Janine Vadislav - o prozatoare crocantă și cu fistic | Cronica scriitorului si criticului literar Ionel Necula, la cartea ”Adam Nour cel bun”
Autoarea noului roman Adam Nour cel bun (Editura Terra, Focșani, 2020) este deja o prozatoare cunoscută în spațiul cultural vrâncean și o prezență activă la manifestările ce se procesează în toposul nemurit de legendara Vrîncioaie.
Este una din puținele prozatoare care mă intrigă și-mi place să-i urmăresc evoluția în timp și în consonanță cu direcțiile mai noi din proza contemporană. Spre deosebire de mulți dintre confrații care bat la porțile consacrării literare, și care au scris mai multe cărți decât au citit în toată cochetăria lor cu literatura, Janine Vadislav chiar citește, este bine conectată la piața cărții și nu cred să-i scape prea multe dintre lucrările valoroase care aglomerează vitrina cu noutăți literare. Mereu, în frecventele noastre discuții telefonice, mă surprinde cu bogatele sale lecturi literare și-mi povestește de eforturile întreprinse pentru achiziționarea noutăților editoriale. A înțeles, ceea ce, din nefericire, mulți confrați ignoră, că actul de creație reclamă un contact permanent cu noutățile în domeniu, că imperativele se înnoiesc în permanență și că inspirația trebuie paralelizată neîncetat cu viața literară și cu noile cerințe prozodice.
Este deja autoarea mai multor volume de proză și-mi place să cred c-a ajuns deja la o maturitate de creație care ne îndreptățește să sperăm într-o oxigenare a spiritului vrâncean și la afirmarea literaturii vrâncene în competiție cu ceea ce se procesează în țară și în lume.
Acum despre carte. Adam Nour cel bun este un inadaptat. Rod al unei căsnicii eșuate, a trebuit să ia viața în piept și să-și asume destinul de ființă aruncată în lume și supusă la tot felul de izbeliști. Actor tânăr, talentat este bun, nu pentru că are o conștiință morală, ci mai mult pentru că este incapabil să facă rău. Pare un dandy și un răsfățat cu mare trecere la femei, dar relațiile sale sunt mai mult conjuncturale și lipsite de șansa prelungirii în timp. Tatăl său, Gică, fusese acrobat la un circ, făcea zidul morții pe motocicletă și Adam se arată mândru de el. Mi-aduc aminte, îi mărturisește Brigidei, ultima seară petrecută în bâlciul ridicat departe de oraș, în colbul oborului. Coca (mama lui) se învârte în lanțuri, preocupată să-și țină fusta ușoară, din mătase, întinsă peste genunchi. Pregătit să urce pe zidul morții, Gică (tatăl) urmărește cu privirea o tânără care poartă o rochie ca a mamei lui, dar nu-i ea. Fata nu-l refuză și este gata să-l însoțească, după ce își face numărul. Motorul păcăne în draci. Gică e ca un zeu în scurta lui de piele (p.62).
Pentru Adam, timpul este măsurat în intervale ce delimitează relațiile lui feminine. În afară de Brigida, de care am amintit, în viața lui se mai infiltrează Mia, care-i devine soție, Drăguța dar și altele, întâmplătoare.
În prim-planul cărții este familia lui Adam, dar în corelație cu ea mai aflăm și despre alte familii menite să întregească o lume a târgului – familia Trofin, cu care bătrânul Milea (tatăl Cocuței și bunicul lui Adam încercase niște afaceri), apoi familia Vasiliu, familia Baldovin – fiecare cu problemele și dramele ei. Multe din căsătoriile abordate în carte sunt prezentate cu desfășurarea întregului ceremonialul religios obișnuit, ceea ce conferă discursului epic o anumită autencititate.
Regăsim și în acest roman maniera proprie a autoarei, cunoscută deja din lucrările anterioare, aceea de a dispune organizarea materialului narativ în secvențe distincte, aparent fără legătură cu subiectul principal. Aparent am spus, pentru că obiectul cărții nu este cronica unei familii, ci lumea în care aceasta se mișcă, toposul din care este extrasă, cu eposul și etosul ei. Or, privită din această perspectivă, cartea capătă valențe veridice și revelatorii.
Câteva cuvinte despre stilui adoptat de Janine Vadislav. Cine se așteaptă să regăsească în acest roman canoanele clasice ale unei abordări epice cu cap trunchi și coadă poate să renunțe la lectura ei. Autoarea refuză prin voie vegheată la respectarea de principii și reguli și face proză după cum îi dictează apetența sa pentru proză, pentru epică, pentru roman. Că dispune de virtuți narative este neândoielnic și chiar în această carte găsim multe dovezi evidente. Când Adam, într-un murmur tensionat imploră divinitatea să-i mai îngăduie o vreme de viețuire pentru că nu se simte încă pregătit, autoarea se explică: murmurul e ca bobul de ploaie pocnind pe frunza lată (p.87 sau, în altă parte spune despre prietena lui, Drăguța că avea piele poleită de lumina lunii (p.174).
Uneori metafora capătă greutate conceptuală, devine revelatorie, în sensul conferit de Lucian Blaga, spre deosebire de cele plasticizante. Fără să știe ceva despre filosofie, Fina, mama Cocuței și bunica lui Adam strecoară în poveștile ei și câte o reflcție cu greutate metafizică: Lumea este un copil zvăpăiat, neobosit, vesel, fericit chiar... până-ntr-o zi! Cum am fost și noi... dragul meu (p. 106). Și pentru ca reflecția să fie completă mai adaugă: Ești o poiană înflorită, acoperită cu rouă în puterea verii, ești timpul pășind semeț prin lume. Anii vin șitrec, anotimpurile vin și se duc, zilele alunecă una după alta
Și mai subliniem, măcar fugos și succint că spiritul de observație al autoarei, calitate esențială pentru un prozator, o ajută să desprindă așa de perfect trăsăturile care caracterizeză un personaj că, dacă cititoru l-ar întâlni întâmplător pe stradă, l-ar recunoaște. Iată cum arată portretul Brigidei: fața prelungă, îngustă, cu pomeți netezi, ca de cristal. Gura cu buze subțiri, frumos conturate, ochii mici sub sprâncene alungite până-n tâmple, fruntea înaltă deasupra căreia, de-o parte și de alta a cărării perfecte, două pale de păr din cel mai frumos brun de castană coaptă, înnodate în două cozi, se înalță ca o cunună pe creștetul divin (p. 32).
Ar mai fi ceva: cartea abundă în dialoguri vii, surprinzătoare, și dinamice, ceea ce-i conferă dinamism și îmbie la lectură. Este, pot spune, o carte reușită pe care o recomand călduros cititorilor, s-o citească înveșmântați în straie de sărbătoare.
Ionel Necula - Tecuci