Galerie foto | Mărăști , satul erou salvat prin jertfă acum 102 ani
Au trecut 102 de ani..., dar amintirile îi înfioară şi acum, nu pe cei plecaţi în lumea drepţilor, ci pe copii, nepoţii şi strănepoţii lor. Atâţia tineri frumoşi căzuţi pe câmpul de luptă fără să-şi fi trăit viaţa, fără să fi apucat să regrete bucuria de care n-au mai avut parte... Câte o nepoată, care nu şi-a cunoscut bunicul decât din poveştile spuse la gura sobei, cu ani mulţi acum pe umerii firavi, aprinde o lumânare în zorii zilei... Este cel mai tainic şi emoţionant omagiu adus eroilor români. În mare taină, cu degetele împreunate, şopteşte o rugăciune care face să crească firava flacără a lumânării deasupra capetelor demult în ţărână. Alături un fir de garofiţă de munte atinge cu fruntea petalelor grele de rouă, piatra pe care răsare cioplit un nume...
Strănepot, nepot şi fiu de erou, preotul Ion Croitoru, un vrâncean get beget, care a ajuns să slujească în biserica unei parohii din Lieşti, judeţul Galaţi a scris un roman special prin tematica abordată şi personajele sale, care sunt rude, consăteni, prieteni. Romanul „Vremuri în flăcări”, s-a născut din poveştile spuse de tatăl său care, în 1917 avea 9 ani, suficient să nu uite toată viaţa prin ce au trecut mărăştenii în timpul cumplitului război, la început de secol XX.
„Cartea mea tratează viaţa militarilor, ţăranilor, târgoveţilor, oamenilor simpli din timpul Primului Război Mondial. Dacă stau să mă gândesc, aceştia au dus tot greul în timpul războiului”, spune părintele Ion Croitoru.
- A contat faptul că v-aţi născut la Mărăşti?
„ A contat foarte mult. Tata avea 9 ani când a fost luat cu toată familia - erau 7 copii - şi trecut în spatele frontului, pe teritoriul ocupat de nemţi, unde au fost lăsaţi de izbelişte. Tata, care avea o memorie extraordinară, mi-a povestit toate suferinţele îndurate. El este povestitorul din romanul meu, eu sunt doar cel care a pus în pagină cele relatate. După război oamenii au început să se strângă din nou la clacă, la hore, la şezători unde spuneau tot felul de poveşti din care nu lipseau niciodată cele întâmplate pe timp de război, la Mărăşti. Tot ce am scris s-a petrecut cu adevărat”.
Întâmplări care s-au petrecut cu adevărat, ne par acum poveşti. Cumplite întâmplări, vremuri ca de sfârşitul lumii, în care pierzi totul, mai puţin viaţa, să poţi plânge pe cei căzuţi, suferinţa durerea, foamea, disperarea. Dar mocanii nu disperă şi nu-şi pierd speranţa, chiar daca mulţi au sfârşit sfârtecaţi de proiectile, cu trupul aninat în sârma ghimpată. Boarea dimineţii poartă ultimele cuvinte rostite, „Of, Mamă”, rugând să fie apărat de toate relele, mai puţin de război, acolo unde credincioasele mame, soţii, fiice nu mai au nici o putere.
Părintele Ion Croitoru, în marea sa bunătate a „împărtăşit ” cu noi povestea tatălui-copil care a suferit chinuri multe, dar a scăpat cu viaţă. I-am auzit vocea celui care a plecat la bunul Dumnezeu prin anii 1980 si m-am înfiorat, e atâta mister în inflexiunile vocii care spune, după mai bine de 60 de ani, ceea ce copilul de 9 ani a trăit. Îl chema Ion ca pe tatăl sau, care a luptat la 1877 sub stindardul regelui Carol I şi a plătit cu viaţa. În chema Ion ca pe unul dintre fii lui, preot în Lieşti. Iată ce-a povestit cel care, la rândul său, a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial şi s-a întors rănit acasă, dar viu.
„O mică poveste din viaţa mea, pentru copiii mei şi nepoţii mei...: Sunt născut în 1908, în satul Mărăşti, din comuna Răcoasa. În timpul copilăriei, până-n 1916, am dus-o, ca fiecare copil, cu joaca, cu una alta. La 916 s-a mobilizat ţara. Atunci am fost nevoit, de exemplu, ca să purtăm greul războiului. S-a stabilit frontul chiar pe satul nostru.... Când se hărţuia, venea de-aicea, când nemţii peste români, când românii (...) Când ne-a luat nemţii, că sub motiv de refugiu şi ne-a dus în comuna Câmpuri, am stat la un om Ion Cojocaru, el era plecat pe front. Şi am uitat să vă spun, de exemplu, pentru că tatăl meu era concentrat, mobilizat şi mama rămasă cu 7 copii, adică 7 fraţi ai mei. Cel mai mare era de 14 ani, iar cel mai mic era de 2 luni. Aşa că mama, fiind în floarea vârstei şi cu o gospodărie completă de vite, cu oi, cu boi, cu vaci cu porci şi una şi alta, cum se găseşte la noi la ţară, au rămas toate.
Când au venit nemţii s-a dat în prund aicea, în marginea satului la noi şi au rămas multi răniţi, şi nemţi şi români. Atunci a venit un om bătrân, de exemplu, care mai rămăsese în sat, pus de nemţi ca delegat şi-au scos câteva căruţe care le-a găsit cu boi, cu cai. Caii erau duşi în concentrare. Boi mai rămăseseră cu vaci. Şi-au luat pe un frate al meu, care era de14 ani - ca cel mai mare- ca să ducă răniţi, să-i transporte la Răcoasa, de la Răcoasa la Panciu şi aşa mai departe. Fratele meu mai mare, cel de 14 ani, care l-a luat, Neculai, a pus 4 răniţi în căruţă, 2 nemţi şi 2 români şi-atât, până în Răcoasa. Dar mama i-a spus: „Măi Neculăiţă mamă, da cumva ai videa ruşii, fugi mamă şi lasă boii şi căruţă cu tot.” Şi-a fugit băietu, la vreo 2 zile a venit acasă. Şi-a lăsat căruţa, boii, s-au dus cu răniţi cu tot.
Aşa. Ne-a luat nemţii şi ne-a dus la Câmpuri, cum spusei, la Ion Cojocaru. Am stat 2 săptămâni de zile acolo. Iar a venit nemţii şi ne-a luat, ne-a dus la Vizantea. Am stat la unu Dumitru Bostan iar vreo 2 săptămâni. De-acolo ne-a luat şi ne-a dus în Găuri. În Găuri iar am mai stat vreo săptămână, şi aşa mai departe. Pe urma ne-a luat şi ne-a trecut Munţii Ghergheleul dincolo, prin Topeşti şi Bârseşti. Am stat la Topeşti , de-acolea iar ne-a luat şi ne-a dus, am umblat toata Vrancea, din sat în sat: la Spulber, pe la Năruja, la Podul Nărujei, pe la Prisaca, pe la Valea Sării, pe la Vidra, până când ne-a dus la un sat Cârligele, dinspre apus de Focşani. Când am plecat de-acasă..., ce- am putut să luăm? Ce-am putut să luăm nişte copii până la 14 ani şi mama bolnavă cu alţi doi copii aflaţi amândoi în braţe? Am luat cât a fost pe noi şi am dus o lipsă tare de foame şi îmbrăcăminte. Înapoi n-am mai putut ca să venim, ca să luam din ceea ce a rămas.
Frontul se stabilise şi am dus-o în pribegie aşa până la Cîrligele. La Cîrligele au murit doi fraţi de-ai mei, sunt îngropaţi acolo, în cimitir, unul Stan şi unul Vasile, acei mai mici. Când a venit primăvara, ne-a luat nemţii - se vede treaba că era nevoie de colonizare, ei se simţeau stăpâni aici - în judeţul Ialomiţa, în câmpul Bărăganului. Ne-a dus, ne-a- mbarcat la gară la Coteşti şi ne-a dus cu trenul. Vreo 3 zile am făcut până la gară la Ţăndărei. La gară a venit şi ne-a luat cu căruţa si ne-a dus, familia noastră şi nu numai ( erau mai multe familii), în satul Pârlita. Am stat acolo o iarnă până-n primăvară, iar în primăvară a dat un tifos peste noi şi-am zăcut toţi care mai rămăsesem, cu mama, cu 5 băieţi. Ne-a repartizat la un moş, nea Stoica Nedelcu, care avea un fecior pe front, iar noră-sa o chema Lina. Baba nu mai ţin minte cum o chema.
Am trăit mai mult din mila cetăţenilor, iar fraţii mei, când a venit primăvara, cei mai mari doi, s-a dus la oameni, mâna caii sau boii la plug şi ne dădea şi nouă ceva făina acolo, să putem să ne hrănim. Am stat la Ialomiţa până a venit de s-a-ncheiat armistiţiu. Atuncea, bucuria noastră când am auzit şi am venit înapoi. Am venit cu trenu, Dumnezeu ştie, nu mai ţin minte altfel cum am venit. Am venit cu un tren de la Odobeşti, care ne-a adus până la Burca. De la Burca şi până la Mărăşti am venit pe jos, peste păduri, peste dealuri, cum am putut; şi flămând şi fără haine. Când am venit acasă, în Mărăşti, n-am găsit decât câteva căscioare care era din tot satul, care pe-o rână, care cu acoperişul într-o parte, iar noi am avut un moloz ars de cărămidă. Am tras sub o streaşina unui gospodar din apropierea noastră şi a venit la vreo doua luni şi tata din război. Când a venit tata, nu-l cunoşteam... Era jerpelit, capel fără vizeră, nişte opinci în picioare, opinci de campanie cu tocuri aşa..., că ne uitam şi noi la el..., era rău de tot...
N-am avut sământă, trebuia să semănăm primăvara, n-aveam nimic. A venit săracu ( tata) cu un porcoi de fasole adunat dintr-o gară spunea, de unde s-a risipit de la tren. Şi-a adunat un pumn de fasole şi cu aceea am pus în primăvară în pământ, şi-am început şi noi cu-ncetul, cu-ncetul... Mama a trăit încă un an de zile după război şi-a murit. Dumnezeu s-o ierte! Tata a rămas sigur cu 5 băieţi care mai eram în viaţă. I-a făcut societatea generalului Mărgineanu, Societatea Mărăşti, o bărăcuţă şi-am stat acolo, pe locul nostru până când am început să (...)
A mers fraţii mai mari, i-a dat tata argaţi ca să păzească vitele sau oile, ca să-şi câştige hrana. În schimb, ne dădea şi nouă ceva. Şi-am dus-o aşa până-am început să prindem sămânţă, să recoltăm şi noi. Ne-a dat un cal de la pripas, de-aicea , de la comună, ca să putem să arăm si noi şi-am hălăduit, am început să progresăm. Am dus-o aşa. Tata n-a trăit mult, a murit şi el. Ne-am căsătorit fiecare cum am putut şi băieţii ceilalţi, mai mari, au fost argaţi mult timp, câte 3-4 ani. Eu eram mai mic, am început să mă duc la şcoală. Şcoala am dus-o, făcusem un an înainte de război şi cu 4 ani, am învăţat 5 clase, că aşa se învăţa atunci la primară.
Până la armată am dus-o destul de greu, n-aveam casă, n-aveam boi, nici cai. Am început ca să le refacem. Am făcut vite, mi-am cumpărat plug, căruţă, una alta, am început ca să lucrăm. Noi am fost săraci, săraci din părinţi şi băieţi tot săraci, până la vârsta de 21 de ani. Atuncea am fost luat în armata şi am făcut 3 ani de zile armată. Am venit acasă şi iarăşi m-am pus cu mâna pe treabă, până când m-am căsătorit. M-am căsătorit la 27 de ani...”
Şi-a luat o nevastă frumoasă şi harnică şi, chiar dacă din al Doilea Război Mondial s-a întors beteag, a învăţat să facă de toate, să nu fie nevoit să ceară în vecini. A fost un om harnic şi un părinte bun, responsabil, care şi-a educat băieţii să fie de ajutor în gospodărie. Întreaga familie lucra împreună. Seara vorbea cu nevasta care unde merge pe-a doua zi, ce face ... Nu i-a plăcut să stea la marginea drumului, nici măcar în zi de sărbătoare, dar i-a plăcut să ştie tot ce se petrece în sat. A iubit cartea şi a citit toata viaţa. Doi oameni erau în sat care mergeau la bibliotecă să împrumute cărţi, unul era Ion Croitoru, tatăl preotului Ion Croitoru, din Lieşti. Înainte de a se petrece din această lume, a avut bucuria să-şi vadă copii realizaţi, la casele lor. Eu cred, şi este părerea mea personală, că satul erou Mărăşti, ţara asta, au avut norocul să renască după război ca pasărea Phoenix din propria-i cenuşă datorită bunului Dumnezeu, vitejiei, dârzeniei şi încrâncenării acestor oameni care au luptat pe front sau în spatele frontului, să nu se piardă neamul, să nu fie spulberat în cele patru vânturi.
La 100 de ani distanţă, primăria Răcoasa a iniţiat un proiect de aducere aminte, - „100 de ani de eroism la Mărăşti” - nu pentru locuitorii satului Mărăşti, care n-au uitat niciodată prin ce au trecut străbunicii, bunicii taţii şi fraţii lor, ci pentru posteritate, proiect susţinut de Vladimir Sebastian Păun, primarul localităţii şi consilierii locali.
„Sunt onorat şi emoţionat că trăiesc aceste momente unice alături de consătenii mei. Chiar dacă nu sunt născut şi crescut aici, mă identific cu istoria acestor locuri unice prin frumuseţe, cu trecutul istoric, dar mai ales cu ceea ce trăim astăzi. Avem datoria să continuăm ceea ce au început moşii noştri care au luptat eroic în Primul Război Mondial. E o minune că au câştigat bătălia, dacă ne gândim cât de precar erau echipaţi şi cât de puţin pregătite erau mâinile care ţinuseră coarnele plugului până în acel moment, să ţină puşca sau mitraliera. Dragostea de ţară, de glia strămoşească şi de familia care-i aştepta acasă, le-a dat puteri însutite. La Mărăşti s-a obţinut prima victorie care a deschis calea câştigării războiului. Ne înclinăm în faţa Eroilor, cei mulţi şi nenumiţi, care au trecut pe braţele lor, încercate de lupte grele, ţara mai departe. „Patria nu e pământul pe care trăim din întâmplare ci e pământul plămădit cu sângele şi întărit cu oasele înaintaşilor”, ne-a spus Vladimir Sebastian Păun, primarul comunei Răcoasa.
Am să-l pomenesc astăzi şi pe marele scriitor Mihail Sadoveanu, care spunea: ţara nu se serveşte cu declaraţii de dragoste, ci cu muncă cinstită şi, la nevoie, cu jertfă. Muncă cinstită, viaţa curată, iubirea de semen, împlinirea datoriilor pe care le avem -adică faptele - acestea înseamnă patriotism.” ( Janine VADISLAV )
