Educație

Ionel Necula, critic literar,  despre evoluția scriitorului vrâncean  Gheorghe Mocanu  

Ziarul de Vrancea
2 apr 2019 607 vizualizări
 „Noul romancier ni s-a părut atunci ca providenţial în revigorarea prozei literare, de-acolo, de unde o lăsase Traian Olteanu, Ionel Bandrabur, Culiţă Ioan Uşurelu, Gheorghe Neagu şi alţi câţiva rătăciţi episodic prin travaliul narativ. Venise la timp, când chiar se simţea nevoia unui prozator viguros, care să restabilească echilibrul dintre lirismul poetic, atotstăpânitor, şi genul narativ, spiritul vrâncean fiind la vremea aceea dominat puternic de poezie. Trebuia restabilită cumpăna dintre poezie şi proză şi Gheorghe Mocanu ni s-a părut scriitorul ideal, menit să reaşeze creaţia literară vrânceană într-o dioramă echilibrată.”

Sunt ani buni, decenii chiar, de când urmăresc evoluţia fenomenului literar vrâncean şi pot spune că-i cunosc bine zbaterile, specificul şi şansele de afirmare într-un cadru competitiv mai generos şi mai exigent. Cum se întâmplă peste tot, şi aici orgoliile, pretenţiile de genialitate depăşesc cu mult posibilităţile de susţinere şi de legitimare. Pe Gheorghe Mocanu îl cunosc de ani buni, îi urmăresc evoluţia cu interes nescăzut de la începuturile sale literare şi pot confirma c-a intrat în lumea literară printr-un roman de excepţie, inspirat din eposul satului de munte vrâncean, marcat încă de o vieţuire în primitivitate şi de o fabuloasă mitologie.

Noul romancier ni s-a părut atunci ca providenţial în revigorarea prozei literare, de-acolo, de unde o lăsase Traian Olteanu, Ionel Bandrabur, Culiţă Ioan Uşurelu, Gheorghe Neagu şi alţi câţiva rătăciţi episodic prin travaliul narativ. Venise la timp, când chiar se simţea nevoia unui prozator viguros, care să restabilească echilibrul dintre lirismul poetic, atotstăpânitor, şi genul narativ, spiritul vrâncean fiind la vremea aceea dominat puternic de poezie. Trebuia restabilită cumpăna dintre poezie şi proză şi Gheorghe Mocanu ni s-a părut scriitorul ideal, menit să reaşeze creaţia literară vrânceană într-o dioramă echilibrată. Spirit serios, dispus la trudnicie se iriza ca o adevărată speranţă.

Venit în literatură dintr-un domeniu total diferit, a înţeles că trebuie să-şi pună la punct instrumentarul operaţional şi s-a pus pe studiu, pe lectură. Nu cred c-a recuperat toate întârzierile, dar strădania depusă chiar este demnă de subliniat. N-aş zice că era chiar străin de problemele artei, în adolescenţă activase într-o trupă de muzică uşoară şi repertoriul ei era infuzat de o melancolie aşa de candidă şi învăluitoare că chiar se bucura de multă trecere, mai cu seamă la o anumită categorie de public - cea trecută de vârsta deplinei maturităţi.

Am deschis această paranteză nu atât pentru a scoate în evidenţă aptitudinea pentru artă şi pentru frumos a autorului, cât pentru a dezvălui câte ceva din tainiţele sale subiective din care îşi poate alimenta şi apetenţa pentru literatură. L-am preţuit de la început. În primul rând pentru că ieşea din tipic, în timp ce majoritatea celor ce tatonau literatura scriau poezie, el se distribuia în cadrele imaginarului narativ, ceea ce în mintea mea însemna altceva, însemna un lucru aşezat, elaborat şi îndelung procesat. Poezia se scrie dintr-o mişcare, chiar şi pe un şerveţel murdar de muştar, în timp ce proza, romanul reclamă gestaţie, insistenţă, revenire şi travaliu pentru care poeţii nu cred că sunt predispuşi. E de ajuns să prindă o imagine nebuloasă şi lipsită de sens ca să se considere în graţiile divinului şi privilegiaţi de Dumnezeu. Toţi, sau majoritatea pretind că revoluţionează poezia, de parcă şi-a propune să confirme paradoxul lui George Bernard Schaw că decadenţa capătă adepţi numai atunci când poartă masca progresului. Încearcaţi să le reproşaţi că versurile lor sunt nişte simple aiureli, lipside de logică, de ortografie, de punctuaţie şi veţi vedea cât de sideraţi îţi va răspunde că aşa i-a inspirat Cel de Sus.. Păcat că Alex Ştefănescu şi-a închis emisiunea TV, Tichia de mărgăritar. Erau încă atâţia poeţi care îşi aşteptau rândul la o baie de expunere publică!

Revin însă la Gheorghe Mocanu. Cum să nu-l apreciez şi să nu-l ţin în graţii receptive? Într-o lume saturată de poezie elucubrantă scriitorul nostru venea cu altceva. Se vedea de departe că este dispus la efort, la trudnicie, şi că nu-l sperie adăstarea mai îndelungată la masa de lucru. Prima sa carte – romanul Borta - prefaţată de Fănuş Neagu, a însemnat şi primul său mare succes de public. Entuziasmul era general, criticii s-au întrecut în elogii meritate şi multă lume era curioasă dacă autorul, prin creaţia ulterioară, va reuşi să menţină stacheta ridicată la aceeaşi înălţime a debutului. N-a ridicat-o mai sus, dar nici n-a coborât-o. S-a repliat într-un alt registru tematic, dar n-a făcut concesii de calitate. Hematonul roşu – următorul său roman - se resoarbe din tenebrele unor vremi dominate de spaime şi prigoniri şi demască partea mocirloasă din om, partea întunecată din care se porneşte resentimentul, invidia zăludă şi toată recuzita nesăbuinţelor prin care cei meschini îşi victimizează semenii şi distrug destine de dragul unui codru de pâine mai generos. O lume venală şi pătimaşă se năpusteşte asupra celor valoroşi şi oneşti şi societatea nu are încă mijloace de îndreptare. Totdeauna invidia se activează de jos în sus, de la individul marcat de micime şi venin spre omul superior, spre elitele cu principii şi cu o moralitate fermă, neviciată, niciodată invers. Oamenii superiori nu-i va invidia niciodată pe cei inferiori. Îi va compătimi, pentru inocenţa şi pentru subţirimea lor intelectuală, dar nu-i va invidia. Devenit deţinutul paisprezece, Zlateş Velniceanu, personajul central din romanul Hematonul roşu, este transplantat acum în dramaturgie, în ideea că teatrul va putea repara mai uşor ceea ce n-a reuşit demersul narativ. Întreaga acţiune a piesei Deţinutul paisprezece este consacrată actului de reparaţie ce se pregăteşte lui Zlateş Velniceanu. Aceiaşi martori, care dăduse declaraţii false şi otrăvite împotriva lui, ceea ce a şi dus la condamnarea şi întemniţarea lui, îşi revizuiesc opiniile, îi demască pe cei ce le dictase declaraţiile şi Zlateş Velniceanu este reabilitat. Întreaga acţiune este dispusă în două planuri paralele, greu de realizat regizoral, dar aspectul nu-l mai priveşte pe dramaturg, între celula de detenţie şi sala de operaţii Sigur, rejudecarea procesului scoate la iveală toată menajeria răului, pus în active lucrative de vechea societate. Aceeaşi martori falşi, care îl incriminase la primul proces îşi revizuiesc acum declaraţiile şi dezvăluie mecanismul prin care cineva putea fi linşat civic sau exonerat social, dacă, între timp, a devenit periculos pentru ideologia comunistă. Înteresantă este declaraţia bătrânului adus ca martor în procesul reabilitării lui Zlateş Velniceanu care recunoaşte c-a fost un simplu executant. Cine îmi dădea comenzile, mă veţi întreba? Nimeni. Mi le dădeam eu singur. Şi le executam întocmai. Era ceva ce venea din interiorul meu, din convingere. Am crezut cu tărie, mai ales după ce am fost ales în fruntea organizaţiei de partid. Probabil că are dreptate. Revoluţiile vin şi trec, schimbă structurile de putere, dar mentalul, fondul subiectiv de convingeri şi încredinţări rămâne, încă multă vreme, într-o remanenţă toxică. Fostul secretar de partid era produsul unui sistem atât de odios, de ticăloşit şi de acaparant că nu mai făcea distincţie între ceea ce reprezenta propria sa voinţă şi ceea ce era asumat subiectiv. N-avea stofă de luptător, era şi el un fel de Spiridon Biserică, dar creierul îi era bine spălat cu detergenţi ideologici.

Cealaltă piesă de teatru, cea care dă şi titlul volumului recent apărut la Editura Salonul literar din Odobeşti are ca pretext gândirea celui mai în vogă filosof modern, Martin Heidegger. Sigur, autorul nu şi-a propus o exegeză filosofică şi nu intră în toate articulaţiile filosofiei sale sistemice. Invocarea filosofului german este mai mult pretextuală şi oarecum caricaturală căci este adus în discuţie de un profesor - desemnat ca martor într-un proces de divorţ. În absenţa altor argumente convingătoare, profesorul explică situaţia de divorţ a celor doi prin apelul la filosofia lui Heidegger. Heidegger spune că oameni ca ei fac parte din categoria fiinţelor care văd doar exteriorul lucrurilor, într-o nepăsare sau o superficialitate dăunătoare. În pledoaria sa, Profesorul explică divorţul cuplului în cauză prin invocarea celor două câmpuri spaţiale heideggeriene – deschiderea şi descoperirea – singurele care pot întreţine combustia unui cuplu. Dar cele două câmpuri spaţiale heideggeriene asigură combustia cuplului numai împreună, în solidaritate, nicidecum distinct sau complementar. Or, ceea ce a lipsit cuplului aflat în proces de divorţ a fost punctul de încrucişare al celor două câmpuri energetice, deschiderea unuia către celălalt, absenţa unei atracţii reciproce în propriul său câmp energetic. Cei doi s-au descoperit, dar nu deschis unul către celălalt, le-a lipsit punctul de încrucişare. Aceasta e piesa.

Autorul este aşa de preocupat de logica discursului scenic că lasă în plan secund natura conflictuală, tensiunea şi dramatismul – sarea şi piperul oricărei piese de teatru. După ştiinţa mea, care poate fi deficitară, Gheorghe Mocanu este primul scriitor vrâncean care abordează genul dramatic. Pretextul teatral asumat de scriitor ca ferment al discursului scenic, deşi bine înstructurat exegetic, îl conduce mai mult spre un teatru de idei, cu puţine efecte teatrale, deşi Focşanii, care are o bijuterie de teatru, reclama naşterea unui dramaturg în acest spaţiu de cultură. .

În ce măsură un regizor experimentat poate găsi o versiune scenică a pieselor lui Gheorghe Mocanu, nu putem anticipa, dar nu-i o problemă chiar dacă rămâne ca operă literară. Istoria literară a înregistrat un mare număr de dramaturgi ale căror lucrări nu s-au reprezentat niciodată. O scenă este o lume – lumea cu trei pereţi – care nu este nici realitate, nici ficţiune, este, cum aşa de nimerit a spus-o Hegel, camera dintre etaje. Or, această lume are propria sa recuzită de exprimare - spontaneitatea replicilor, (replica acidă, cu vervă, cu nerv, cu aplomb, care să ridice sala în picioare) apoi gestica personajelor, decorul, costumele şi reflectoarele sunt cam singurele mijloace care complinesc textul dramatic.

Mai mult, în lume se experimentează de ceva vreme spectacolul teatral fără text, fără un text anume - scris special pentru a fi reprezentat. Actorii îşi redactează singuri textul pe care urmează să-l interpreteze scenic. E nevoie şi de mase de oameni care să susţină ideea spectacolului? Nici o problemă. Avem sala, publicul, spectatorii care trebuie scoşi din confortul lojei teatrale şi transformaţi în co-participanţi la realizarea spectacolului.

Nu ştim cum va evolua spectacolul teatral în viitorul apropiat sau mai îndepărtat, dar cred că paradoxul, situaţia antitetică trebuie să rămână ca un bun definitiv câştigat pentru oricine s-ar încerca în dramaturgie. Or, exact acest fapt lipseşte în dramaturgia lui Gheorghe Mocanu. Şi afirmaţia noastră nu trebuie privită ca un reproş, ci ca pe o constatare care trebuie neapărat îndreptată. Altminteri ce să spun? Îi urez autorului un călduros bun venit în rândul autorilor-dramaturgi şi-i doresc o cât mai grabnică afirmare şi în această nouă ipostază

Ionel NECULA

Ionel NECULA – critic si istoric literar, membru Uniunii Scriitorului din România(USR)

Ionel Necula este din Tecuci  și este colaborator al Ziarului de Vrancea      


În lipsa unui acord scris din partea Ziarului de Vrancea, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi inseraţi vizibil link-ul articolului: #insertcurrentlinkhere

Ziarul de Vrancea  nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor din comentariile de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.
Ziarul de Vrancea doreste ca acest site sa fie un spatiu al discutiilor civilizate, al comentariilor de bun simt. Din acest motiv, cei care posteaza comentarii la articole trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
1. Sa se refere doar la articolul la care posteaza comentarii.
2. Sa foloseasca un limbaj civilizat, fara injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, daca acestea nu au legatura cu textul.
4. Username-ul sa nu fie nume de personalitati ale vietii publice sau parodieri ale acestora.
Autorul unui articol poate fi criticat pentru eventuale greseli, incoerenta, lipsa de documentare etc.
Nerespectarea regulilor mentionate mai sus va duce la stergerea comentariilor, fara avertisment si fara explicatii.
Abaterile repetate vor avea drept consecinta interdictia accesului la aceasta facilitate a site-ului.