Ion Fercu – scriitorul care coboară în subteranele spiritului. Un omagiu din Vrancea, semnat Dan Sandu
Un portret literar dens și tulburător despre unul dintre cei mai profunzi intelectuali ai Moldovei, într-un text-eveniment publicat în Ziarul de Vrancea
CÂNTEC DE PRIETEN
Scriitorului (“total”!) Ion Fercu – „doborâtorul” de… ruşi…
La Aniversară
Motto:
„Cum cânta bătrânul Tănase:
< Davai ceas, davai palton,
De la Nistru pân’ la Don.>
Iar ţiganii cântau:
<şapte mere-ntr-o basma,
Eu mă duc la Moscova…> “
(Valeriu Filimon - „Epistole”…)
Dacă-a pornit vreodată din Valea lui Ion vreun pui de răzeş într-o lungă călătorie iniţiatică să găsescă peniţa de aur ascunsă între sâni de ursitoare, atunci acesta este Ion Fercu, feciorul de oameni gospodari, buni vecini cu începuturile Genezei, ei înşişi ascunşi, mai apoi, în brazdele tăcerii. S-a regăsit pe sine, cel dintotdeauna şi mereu: dascăl, filosof, poet (mai întâi de toate!), critic literar, publicist, eseist. Cu vreo trei decenii în urmă, la una din întrunirile directorilor de şcoli din judeţ, m-a vindecat de pedepsie profesională, sub forma unui oştean al (ne)speranţelor ( înregimentat sub halebarda lui Don Quijote), care se repezea mai mult ca să se sumeţească la beregată de inspectori nevinovaţi, clamând ameninţări fals belicoase şi oferind armistiţii de operetă… Pe-atunci , noi amândoi chiar mai credeam în steaua (încă)neinventată a învăţământului (reformat în vreun fel), devenit (mai apoi) … science-fiction…! Nu ştiu cum se face, c-a ţâşnit într-o zi dintr-o călimară închipuită imposibil, mi-a întins mâna şi mi-a zis cu convingere: “am în mine carnea strigătului!” “Săriţi, el e poetul”, mi-am spus! Şi- am dat s-o rup la fugă! M-a prins prieteneşte pe după umeri, ca să mă liniştească, s-a cotrobăit prin plânsul unor speranţe senine şi mi-a prezentat o carte de vizită pe care am descifrat următoarele: „… de-atunci mi-am însângerat gândul/ cu vina curajului/ am în mine ceva din pasăre/ carnea strigătului/ mă cert mereu cu mâinile şi cu ochii/ mi-am risipit duhul/ şi am aprins întunericul/ ca un vagabond care se răzbună pe univers.” Şi, pentru că dragul de el nu declama, ci numai cânta uşurel, mărturisindu-şi ispita tenebrelor, l-am preţuit şi l-am admirat mereu, mai pe urmă, stand în penumbră, din locul rezervat caracudei. Volumele cu care şi-a împăunat jilţul singurătăţii, apariţia revuistică aproape cadenţată aveau menirea să-mi reconfirme impresia dintâi: IF se înstăpânea cu hărnicie prin curtea domnească a Spiritului de la Bacău, făcând dovada unei culturi alese, cu vaste proiecţii filosofice şi filologice, conştiinţă artistică superioară, atent cronicar îndurerat asistând la fracturile Firii. Ţăranul din Ion, mai de peste deal, de la Blăgeşti, trecut munţii din Ardeal, de silă, de milă, nu se ştie când, amestecat cu cei din neamul lui Blaga, este dintru început dăruit cu mistica de a citi Omul, de la facerea sa dintâi şi văzut ca o hazlie petrecere tristă. După căutări în singurătate (multă carte, mereu şcoală!) şi revolte în genunchi, martorul în lacrimi la „agonia umanului” îşi face intrarea în scena turnantă a durerii, adică, printre cei săriţi din serie, cu volumul de versuri intitulat „Iadul de paradă”, filtrând cu delicateţe incandescenţa unor iluminări interioare, trecute, spre izbăvire, prin vârful tocit de incertutini al unor peniţe surghiunite în cerneală daurită. Cel mai adesea, când ţi-e lumea mai dragă…! Apare, aşadar, din nevoia firească de a-şi dribla întâlnirea cu Inevitabila Doamnă, amărăciunea neantului ţâşnit din neant, ca dimensiune incertă, izvorâtoare de suavităţi (non)serafice. ” Îndulcind cu dor de moarte”, cum ar spune Eminul. Prin îndoielile sale de înger suspicios apar de niciunde pegaşii fără de aripi şi har, ispitiţi de păcate, răscolind imperii de umbre cangrenate-n iluzii: „cronos este prizonierul meu / prizonierul prizonierului.” Fiindul existenţial se topeşte în alchimia fiinţării spirituale pe marile coordonate cunoscute nouă: Naşterea, Marea Trecere şi „Înserarea vieţii”, ca să nu-i spunem pe nume! Moartea! Cea zornăitoare din cununi(i)le necuprinsului Înţeles, văzut ca momentul suprem implorând clipe, doar clipe, când în viaţă ai pierdut ani. Ia ascultaţi: „toamna curgem imperial/ spre alte lumi / eternitatea are gustul tăcerii…/ … a rămas singură şi umbra noastră/ ecou fără peşteri/ fizica sufletului şi-a linşat legile/ într-un compendiu –ţicnit..” Sau: „cu umbra / încă nu sunt singur”. Excepţional! Mai mereu îmburicarea serioasă împotriva absurdului semnificativ! Vitriolarea (sau îmblânzirea) hidoşeniei din omul mai fiară decât fiara tinde să recreeze, prin esenţele magice ale cuvântului atent rostuit în poezie, mult căutata frumuseţe umană – ideală - , ca sens al sublimului prin abstragere din suficienţă: „toate se/nvaţă /căderea/ zborul / moartea/ şi bucuria brazdei care rodeşte/ cântând tristeţea greierilor.” Aferim zic! Cel ce vine înspre noi cu nume de apostol ne-nvaţă Iubirea! Cea viforâtă şi rară ca floarea de leac. Jertfit, vârtos, pe-un sceptru de jude voievodal. Ca un brav scriitor ce se află! Îşi frânge viaţa pe genunchi şi nouă ni se dăruie vioară. Face salturi stângace prin minciuna tinereţii fără bătrâneţe, ţine cartea înţelepţiei drept în mâna dreaptă şi cu stânga (păgânul!) se –nchină la fluturi, la flori şi la zâmbet de prunci, invocă abundent şi neobosit nume de mari cărturari, (păi cum altfel?) , cei care i-au dijmuit miejii de noapte lui, copilului blagoslovit de la Ţară –( din toate cele trei ţări româneşti !)– ajuns de se credea, mai anţărţ, un fel de pui de bogdaproste pe-un ciot de pat la internatul liceului de dăscălie din Bacău. Cum să vă spun… Şi ce să aleg? Mitul Cavernei sau Tragodia… Moldovii?…. Estimp se pregăteşte marea ieşire în Lume cu “obsesia” Dostoievski! Trecută prin idei incandescente, la masa incertitudinii şi a singurătăţii în mulţime, aşezându-se în variate forme de manifestare, întruchipând idei şi valenţe filosofice cu putere de concept. Greutatea gândirii la rece şi măsura talentului său scriitoricesc îi asigură girul nelimitat în intenţia realizării artistice. Prepusul şi/sau falsul său nihilism creează un pretext plauzibil, percutant şi complice la “ înotul” (de multe ori) ponciş prin biblioteci faraonice – prilej de mărturisire a unor contururi de relevantă comunicare. Glisarea uşoară ( pun pariu!) către „subteranele dostoievskiene” se face, mai apoi, pe pârtia celor patru hogaşe generoase de proză: „Oaspetele” (în două volume), „Z”, Audienţa” şi Ostaticul Umbrariei” – primite cu adânci reverenţe de critica împătimită . În paralel se lucra de zor la „cazul” Dostoievski, lucrare de sinteză monumentală, sisifică, acordată pe sonuri de orgă alemană, răvăşind imensitatea stepelor slave, dincolo de patria de lut şi luceferi autohtoni din “oftatul greu al pământului”, la izvoare de norod roşcovan, atent înrobit de Soroc prin neştiute gubernii… IF cotrobăieşte, ”pe bune”, printr-un soi de univers spiritual paralel şi caută afinităţi organice cu ortodoxia noastră cea de toate zilele (câtă a mai rămas …!), imaginează chinurile unor proiecţii danteşti într-un Iad “la vedere”, profund nemeritat, dezumanizant, adică, printre altele, “mărunţişuri” emblematice, sugestive: vutkă să meargă o moară, cântece molcome închinate cezarului muscălesc, un fel de Dumnezeu pe pământ, la extremă - dansuri nebuneşti învârtejite pe valuri de alcool - , beţìi până la căderea sub masă, beizadele cilibii care cureau, anticipând Yalta, “crailâc şi dârdoră”, zbaterea epileptică a istoriei, con de umbră zurbagie, obraze smerite şi prigonite, ivite din pocăinţă luminată în disperare şi renunţ, crunte dezamăgiri altoite pe slinul plastronului maculat de ruleta (des)nădejdii prin cele ţări europene atrăgătoare ca un magnet metafizic. Nimic n-a rămas aici necuprins: suferinţă şi speranţă, spaime crescute firesc , spectrul iobăgiei, mujici închinători senioriei autohtone, degradare umană, vicii, corupţie, ticăloşie, sinucidere programată, dedublarea personalităţii, păcate atârnând strâmb peste o lume a răului, zvârcoliri în mocirla neputinţei, posibila plată a unor ticăloşii făptuite de strămoşii varegi oploşiţi după pradă pe valurile unor Volgi deloc imaginare, când khazarii se amestecau cu hunii şi başcârii , iar finicii furau foc din vatra sklavinilor, amestecându-şi sângele (ca-ntre fraţi!) pe săbii frăţeşti, de-un neam fiind cu spaima fărădelegii migratoare, culcuşite în drakkare de prădalnici vikingi… Îmi imaginez toate aceste presupuse “reproşuri” având în faţă volumul „Prin subteranele dostoievskiene”, operă de referinţă care se vrea şi este o mărturie a resurselor de necuprins în legitimarea calibrului şi a valorii cărturarului Ion Fercu, cel jertfit pe sângerosul tăietor al trudei ideilor, cu sincera disponibilitate de a-şi înhăma hei-rup-ul iluminat la urcuşul grandios de slovă românească rânduită într-o viziune originală, invocând mai tot ce s-a scris despre Titan: idei cutremurătoare, controverse, opinii, pasiuni mistuitoare sub imperiul verdictului … bătut în cuie: “Omul este despot de la natură şi îi place să fie călău.” Cartea de faţă cuprinde un amestec de tumultuoase izvoare de inspiraţie, imagini şi opinii proprii, sigilii inconfundabile, personale. Mi-l închipui mereu arheolog explorând cu maximă atenţie prin subteranele artefactelor generatoare de iluzii, dar şi de certitudini revelatorii, inerente actului intelectual. Îl văd satisfăcut de reuşită, abandonat interioarelor de beatitudine duminicală, râzând sardonic şi iubind sublim . Se repliază strategic ori de câte ori situaţia o cere, simte pulsul încleştării şi se integrează fără greutate în atmosfera romanului dostoievskian, unde condiţia psihologică dilată halucinant timpul sau îl comprimă până la insignifiant, potrivit intenţiei sale demiurgice. Fascinat de tuşa groasă a valorilor psihologice proiectate în hăurile personajului dostoievskian, complet izolat de ceea ce-aş numi vecinătatea zgomotului ambiental, IF trăieşte răstignit pe crucea detaliului semnificativ al evului în care a apărut, a vieţuit, a creat şi s-a dezvoltat Dostoievski cel văzut de posteritate, semnificativ, ca o structură umană complexă, de o maladivă sensibilitate. „Romancierii ne pot învăţa despre natura umană mai multe decât psihologii” este un postulat . Iată, aşadar, autorul afirmă şi probează cu temenicia argumentului solid pretinsele (oare?!!?) “derapaje” ale maestrul ui rus în care acesta îşi „ardea” la sperlativ perioadele faste de morbidă surescitare, apărând de niciunde şi provocate de mecanisme tulburătoare, imposibil de descifrat. Marile romane, schiţele, nuvelele şi povestirile sunt atent analizate şi (răs-răs)tălmăcite (în sensul bun al cuvântului!) de vrednicul perevoci , fiindcă ele poartă, indubitabil, amprenta Tragicului, “servit” nouă sub mistica esteticului . Imaginile şi detaliile semnificative ascund momente de încordare nervoasă, evenimentele vii, faptul divers şi pulsul netrucat al vieţii, mărturia obiectivă constituie materia primă care potenţează fantezia debordantă creatoare de “şarjă a creaţiei” în ficţiunea propriu-zisă cu blazon de literatură autentică. Viaţa cea de toate zilele supusă imprevizibilului sufletesc, frământările de conştiinţă pendulând între agonie şi extaz, zguduirile sociale ale unui timp revolut apasă sufletul “omului din om” până la limita insuportabilului. Rurici sau romanovi, ce mai contează? Şi toate acestea pentru că maica Rossia e mare! Şi tare! Mai ales! Şi este ea metamorfozată abundent, trecută prin spaime şi bucurii, prin irizarea faptului istoric, dincolo de smirna credinţelor pendulatorii între bine şi rău, topindu-se în arealul artei autentice. Cronicar sigur pe sine, călimări veşnic pline cu seva rodirii, IF face dovada harului creator inconfundabil! Readucându-l pe scriitorul rus pe scala conştiinţei noastre , lustruieşte bronzul de tun al durităţii dostoievskiene, hiperbolizează sau contractă, după caz, spaţiile stepei rătăcite şi gemânde sub tropotul de cai cabraţi în pinteni de cazaci, sufocă sau salvează cu detalii bine calibrate arzoiul suflet de nacealnic, cădelniţând tămâia crezului creştin prin naosul dorinţei sale sacerdotale… Şi vezi cum bărbile străvechi , mai mult sau mai puţin preacuvioase, cuprinse într-un drăcesc cazacioc, se-nvălmăşesc după voia condeiului bine strunit, devin naţionalist-rigide sau se preumblă în voie printr-o Europă hulită, dar ispititoare ca o madamă de bordel aruncându-şi cracii în figuri de french cancan prin vreun lupanar deocheat, însemnat cu frenţie. Tu, ca mirean cu frică de Domnul, ospeţeşti nebuni în Hristos şi alte chipuri hieratice iţindu-se pe după gardurile mânăstirii pogorâtoare din Bizanţ şi- ndemnând la panslavism, jupani în rubaşkă şi jupânese-n crinolină de Petersburg merg repezit şi gavarind în dodii pe lângă rigole, craii de toate curţile se-nvaţă, mai nou, cadrilul de Apus, cortegii întregi de umbre umane înşelătoare tânjesc după sacrificiu şi mântuire, iresponsabilii damnaţi fac elogiul războiului şi instigă diabolic la dezmăţ, necinste, cupiditate, istorie expansionistă, deportare, înfometare, genocid, fratricid, paricid, suicid şi teroare, de ţi se pare că încă mai put şi azi ciubotele lui Suvorov la Dumbrăveni , – şi eu duc mâna la nas! - ,… şi mereu cei de-ai lui uitau să mai plece acasă, şi-am fost şi noi, cândva, o singură dată, de voie, de nevoie, pân’ la Cotu’ Donului, nuşcedracu pierdusem pe-acolo şi ne-a ieşit pe nas! Parcă-l şi văd pe Petru cel Mare cum stă cocoţat pe pârleazul istoriei şi cum se uită cu jind la Moldova de sub munți (Carpaţii, vezi bine!), otrăvindu-şi testamentul cu plesnete de cnut călit pe spinarea iobagului devenit zombi înainte de a se naşte… Preţ de-o Basarabie adjudecată cu… arme-n regulă! … Iată de unde vin spaimele vindecătoare la I. Fercu, cel cu tatăl refuzând fericirea kolhoz-ului de import şi-nfundând beciul tovărăşesc, mai apoi, pentru a-şi băga minţile-n cap, băi tovilor, era să zic! Împăcarea cu sine ne dăruieşte o carte previzibilă, anunţată cu ani în urmă, când, probabil, Maruca îi şoptea, confidenţial, la ureche: „… mulţime blegită şi plină de puroi, care îşi pansează rănile, stă să i se taie braţe şi picioare, îndopându-se cu lucrurile şterpelite din sat şi din împrejurimi, îmbătându-se cu vinul din butoaiele noastre, peste vodca lor faimoasă . Copii mari, pofticioşi şi adormiţi ce-şi veghează muribunzii, ciocnind paharul şi dansând, îşi îngroapă morţii cântând la acordeon şi în cor de admirabile imnuri religioase… … corurile, momente de mulţumire lui Dumnezeu… … se înălţau… … cu unduiri atât de pure, de limpezi, încât credeai că vin mai curând din cer decât de pe pământ… … Prin ce minune sunetele, ieşite din aceste piepturi de brute, răsunau ca un ecou din stele? Desigur, din miracolul credinţei lor în Dumnezeu şi în Tătucul lor, Ţarul, una şi aceeaşi entitate sacră, pentru mujic, în care sufletul lui tulbure şi nostalgic îşi regăsea unitatea şi liniştea. … Suflet ortodox cu afinităţi cu al nostru…”. Plinindu-se vremea, stăpân pe uneltele sale meşteşugăreşti, “veteranul cetăţii Buhuşi” nu mai aşteptă nimic de la nimeni. În esenţă, îl expune pe ilustrul scriitor rus în toată splendoarea sa princiară şi ne provoacă la insomnii: problematica existenţială, experienţele -limită, bolgiile cutremurelor interioare văzute ca dătătoare de Speranţe, viciile muritorilor de rând - pretexte eterne pentru a pune la index nescareva scârbavnice apucături, mediul toxic atent creionat etc. Eros şi Thanatos cât cuprinde! Lupta aprigă între imperii, pogromul, xenofobia (oare?), antisemitismul (oare?), anticatolicismul (oare?), om al timpului şi al mentalităţilor cărora li se închină, forjorul unui aliaj perfect dozat între o stare de aparentă normalitate şi hidoşenia diformităţii duse la extrem. Halucinant, aşadar, Acheronul lui Charon care, lipsit până şi de strălucirea lui de-odinioară şi încărcat cu miasmele istoriei mincinoase – lături şi pucioasă , ţipirig şi apă tare - preumblă alene chipuri triste sau disperate, tăiate-n clinuri de pofte pântecoase, îşi vaită micimea prin spectrul ochiului şpanchiu de ştreang medieval şi-l imploră să-şi plimbe drama degradării prin om şi printre oameni, jucând preapăcătos kazaca sau kamerenskaia de pe Don, fredonând făţărnicia melodramei pe ritm de balalaikă. Arc, peste timp, între “pahod na Sybir!” şi “kuda Birlin?” Năucitor! Prietenul meu Ion Fercu roboteşte pe cont propriu. N-a făcut parte din “tânăra (z)gardă”, n-a fost gratulat cu ordine şi medalii mincinoase, cu săbii la vedere sau sub acoperire, n-a fugit după titluri nobiliare răsuflate, n-a vrut diplome şi cartoane plastifiate, face parte din generaţia scriitorilor adevăraţi, departe de „postaci „ şi „gospodine literare” şi, mai ales, este Omul care ştie să surâdă şi să curteze ironia fină – semn de supremă Inteligenţă! Opera sa ESTE şi VA FI. Ontologic vorbind, FIINŢEAZĂ! Drept pentru care mă-nclin zâmbind a râde către dânsul şi-l dau descântului în mreje de rusalce deocheate, gândite cu faţa spre Cer:
„ Şi-am să te cinstesc, prietene,
Cu vorbe noduroase,
Troienite,
Peste limbi de piatră suitoare,
Mirosind a miere şi a liliac,
Înglodate-n zahăr de dulceţi bătrâne,
Mai ades de unde toată minciuna
A spălat cugetul de orice stea căzătoare,
Ca să afli şi tu
Cum se sting împăraţii
Şi noi
Şi prietenia deprinsă cu amăgeli tocite,
Prea lesne ştiute.”
Dan Sandu
Citiți și:FERCU ION
– data naşterii: 08.01.1952
– localitate: Buhuşi, jud. Bacău
– anul primirii în USR: 2009
A absolvit școala primară în Păscăreni – Valea lui Ion, școala gimnazială la Blăgești și Liceul Pedagogic de învățători din Bacău. A optat pentru Facultatea de Filosofie, Universitatea ,,Al. I. Cuza” Iași, pe care a absolvit-o în 1977. Părinții, Dumitru și Elisabeta, au fost agricultori/muncitori. Tatăl, opozant al colectivizării, a fost arestat de Securitate și încarcerat. Este căsătorit, are doi fii, doi nepoți. Nu este înregimentat politic.
– publicaţii:
- Iadul de paradă, poeme, Editura Deșteptarea, Bacău, 1996.
- Prizonierul prizonierului, poeme, Editura Cartea Românească, București, 1998.
- Teatrul Bacovia, 50. Frumoșii nebuni ai marilor iluzii, Editura Plumb, Bacău, 1998.
- Agonia umanului, eseuri, Editura Plumb, Bacău, 2000.
- Amanții absurdului, poeme, Editura Junimea, Iași, 2002.
- Oaspetele, roman, volumul I, Editura Cartea Românească, București, 2004.
- Oaspetele, roman, volumul al II-lea, Editura Universitas XXI, Iași, 2008.
- Z, roman, Editura Junimea, Iași, 2009.
- Audiența, roman, Editura Fundației Academice „Axis”, Iași, 2012.
- Ostaticul Umbrariei, roman, Editura Junimea, Iași, 2015.
- Monografia orașului Buhuși (coordonator), Editura Junimea, Iași, 2018.
- Prin subteranele dostoievskiene, eseuri, Editura Junimea, Iași, 2018.
– activitate, distincţii, premii:
Poet, prozator, eseist, publicist, ziarist, cronicar literar, profesorul de filosofie Ion Fercu (n. 8 ianuarie 1952) a debutat cu proza în anii adolescenţei (în revista Liceului) dar şi, ulterior, cu poezie (în ”România literară”). Diplomat ”de excelență” şi ”de merit” ca profesor, ION FERCU se numără printre premiaţii Filialei Bacău a U.S.R.
- Premiul revistei „Cartea” (2002), pentru volumul de poeme Amanții absurdului.
- Premiul Filialei Bacău a Uniunii Scriitorilor din România, 2005, pentru romanul Oaspetele, volumul I.
- Premiul pentru proză al revistei „Ateneu”, 2010, pentru romanul Z.
- Cartea de proză a anului 2015, Premiul de Excelență, secțiunea scriitori profesioniști, Concursul Național de Creație Literară „AVANGARDA XXII”, pentru romanul Ostaticul Umbrariei.
- Premiul de excelență, secțiunea scriitori profesioniști (critică literară/eseu), Concursul Național de Creație Literară „AVANGARDA XXII” (2019), pentru volumul Prin subteranele dostoievskiene.
*A prefațat, recenzat sau scris cronici despre diverse cărți cu tematică filosofică sau literară ale autorilor: Petru Bejan, Ștefan Afloroaei, Marin Aiftincă, Liviu Antonesei, Leo Butnaru, Mircea M. Ionescu, Viorel Savin, Gheorghe Iorga, Petre Isachi, Ovidiu Bufnilă, Mihai Nicolae, Grigore Codrescu, Corneliu Paiu, Ion Tudor Iovian, Constantin Călin, Octavian Voicu, Calistrat Costin, Eugen Budău, Viorel Savin, Carmen Mihalache, Ștefan Munteanu, Venera Mihaela Cojocariu, Miluță Bortă, Livia Sibișteanu, Corneliu Groapă, Dan Sandu, Lucica I. Ciupercă, Mureș Covătaru, Mihai Belecciu, Vasile Matei, Simona Lazăr, Sorin Borza, Ion Dinvale, Cornel Galben, Octavian Voicu, Iacob Florea, Ioana Postelnicu, Ion Trif Pleșa, Grigore Spermezan, Titi Damian, Leonard Rotaru, Alina Căprioară, Mihai Căprioară, Nelu Dumbravă, Mariana Zavati Gardner, Marin Aiftincă, Elvira Groza etc. A colaborat/colaborează la reviste/cotidiane precum: Ateneu, Vatra Veche, 13 Plus, Scriptor, Bibliotheca Septentrionalis, Pro Saeculum, Ex Ponto, Vitraliu, Cartea, Sinteze, Agora olimpică, Agora, Tribuna învățământului, Deșteptarea, Monitorul de Bacău, Curentul, România liberă.
Este membru fondator al Asociației Culturale „Renașterea” Buhuși și vicepreședinte al acesteia.
- A primit Premiul cotidianului „Deșteptarea” (2009).
- Este Cetățean de Onoare al orașului Buhuși.
Referințe critice:
Au scris despre creația sa: Ion Rotaru, Liviu Antonesei, Constantin Călin, Ovidiu Genaru, Leo Butnaru, Constantin Dram, Carmen Popescu, Daniel Corbu, Ștefan Munteanu, Petre Isachi, Carmen Mihalache, Adrian Jicu, Ioan Dănilă, Cornel Galben, Viorel Savin, Marius Manta, Dan Sandu, Ion Tudor Iovian, Vasile Sporici, Calistrat Costin, Ion Dinvale, Tatiana Scorțanu, Eugen Budău, Eugen Verman, Leonard Rotaru, Grigore Codrescu, Ioan Enache, Daniel Ștefan Pocovnicu, Iacob Florea, Grigore Spermezan, Titi Damian, Emilian Marcu, Ștefan Radu, Liviu Chiscop, Gheorghe Bălțătescu, Marieta Rădoi Mihăiță etc.
Reviste care au publicat articole despre creația sa: România literară, Ateneu, Analele Universității ,,Vasile Alecsandri” din Bacău, Timpul, Convorbiri literare, Vatra veche, Bucovina literară, 13 Plus, Plumb, Conta, Vitraliu, Pro Saeculum, Scriptor, Mozaicul, Destine literare (Canada), Familia, Ex Ponto, Spații culturale, Plumb, Cafeneaua literară, Bibliotheca Sepentrionalis, Caiete Silvane, Antiteze, Oglinda, Cenaclul de la Păltiniș, Helis etc.
”Bacovian fără voie, prin similitudinea destinului, programat parca pentru- solitudine într-un mediu ostil, poetul dotat cu o percepţie specială a cotidianului, şi cu har metaforic uneori impecabil, trăieşte prin literatură avatarurile fatalmente imuabile ale propriului său destin.”. Ovidiu Genaru)
„Asemeni multora dintre contemporani, Ion Fercu, asemeni “baudelaireanulul” Ion Tudor lovian, mai puţin inedit şi „fraged” dar cu mai multe tehne, mai preocupat de mijloacele pe care le stăpâneşte în maestru. Numai că, repet, ştie foarte bine cum se face poezia, azi, de către marea majoritate a confraţilor, nu numai că pare a fi ajuns la concluzia că baterea de câmpi surrealisto-onirică, pe şiruri versuri lungite pe câte două lăţimi de pagină, alternate cu altele monosilabice, ici şi acolo, fără vreo urmă ideatică, hermetice până la delirul verbal gratuit, absolut gratuit, lucrat ca să nu poată fi înţeles, să nu aibă înţeles deseori; nu numai că se fereşte ca dracu de tîmâie de temele sau măcar aluziile (acum la modă) porno şi scato, pe care le-am citit sau le-am auzit citite de unii „neozolişti.
Înzestrat cu talent şi cu mare putere de muncă asupra verbului, cu o informaţie cărturărească pe măsură, Ion Fercu este pe punctul de a trece în primele rânduri ale scriitorilor români de azi” (Ion Rotaru)
Sursă informații:https://usrbacau.ro
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Educație
