşevici şi ne-am strecurat şi noi printre nevoi.
Oamenii care au cap şi obraz vor judeca cine a săvârşit această faptă şi vor mulţumi fiecăruia după dreptate.
„Mila străinului e ca umbra spinului”
31/15 iulie 1921
Înainte de a se despărţi, Camera a hotărât să cerceteze cum au lucrat toate guvernele de la 1913 până azi, pentru ca toţi vinovaţii să fie daţi judecăţii.
Aşadar, li s-a părut deputaţilor că, de când a lăsat Maiorescu cârma din mână şi până azi, s-au petrecut în ţara asta lucruri deochiate, care ar trebui scoase la iveală, iar făptuitorii osândiţi.
Fiindcă directorul Duminecii Poporului a luat parte într-unul din guvernele de care e vorba, e o datorie să-şi spună cuvântul lămurit, iar cuvântul e acesta.
Hotărârea Camerei e vrednică de toată lauda, numai să nu fie şi asta o vorbă goală, ca multe altele...
La vechii egipteni, când murea faraonul, adică împăratul lor, înainte de a fi înmormântat, era judecat aşa mort, în faţa poporului.
Obiceiul acesta parcă ar trebui înviat mai ales în zilele noastre. Nu numai cai îmbrăcaţi în negru şi lumânări groase şi laude şi mai groase, ci judecată dreaptă, asta ar trebui să se audă la capul regilor:
̶ Rău ai făcut rege, că ai fost zgârcit sau rău ai făcut rege, că ai fost risipitor! Rău ai făcut, că ai fost lacom! Că nu ţi-ai păzit cinstea casei! Că n-ai avut îndrăzneala de a te împotrivi sfetnicilor ticăloşi....
Când ar şti regii şi cârmuitorii ţărilor că lângă sicriul lor se vor auzi astfel de vorbe aspre, dar drepte, mulţi s-ar înveghea şi-ar fi altfel de oameni.
*
Şi dacă asta s-ar cuveni chiar regilor, cu atât mai mult se cuvine guvernelor, adică miniştrilor, care pun pe rege să iscălească uneori fel de fel de ticăloşii. Ar şti atunci orice nătâng care a ajuns ministru că la urmă îl aşteaptă socoteala.
̶ Ruşinesă-ţifie, hoţule, care ai furat banul statului! Golane, care ieri aveai două-trei sute de lei în slujba cutare, iar azi ai milioane, spune, cum le-ai făcut?... Dă înapoi banul văduvei şi al orfanului, iar tu, pungaşule, la ocnă!...
̶Ruşine să-ţi fie, chefliule, care ai făcut din minister loc de petrecere şi de ademenire pentru femei uşoare, pe care le îmbraci şi le plimbi cu banii ţării...
̶Ruşine să-ţi fie netotule care, din ambiţia de a fi şi tu ministru şi din prostia unui prim-ministru care s-a lăsat linguşit de tine, ori poate chiar de femeia ta care ştie să linguşească în mai multe feluri, ai ajuns ministru la nişte treburi unde nu te pricepeai şi ai adus atâta pagubă statului...
Cred că multe s-ar schimba în ţară, când ar şti şi bun şi rău, că va fi judecat de aproape. Cel bun, spre a i se spune: ai ieşit curat, ai fost om cinstit şi de ispravă, iar cel rău, spre a fi ruşinat şi osândit...
Iată de ce ne bucurăm când auzim zvonindu-se despre judecăţi, dar nu credem până n-om vedea.
28 mai 1922
Mă doare în suflet că trebuie să scriem cuvântul acesta dureros, dar trebuie să-l scriem: Pentru români se apropie iarăşi vremea suferinţei...
La Geneva, sfatul ţărilor s-a arătat netrebnic. Când unele secături ne-au vestit că Rusia e gata să iscălească pentru totdeauna că nu se amestecă în Basarabia şi că ne dă comoara dusă la Moscova, Dumineca Poporului a spus lămurit: întâi să vedem şi să pipăim, apoi vom crede.
Iar urma care alege în toate, a ales şi de astă dată. Ruşii au spus lămurit, când s-a spart iarmarocul de la Geneva, că ei nu ne dau o lescaie chioară din tot bănetul şi odoarele duse din prostia noastră la Moscova, iar cu privire la Moldova dintre Prut şi Nistru, să ne luăm gândul că va fi a noastră.
Iată cu ce ne-am ales din tocmelile de la Geneva. Ce-i de făcut? Mai întâi să ne fie ruşine că, după ce obrazul nostru a fost pălmuit şi scuipat de atâtea ori de ruşi, noi le-am întins mâna şi am fost atât de găgăuţi încât să le dăm spre păstrare toată agoniseala noastră, toate odoarele cele mai scumpe ale bisericilor şi muzeelor noastre, toate hârtiile cele mai de preţ, rămase din bătrâni. Să ne fie cu atât mai ruşine, cu cât un om de alt neam, Mauriciu Blanck – evreu cu minte – a spus stăpânitorilor noştri atunci: „Nu vă potriviţi ruşilor! Nu le daţi o comoară în mâini! Trimiteţi-o în Suedia. Suedezii nu sunt în război şiapoi sunt oameni cinstiţi, cum îi ştie o lume-ntreagă. Dimpotrivă, Rusia toată e un vârtej.
Iată că s-au adeverit vorbele lui Blanck, iar deştepţii care zic azi că ştiau cum şi când vom fi biruitori, atunci dădeau buzna unii peste alţii, să fugă care mai de care şi-şi trimiteau chiar economiile şi argintăriile lor şi pietrele scumpe în Rusia!
Ce cumplită batjocură şi ce cumpliţi mincinoşi! Dar pacostea cea mare e alta: noi trebuie să stăm, de aici înainte, cu arma în mână la... Nistru.
Până când? Aici e aici! Se cheamă că războiul poate veni pe negândite, ca o furtună din senin. Iată ce ne aşteaptă şi iată ce au spus lămurit întotdeauna cei care sunt obişnuiţi să judece drept şi să vorbească răspicat.
Aşadar, am pierdut 4 ani, de la 1918 până azi şi vârtejul ne va găsi iarăşi nepregătiţi. Nici că se poate mai mare amărăciune! În aceşti 4 ani, am fi putut vindeca multe răni şi îmbuna multe suflete. Nu mai departe decât la alegerile din urmă, am ajuns, cum a zis Maniu, un „scandal european”.
Iată isprava noastră tocmai când ceasul se apropie. Cei care mai au un pic de judecată, să deschidă ochii până ce furtuna nu izbucneşte.
Prietenii noştri de peste tot şi mai ales cei dinspre Nistru, să lumineze poporul, arătându-i că nu România e de vină pentru păcatele guvernului, ci oamenii care în aceşti 4 ani au stat la cârma ţării.
Tulpina poporului nostru, veche de mai bine de 2000 de ani, poate trăi şi rodi încă mii de ani, numai să fie grădinar care s-o îngrijească.
3 decembrie 1922
A venit vremea să căutăm o potriveală şi pentru Nistru, căci încep a se auzi şi dintr-acolo lucruri cum nu se poate mai îngrijorătoare. De curând, Armata Roşiea bolşevicilor a serbat începuturile răscoalei şi a găsit de cuviinţă să ne arate pumnul de pe celălalt mal. În Bulgaria au şi început chiotele de bucurie, nădăjduind că România va fi înfrântă.
Ştiu că se va zice: Astea sunt vorbe de vecin pizmăreţ, dar atunci ce noimă are cuvântul Poloniei care a spus că, dacă Rusia ne-ar ataca, armatele poloneze ne-ar sprijini. Nu cumva miniştrii Poloniei visează cu ochii deschişi? Vorbesc cu oarecare netam, nesam, fără să fi auzit nimic de la nimeni? Mai cu cale e să credem că s-a făcut undeva foc, dacă n-a ieşit fum. Şi atunci, ca oameni plătiţi, care am spus şi altădată că ţara noastră e într-o horă de flăcări, se cuvine să luăm aminte, să nu facem urechea toacă, bizuindu-ne pe sprijinul altora, pe noroc şi alte sminteli ca acestea, ci întrebăm: este pregătită armata românească?
Iar până vom auzi muşcăturile la Nistru, un cuvânt vom avea de spus şi fraţilor din regiunea de la răsărit a ţării: Ştim şi prea ştim că sunteţi mâhniţi. Aţi aşteptat raiul şi nu l-aţi aflat. Socoteaţi că Unirea o să vă dea marea cu sarea şi când acolo, v-a dat ceea ce n-aţi bănuit... Aşa e.
Cel care scrie aici a văzut în fiecare duminică, în copilărie, bolovanul până unde avea voie să iasă din închisoarea Mănăstirii Alecu Rusu, bunul moldovean de la Nistru. De aceea, când a pus piciorul întâiaşi dată în Basarabia, i s-a părut că un suflet nou i se pogoară în piept, că în loc de o inimă are două, ca să poată iubi şi mai mult dragul pământ unde s-a născut.
Dar tocmai de aceea să-mi fie îngăduit să spun frăţeşte o vorbă celor mâhniţi. Ce credeţi? Socotiţi voi că împuşcăturile dinspre Nistru v-ar aduce fericirea pe care n-o aveţi? Putea-vor să intre în sufletul unui moldovean gândul ticălos că cei de altă limbă şi alt sânge i-ar dărui mângâiere şi fericire?
Oameni buni, nu uitaţi o vorbă din bătrâni care zice că „mila străinului e ca umbra spinului”. Avem noi, e drept, destule păcate şi facem destule greşeli, iar cei care le fac sunt acum oamenii voştri, căci doar slujbaşii veniţi de dincoace de Prut au rămas puţini şi vor fi tot mai puţini. Ştim că greşim, dar între fraţi este măcar nădejdea de îndreptare. Dimpotrivă, dacă ar fi să ajungeţi iarăşi pe mâna streinului, să vă luaţi nădejdea că veţi mai avea zile bune.
Cum cad lăcustele pe holda de primăvară, aşa ar tăbărî toţi răii şi flămânzii pe capul vostru şi în gospodăria voastră, spulberând într-o clipă şcolile unde copiii voştri au prins a învăţa cu sârg carte şi înghesuindu-vă în biserici cu bâiguielile ruseşti din care nimic nu pricepeţi.
De aceea, vegheaţi şi nu uitaţi că dacă la Prut a fost slut, la Nistru poate fi sinistru, cum zic cărturarii, adică focul iadului veşnic.
17 decembrie 1922
În curând, Dumineca Poporului va intra în anul al 7-lea. Se cuvine să facem unele socoteli. Mai întâi, de ce nu se astâmpără directorul acestei foi?
În loc să piardă o zi-două din săptămână ca să scrie şi apoi să tipărească această gazetă, de ce nu se apucă să ticluiască pentru sine o carte care să-i aducă fală? Şi dacă nu poate s-o scrie din mintea lui, să cârpăcească măcar o carte din cărţi, cum fac atâţia oameni deştepţi, înnegrind în fiecare zi hârtia?
Întrebarea e dreaptă. Acum 30 de ani, când eram încă pe băncile şcoalei, împreună cu alţi tineri, am întemeiat „Liga pentru Unitatea Culturală”. Ce s-a ales de ea şi cum a ajuns unealtă de luptă între partide, veţi fi auzit.
Atunci ziceam: Să vedem noi odată pe români la un loc, apoi fie ce-o fi. Se cheamă că am pus sacii în car. Pe vremea aceea şi chiar acum patru ani, când s-a făcut unirea tuturor ţărilor româneşti, am avut o clipă gândul acesta liniştitor: „Acum liberează pe robul tău, stăpâne, că iată, văzură ochii mei Mântuirea”...
*
Din nenorocire, căruţa merge scârţâind de-ţi ia auzul, iar grăunţele din saci curg pe toate cărările. Astăzi, după 4 ani de la Unire, putem spune că românii sunt mai dezbinaţi ca oricând între ei. Niciodată Ambiţia n-a vorbit mai sus şi mai tare în această ţară, iar alături de Ambiţie – sora ei cea mai bună – Neruşinarea se plimbă cu mâinile în şolduri.
E atât păcat de sus până jos, încât avem credinţa neclintită că o cumplită pedeapsă ne va paşte în curând. Nu se poate, oameni buni, nu se poate ca din minciună să faci adevăr, din nedreptate – dreptate, din risipă – avere, din slăbiciune – putere.
Greşelile se plătesc totdeauna şi le vom plăti. Atât numai, ne înfioară gândul că în loc să le plătească numai vinovaţii, ar putea să le plătească ţara întreagă şi să ajungem iar în fundul prăpastiei. Iată de ce cuvintele lui Fuch nu ne pot ieşi din minte: Nimeni să nu doarmă... Pregătiţi-vă!
Ca să nu adoarmă cei buni, ne ostenim şi noi, trimiţându-le această foaie. Gândul ei stă mai întâi de toate să ţină în picioare Unirea. E singura foaie citită în toată întinderea pământului românesc.
Văzând că o pricepe, o bătrână din ţinutul Bălţilor a zis către fiul ei: „Apoi se vede că cel care scrie aici e moldovan de-ai noştri!”. Nu-i venea să creadă, biata femeie, că e o limbă românească de la Nistru la Tisa şi că numai gazetele şi cărţile cele rele o înăbuşă mereu cu vorbe păsăreşti.
Am căutat să ţinem unirea prin limba dreaptă a poporului, izgonind din foaia noastră cuvintele pocite ale cărturarilor care, neştiind nicio limbă, o batjocoresc pe cea românească, schimonosind-o în felul său.
16 septembrie 1923
„La noi, miniştrii cei răi, când ies din minister, intră după aceea şi la puşcărie”. Cuvântul unui bulgar
De la cap se împute... Toată lumea ţipă de sporul dărilor către stat, dar vistierul ţării nu strânge baierele pungii. Dovadă, un fost ministru (Argetoianu) a luat cu împrumut 32 de milioane de lei, legându-se să plătească ţara 37 de milioane de franci (adică 448 milioane de lei!)
Ce măsuri a luat ministrul vistieriei (Vintilă Brătianu) ca să se întoarcă paguba ţării? E drept că Argetoianu s-a supărat şi a spus că se dă la o parte din politică..., dar dacă e aşa, orice slujbaş care ar face una lată de tot, ar putea spune la fel: m-am supărat şi mă duc acasă la mine să-mi treacă...
E destul atât? Cum rămâne cu paguba ţării? Oare de ce-o fi tăcând păzitorul vistieriei? Cinstitul d. V. Brătianu... găseşte că aşa cere cinstea?
Iată o altă împrejurare, care va lumina deplin pe cetitor. Acum câteva săptămâni a fost o adunare în Anglia, unde erau de faţă şi români şi unde bancherii englezi au spus făţiş că România este o ţară de hoţi!
Ce era? O seamă de negustori români au luat mărfuri din Anglia, le-au vândut cu preţuri înzecite şi însutite, dar de plătit nu vor să plătească. Unii dintre aceşti oameni de afaceri sunt datori cu sute de milioane în Anglia şi în loc să le plătească, cumpără cai de curse (întrecere la alergări).
În orice ţară cinstită, astfel de oameni ar fi fost urmăriţi, potrivit legilor, ca şarlatani care necinstesc negoţul ţării. La noi s-a întâmplat altceva: ministrul nostru de finanţe (V. Brătianu) a făcut lege ca aceşti datornici fără obraz să fie păsuiţi, adică să se întârzie plăţile lor.
Când au auzit englezii una ca asta, au sărit în sus. Cum se poate ca o ţară să facă legi pentru ocrotirea înşelătorilor? Cum să mai dăm noi marfă sau bani cu împrumut unei ţări unde datornicul în loc să plătească, face chefuri şi cumpără cai de fudulie!
Acum iată şi tâlcuirea: Acei şarlatani sunt amestecaţi în anume bănci din Bucureşti. Dacă ei rămân mofluzi, băncile pierd bani mulţi, căci au făcut afacerile împreună cu ei.
Şi fiindcă unii dintre cei cu pricina au rude chiar între cârmacii ţării, iar băncile acelea au rostul lor în politica României, a venit vistierul ţării (V. Brătianu) şi a făcut legea pe spinarea englezilor. Să mai aştepte englezii până ce vor regula anume bănci şi socotelile lor...
Şi astfel obrazul României e scuipat de englezi, iar un bancher din acea ţară a spus că mai degrabă ar da bani negrilor din Africa decât să mai împrumute pe români! „În România, a zis acela, nu vreau nici vârful degetului să-l mai întind, de teamă să nu mă murdăresc!”.
Iată ce se întâmplă când peştele începe să se împută de la cap... Săraca România Mare, cârmuită de oameni mici, dar cu păcate nepilduit de mari.
15 octombrie 1923
Mulţi din românii uniţi după război cu ţara de baştină scârţâie, aducându-şi aminte de traiul lor dinainte de război.
̶ He, unde e vremea când vindeam vinul nostru la Odesa? (zice cel de lângă Nistru).
̶Unde-s timpurile când trimiteam vitele noastre până la Viena? (zice cel dinspre Tisa). Şi să te ţii de plângeri împotriva României: e ţară fără socoteală, fără vază... şi câte şi mai câte.
Adevărul e altul:
Dacă podgorenii şi plugarii dintre Prut şi Nistru nu mai pot vinde vinul şi alte roade ale ţării spre Odesa, vina nu e a României, ci a Odesei. Ştiţi pentru ce? Pentru că biata Odesa aproape a pierit. Nu mai e nici pe sfert din cât a fost. Cum vreţi atunci să mai cumpere vin, când ea n-are cu ce să-şi cumpere pâine?
Şi aşa sunt mai toate oraşele Rusiei: au pierdut două, trei sferturi din locuitorii câţi erau înainte de război. (O seamă de englezi aveau mare interes să vândă marfa ruşilor, căci şi în Anglia fabricile se închid, lucrătorii stau cu mâinile în sân, iar mărfurile nu se pot desface. Au venit deci să vadă dacă n-ar fi chip să le scurgă în Rusia. Dar şi-au pus mantie în cap. La întoarcerea în ţara lor, unii englezi au spus că abia peste 50 de ani dacă vor mai fi în stare ruşii să cumpere ceva... Atât de grozav au ruinat gospodăria rusească încercările făcute de bolşevici).
Aţi înţeles, fraţi moldoveni dintre Prut şi Nistru? Dacă aţi înţeles, ziceţi: mulţumesc lui Dumnezeu că a fost pe faţa pământului o armată românească care a venit în 1918 şi ne-a scăpat de lanţul bolşevic. Dacă nu venea România, până acum vă trecea părul prin căciulă. Oraşele ar fi fost pustiite, iar satele sărăcite până la sapă de lemn
6 ianuarie 1924
„Pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti” – e o vorbă veche, de care îşi aduc aminte astăzi chiar şi oamenii fără minte.
O săptămână întreagă, Camera şi toate foile româneşti au răsunat de vorbe care amintesc faptele vecinilor de la Dunărea Bănăţeană. La Cameră, deputaţi din toate partidele au cerut să nu se primească hotarul nedrept pus de mâna sârbilor pe pământul care niciodată n-a fost sârbesc. La Cluj, profesorii de la şcoala cea mai înaltă au spus lămurit că „ar fi o nelegiuire către fraţii noştri” să ne învoim cu un hotar care îi aruncă pradă străinilor, iar o cinstită faţă bisericească, episcopul Roman Ciorogariu, un bătrân înţelept, a ridicat glasul să aducă aminte sârbilor de vremurile când se uitau cu nădejde spre români....
Toate au fost zadarnice. Cum merg oile la strungă: bâşti... bâşti..., aşa au trecut deputaţii la cupa unde se pun voturile... – Cetitorule, în clipa când ţii foaia asta în mână, află că hotarul blestemat a fost întărit chiar de glasul românilor!
Nu e în felul nostru să spunem cuvinte grele. De altfel nici n-am găsi cuvânt destul de greu, care să arate toată ticăloşia la care s-a coborât România de vreo 10 ani încoace şi în care se cufundă mereu tot mai adânc. Ne mulţumim să spunem adevărul, ştiind că,pentru oamenii cinstiţi şi cu judecată, adevărul le este îndeajuns ca să chibzuiască ce au de făcut în viitor.
Iar adevărul e acesta: încă dinainte de război, Dumineca Poporului şi-a făcut datoria să vă vestească ce ne aşteaptă. Când unii cereau în gura mare să ne aruncăm în război pentru sârbi, la 26 octombrie 1914 foaia noastră spunea: „Sârbii au pe valea Timocului un ţinut (Craina) plin numai de români, dar nu se pomeneşte pe acolo nici şcoală, nici biserică românească. Şi după cum bulgarii au dus pe românii noştri la Kirkilise şi Ceatalgea de s-au prăpădit cu miile, luptându-se cumplit cu turcii, de asemenea şi sârbii tot pe români i-au pus unde era greul războiului. Astfel, la Adrianopole a trimis oştirea din partea Timocului, iar acum, împotriva ungurilor, i-au pus pe români înainte şi s-au prăpădit atâţia fraţi de-ai noştri, că sârbii singuri s-au scârbit de atâtea pagube şi au luat comanda generalului Kondici, care a risipit fără chibzuinţă atâta sânge românesc”.
Deschide apoi Dumineca Poporului la 7 decembrie 1914 şi vezi ce stă scris: „Sârbii, care sunt acum în gura şarpelui, nu dau voie românilor nici sfânta Evanghelie să o citească pe româneşte în biserică”.
Mai deschide şi la 5 iulie 1915 şi citeşte: „Adevărul adevărat e acesta: noi n-avem niciun prieten... Vecinii se uită toţi chiorâş la noi... Prin urmare să ştim bine: la sfârşitul războiului vom fi cuprinşi într-o horă de duşmani”.
Profesor Valeriu Anghel
***
Notă. „Se pare că lumea este astfel întocmită încât să nu poți găsi fericirea în ea, iar natura omului e s-o caute veșnic. Acesta-i fondul tragic al existențe iumane“ –spune pe undeva Blaga.
Căutând izvorul celor afirmate de Simion Mehedinți în Duminecile Poporului, cei mai mulți dintre noi suntem ca acel călător care, căutând izvorul unui râu, se oprește acolo unde îl vede curgând dintre stâncile unui munte. Uită însă că râul vine cu mult mai de departe și că de aici își sapă albia spre mare...
Înlocuiți râul cu răul făcut de ruși în Ucraina și aflați cam ce fac aceștia vecinilor lor de peste trei sute de ani. (V. A.)
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Educație
