Educație

Invitaţie pentru vrâncenii iubitori de frumos: Pe Valea Sebeşului, într-un sat de poveste, în casa pictoriţei de icoane Maria Deac - Poenaru

Janine VADISLAV
23 iun 2020 1834 vizualizări

Dacă n-aţi aflat încă, Laz este un sat plin de culoare, păstrat ca în vremurile fericite de altădată şi aşa va rămâne. Nu departe se află locul în care s-a născut Lucian Blaga şi unde s-a întors să se odihnească, este locul de unde porneşte Transalpina... mult admirată de turişti. Dar noi am fost acolo într-o vreme în care altceva reprezenta un extraordinar punct de atracţie; plăcerea de-a călători fără un plan anume, decât cel făcut de bunul Dumnezeu. Aşa că, am avut ceva timp să vedem şi ce-i în jurul drumului şi acel ceva a fost satul Laz, a fost casa de basm a Mariei Deac - Poenaru, pictată pe dinafară, împodobită pe dinăuntru, liniştită, odihnitoare, dorită de oaspeţi de vreme ce stăpâna ei ne-a primit cu atâta drag.

Casa pictoriţei de icoane pe sticlă Maria Deac-Poenaru este un muzeu cu sute de icoane, toate pictate cu dragoste şi credinţă de membrii familiei Poenaru, costume populare, obiecte de rit religios, de împodobit casa, vase de lut. Pictorii iconari din Laz au dezvoltat un stil estetic aparte şi o adevărată şcoală de pictură pe Valea Sebeşului încă din 1770 continuând până în zilele noastre. Marea doamnă a picturii tradiţionale a fost ultima dintr-un şir de artişti care au primit har de la bunul Dumnezeu. Eu şi colegul operator am cunoscut-o pe când avea 85 de ani, cu totul întâmplător ajungând la poarta domniei sale. Ne-a primit cu tot dragul, ne-a arătat comorile adunate în timp, ne-a vorbit despre tatăl domniei sale şi cum a deprins acest meşteşug, transformat de Poenari într-o adevărată şi desăvârşită artă. În anul 2011 Maria Deac - Poenaru a devenit membră a Academiei Artelor Tradiţionale din România, fiind declarată TEZAUR UMAN VIU.

Icoana pe sticlă a făcut posibilă dorinţa ţăranilor de-a avea  în casă aceşti protectori tăcuţi, prezenţi tot timpul, să-i aline, să-i întărească , să-i ajute să meargă mai departe. Se spune că pe vremuri, fiecare casă din sat avea zugravul său cu har sau doar cu dorinţa de-a face un lucru frumos, plin de încărcătura spirituala, chiar dacă nici mâna şi nici inima nu erau suficient pregătite pentru a înţelege semnificaţia gestului creator. Icoanele era pictate pe dosul sticlei care, la prima vedere, pare a avea rolul de a proteja pictura. Meşterii aveau nevoie de trei materiale: sticla, vopsea şi lemnul pentru cadru. Acum 70-80 de ani sticla se cumpăra direct de la glăjari sau din prăvălii. Culorile folosite erau albul de var, galbenul şi ocrul din pământ galben, roşul din minium, cupru şi aur, verde din cupru şi oxid de crom, brunul şi violetul din mangan, albastru din carbonat  de cobalt . Bulgării sau praful se frecau pe o lespede de marmură sau de granit, până se obţinea o pudră care se amesteca cu o emulsie tempera, ulei de animal, oase de iepure, sau bucăţi din piele de oaie, gălbenuş de ou şi ulei de in, în care se adăuga fiere de bou sau oţet. Meşterii mai foloseau foiţele sau lamele din aur, mai ales la aureolele sfinţilor. Mai demult pictura cea mai durabilă se făcea în albuş de ou. Culorile se amestecau între ele în anumite doze pentru a obţine nuanţele dorite. Pentru rozul din obraji  se dădea cu alb şi roşu, pentru verde deschis se punea galben ş-apoi verde nou.     

Maria Deac - Poenaru a fost inspirată de icoanele pictate de moşii ei timp de 6 generaţii dar şi înzestrată de bunul Dumnezeu cu har. În timp a rămas doar cu acest dar, pictura, şi cu amintirile care şi-au găsit aici un loc bun de la Dumnezeu, lăsat în gospodăria sa.

Primele sunt amintirile unui copil care-şi privea tatăl  lucrând. A început prin a pregăti vopsele, îşi asculta tatăl, mai picta câte-o floare...

„Eram copilă mică, zice, şi-a trecut aşa o perioadă. Într-o zi a venit o doamna cu cineva de la Bucureşti la tata să-i facă o icoană. Tata i-a zis, eu nu mai pot. - avea peste 80 de ani - îmi tremură mâna. Cum poţi, aşa s-o faci, să fie de la dumneata, i-o zis doamna. Am adus lespedea, că aveam şi  lespede, frecam vopselele şi am pregătit ce-am putut. Pe urma doamnele or plecat şi i-am zis către tata, lasă, că te ajut eu.

Şi aşa am făcut. El o stat lângă mine, eu am făcut şi-o fost binişor până la urmă. Atunci m-am hotărât, am să fac şi eu icoane!”

- Eraţi  atentă cum lucrează? întreb.

„Eram, de copil, abia ajungeam la masă, dar eram lângă el tot timpul”.

- Cum lucra?

„Tot aşa cum lucrez şi eu. Avea o lespede pe care combina praf de culori şi punea acolo cutiuţele lui pe masă, şi freca bine, şi combina culorile, mai închise, mai deschise...”

- Se pregătea într-un anume fel?

„Era un om credincios, mergea la biserică. Eu îmi fac rugăciunea de dimineaţă  şi după aceea mă apuc de lucru. Dumnezeu, dacă îl ai în gând şi minte, şi pe Maica Domnului..., reuşeşti.”

- Ce culori folosea?

„Fiecare cu hainele, cu viaţa, unul e mai la întuneric, altul mai luminos, e ceva şi acolo, trebuie să ştii...”

- Aveţi o relaţie cu lucrarea dumneavoastră?

„Da, când lucrez la Prăznicar... Apoi eu merg la biserică ş-apoi totdeauna îmi veneau troparele acolo, e ceva...”

A lucrat de toate, i-a plăcut şi a învăţat la anii când copilele se joacă cu păpuşile. La cinci ani lucra dantelă şi împletituri.

„Mergeam la vie cu mama da eu eram tot timpu cu lucru la mine. Trecea lumea şi zicea, „vai mânuţurile astea cum lucrează”! Nu ştiu ce le părea atât de deosebit. Odată, m-a lăsat mama acasă. Zic, hai  să văd în cât timp pot să fac o floare. Puneam ceasu şi mă uitam, în atâta timp trebuie

să termin lucrarea. Am făcut la un moment dat ciucuri, veneau femei din tot judeţul, şi cu alea am făcut  bani”.

- Spuneaţi că femeile îşi făcea singure modele pentru ii.

„Da. Atunci femeile îşi creau singure modele mai mici, mai mari...”

- Ce culori foloseau?

„Negrul. Am lucrat ii. Îmi amintesc că am făcut odată un model deosebit şi mi l-a furat o vecină. Şi-a făcut la fel...”

- Unde mergeaţi îmbrăcată cu ie?

„La biserică. Întotdeauna, de Paşti, aveam o ie nouă”.

- Când aţi  început să lucraţi icoane?

„Tata zicea, „măi fată, tu ai de lucru, lasă asta (pictura),că e lucru greu.” Veneam sâmbăta acasă. Seara, după ce terminam treaba, că am avut un pic de gospodărie, mă duceam şi lucram. A văzut lumina şi a zis „da ce tot stai cu lampa aprinsă?” Mai citesc si  eu, am zis, da eu lucram. Când am avut vreo  6-7 (icoane), zice un nepot. „hai  tu tanti, să-l chemăm pe moşu, să vadă. Se supără moşu pe mine că mi-o spus să nu fac. Lasă că răspund eu”. Şi-o venit şi când o văzut i-o plăcut.”

- Aţi mers la expoziţii.   

„Am fost la Târgul Creatorilor Populari  la Sebeş, am mers unde aveau întruniri, totdeauna”.

- Ce spuneau oamenii când vedeau icoanele?

„N-o zîs nimeni că nu le place. Pe urmă au început a veni să-nveţe, mi-o adus şi copii. Apoi aceia nu fac icoane, trebuie multa gândire, dar i-am învăţat tehnica”.

- Trebuie să te pregăteşti special când începi o icoană?

„Trebuie să gândeşti mult”.

- La ce va gândiţi?

„La ce trebuie să lucrez. Acu lucrez la icoanele astea. Am făcut o Maica Domnului... Atâta m-am frământat, şi-am reuşit.

- Prin ce se deosebeşte de celelalte?

„Mâinile, vedeţi? Ţine mâinile împreunate, aici arată spre Iisus, este mama lui...”

- Ce culori o să folosiţi?

„Asta-i problema! Am vrut să fac în foiţă, de auriu şi de bronz, să nu fac culoare; numai faţa şi unele puncte, prea puţin, şi fondul tot cu argint. Şi asta trebuie să mă gândesc, cum să iasă. În aur şi argint, atâta tot.

- Aţi avut o viaţă frumoasă.

„Am avut o viaţă frumoasă, mai veneau şi valuri dar ieşeam cu bine, întotdeauna”.

- Dacă ar fi să vă întreb, ce este viaţa?

„Dacă vii pe lume, trebuie să ne-o ducem. Bine, rău, după cum ţi-e ursita. Nu-i toată viaţa la fel. Trebuie răbdare şi răbdare şi nădejde la Dumnezeu şi la Maica Domnului...  Da repede o trecut!

- V-ar plăcea s-o mai trăiţi odată?

„Nu. Ştiţi cum e? Ca un mers pe un drum necunoscut, cu ochii închişi, nu ştii ce te-aşteaptă. Tot timpu trebe să te lupţi cu viaţa”, spune meşteriţa privind departe, peste capele noastre.

A fost inspirată de icoanele pictate de moşii ei timp de 6 generaţii dar şi înzestrată de bunul Dumnezeu cu har. În timp a rămas doar cu acest dar, pictura, şi cu amintirile care şi-au găsit aici un loc bun de la Dumnezeu, lăsat în gospodăria sa. Icoana a ţinut locul celor dragi de care a fost nevoită să se despartă la un moment dat, în această lume, pentru a se reuni peste timp, dar tot a suferit...

„Când eram mai necăjită, atunci lucram mai frumos”, mărturiseşte mirată că nu bucuria i-a făcut mâna măiastră ci durerea. Din durere s-au născut adevăratele opere de arta, iar icoanele pe sticlă ale Mariei Deac -Poenaru, sunt dovada.

Laz  rămâne un important  centru de pictură pe sticlă situat în vecinătatea Sebeşului, întemeiat prin stabilirea aici, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, a pictorului Savu Poienaru, originar probabil din Poiana Sibiului, format în preajma lui Vasile Munteanu din Sălişte. Şi Savu si descendenţii săi au practicat atât pictura pe sticlă, cât şi cea pe lemn, pe pânză şi pictura murală, iar din a doua jumătate a secolului XIX şi pictura pe tablă. În afară de atelierul Poenarilor, în Laz au mai pictat  Aurel Rodean, Pavel Zamfir şi fiul său Savu şi, pentru o vreme, Ioan Morar, care, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, s-a stabilit la Sălişte. Familia Poenaru, de 6 generaţii ţine tradiţia icoanelor pe sticlă. Se spune ca cea mai veche icoană pe sticlă din ţară datată 1765 a fost donată de biserica din Lancrăm poetului Lucian Blaga, atunci când acesta a devenit membru al Academiei Române.

Mergeţi în satul Laz, din Alba, unde o casă tradiţională, care adăposteşte intre pereţii ei tăcuţi comori inestimabile, vă aşteaptă cu porţile deschise. Meşteriţa Maria Deac - Poenaru era dornică de oaspeţi şi pe toţi îi primea cu drag. Poate că n-o veţi vedea pe buna Maria Deac, dar cu siguranţă îi veţi simţi prezenţa, veţi putea atinge tot ce-au atins mâinile sale, veţi simţi sufletul împărtăşit din darul pe care l-au lăsat oamenilor cele 6 generaţii şi cu Maria Deac - Poenaru, şapte, frumuseţea fără seamăn a icoanei pictată pe sticlă şi credinţa în bunul Dumnezeu..( Janine VADISLAV )


În lipsa unui acord scris din partea Ziarului de Vrancea, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi inseraţi vizibil link-ul articolului: #insertcurrentlinkhere

Ziarul de Vrancea  nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor din comentariile de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.
Ziarul de Vrancea doreste ca acest site sa fie un spatiu al discutiilor civilizate, al comentariilor de bun simt. Din acest motiv, cei care posteaza comentarii la articole trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
1. Sa se refere doar la articolul la care posteaza comentarii.
2. Sa foloseasca un limbaj civilizat, fara injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, daca acestea nu au legatura cu textul.
4. Username-ul sa nu fie nume de personalitati ale vietii publice sau parodieri ale acestora.
Autorul unui articol poate fi criticat pentru eventuale greseli, incoerenta, lipsa de documentare etc.
Nerespectarea regulilor mentionate mai sus va duce la stergerea comentariilor, fara avertisment si fara explicatii.
Abaterile repetate vor avea drept consecinta interdictia accesului la aceasta facilitate a site-ului.