,,Fragment” din viața academicianului vrâncean Valeriu D. Cotea, al cărui bust va fi dezvelit curând, în ,,Poarta Vrancei” de la Vidra
Avanpremieră culturală
Proiectul Cultural-educativ ,,Spiritul vrâncean redivivus” se apropie de finalizarea celui de al doilea mare obiectiv: Memorialul Vrâncean de la Vidra, ,,Poarta Vrancei” prin realizarea și dezvelirea celor 4 busturi (Simion Mehedinți, Valeriu D. Cotea, Ion Diaconu și Vasile N. Taftă) în data de 4 iunie 2022, cu ocazia Conferinței Naționale a Societății Române de Geografie.
Astăzi vă prezentăm un ,,fragment” din viața academicianului Valeriu D. Cotea.
Textul de mai jos a apărut în culegerea monografică ,,Valeriu D. Cotea – Fragmente de viață”, Editura ,,Ștefan Lupașcu”, ediția a II-a, Iași, 2009.
(C. Neagu)
Căliman, spațiul începuturilor
Obârșia mi-o trag din Satul Căliman, înglobat actualmente, Comunei Vidra din Ținutul Vrancei. Încă mai răsună acolo ecourile cornului Măritului Ștefan, chemându-și oștenii la luptă...
Așezarea, reprezentată pe harta comunei printr-un simplu semn convențional se întâlnește rareori marcată pe harta județului, iar pe cea a țării nici nu-i consemnată. Dar nu lipsa lui din lucrări cartografice mă determină să-mi evoc satul cu pioasă aducere aminte, ci faptul că m-am simțit totdeauna, adânc legat de el... I-am călcat cu pasul, de nenumărate ori, întreaga întindere și, deși privirile îmi erau mereu ispitite de zările vrăjite de dincolo de crestele dealurilor și munților. Călimanul mi-a rămas în memorie ca un spațiu imens al începuturilor, a cărui magie mă cheamă necontenit.
Principalul drum de intrare în ,,Țara Vrancei”, cum este mai des denumită acea depresiune binecuvântată, trece prin Vidra. Datorită acestui fapt, localitatea mai poartă și numele de ,,Poarta Vrancei”. Așezată pe malul stâng al Putnei, Vidra se mândrește cu uriașa piramidă verde a Măgurii Odobeștilor.
E o culme situată pe cealaltă parte a râului, pe care mi-o amintesc foarte rar, posomorâtă. De la Buna Vestire la Sfânta Maria Mică, Măgura Odobeștilor a fost pentru mine, prin înălțimea-i luminoasă, o permanentă chemare spre înalturi.
În acel sătuc, Căliman, rătăcit printre dealuri cutreierate cândva, spun legendele, și de Sfânta străbună Tudora Vrâncioaia, am văzut lumina zilei la 11 mai, 1926.
Când am început să mai bine sensurile lumii și ale vieții, mama mi-a destăinuit că m-am născut într-o zodie norocoasă și chiar mi-a citit dintr-un vechi gromovnic-zodiac unele preziceri, privind cu oarecare mândrie spre odrasla care asculta cu sfințenie. „Zodia Taurului în care te-ai născut tu, e una dintre cele mai bune zodii, dragul mamei.” ,,Pruncii ce se vor naște în această zodie, vor fi vrednici a semăna holde și a chivernisi casa. Vor fi buni, îndrăzneți, iubitori de adânci învățături... Vor fi iuți, tăcuți, tainici, înțelepți la minte și mândri din fire...”. Vor fi bune și mai puțin bune în acea carte roasă de vreme, dar eu am ținut ochii deschiși numai spre prezicerile care-mi promiteau un destin generos, încercând să fiu, cât mi-a stat în putință, brazdă mănoasă.
Într-una dintre nostalgicele poezii, închinate satului și universului copilăriei, marele poet rus Esenin spunea: ,,Sunt ultimul poet cu satu-n glas...”. Dacă ar fi să mă strecor în trăirile sale din momentele când a scris acest vers, ar trebui să spun și eu, fără să apelez la sfântul rost al poeziei, că simt a fi, dacă nu ultimul, măcar printre cei din urmă care mai pot aduce omagii sincere satului românesc de altădată... Și am ferma convingere că numai cei care s-au născut și au trăit copilăria în sat au rămas în suflete cu dorul de păduri, de văi și dealuri, de râpe prăpăstioase, dar ispititoare să le ajungi în creste și să le vezi apoi închinându-se la picioarele tale, de câmpuri sălbatice sau de singurătăți nostalgice care au pus cândva stăpânire pe sufletul tău și nu mai vor să te părăsească cu niciun chip...
Căliman, Căliman, satul copilăriei mele..., mă întreb deseori, dacă nu cumva ești adevăratul meu părinte sufletesc! Și ori de câte ori revin pe locurile copilăriei de altădată, încerc să te strâng la pieptul meu, așa cum te știam din anii ai copilăriei... și așa cum erai tu în straiele simple, dar pline de puritate și de înălțare sufletească! Dar, oricum te-aș întâlni, tu rămâi pentru veșnicie, Căliman, satul copilăriei și adolescenței mele, cu țelurile cele mai înalte înscrise pe creasta Piramidei verzi a Măgurii Odobeștilor, cu apele săltărețe și grăbite spre pretutindeni ale Râului Putna și ale afluentului său Vizăuți cu Dealul Momâia și suratele sale mai mici din jur, toate sub adăpostul Măgurii... și cu celelalte minuni care mi-au rămas în suflet împreună cu icoanele părinților, fraților și a urmașilor Vrâncioaiei de altădată.
Probabil că în acest sat, Căliman, stră-străbunicul nostru, Alexandru cel Bun, și-a descărcat desaga cu daruri alese din anul 1423 când a poposit aici și ne-a lăsat nouă, călimănenilor de azi și de totdeauna, pecetea începutului și trăiniciei.
Păcat că tinerii din ultimele decenii au cam uitat de denumirea satului de altădată... În prezent, dacă întrebi pe un locuitor din fostul sat Căliman, de unde este, îți va răspunde fără nicio ezitare că... este din Vidra.
Încet, încet, satul copilăriei și adolescenței mele a fost asimilat în localitatea mai mare, Vidra sau ,,Poarta Vrancei”, așa cum am denumit-o într-o monografie închinată acestei renumite localități vrâncene.
Cel mai mult m-a impresionat, încă din primele licăriri de viață, măreția Dealului Măgura, pe care am denumit-o Piramida Verde. Privind-o din orice loc al satului, Măgura apare ca o imensă catedrală naturală în fața căreia trebuie să te închini ca la o zeitate atoatestăpânitoare și să-i recunoști legătura divină dintre pământ și cer.. Măgura a fost, din vechime, pentru localnici, un fel de ornic. Când soarele îi ajungea la vârf, erai sigur că s-a împlinit ora 12. Iar dacă aveai privilegiul să-i atingi vârful (deși nu pot crede că ar fi exista vreun localnic în orice vreme, care să nu fi fost tentat de aceasta), aveai iluzia că, pentru o clipă măcar, te afli în mijloc și deasupra întregii lumi! Datorită acestui fapt, am declarat, nu mai știu cu ce ocazie, că Măgura a reprezentat pentru mine, adevărata chemare spirituală spre înălțimi. Când Măgura avea căciulă de nori sau de pâcle, o asemuiai, chiar fără să vrei, cu un localnic. Dar atunci când Măgura era toată scăldată în lumină, iar soarele se juca de-a v-ați ascunselea pe vârful ei, părea rostuită de cer ca un zeu suprem pentru depărtări.
Pentru mine, satul natal reprezintă un domeniu magic, aidoma cu Paradisul. Cred însă că satul natal a căpătat asemănarea cu Paradisul și datorită faptului că am crescut într-o casă cu părinții, frați gemeni cu zeii cei veșnici ai dreptății, binelui și frumosului..., în modul cel mai elementar, dar și cel mai frumos cu putință!
Am crescut într-o casă cu pod și pridvor, cu povești de familie răstălmăcite cu trecerea timpului. Atât timp cât casa părintească mai există, cât mai viețuiesc în ea și împrejurul ei frați, nepoți și strănepoți, cât mai există vecini, alături de care am copilărit, eu mă aflu acolo, alături de ei... Și ori de câte ori ascult cântecul pe versuri de Grigore Vieru, îmi apa lacrimi în colțul genelor: ,,Casa părintească nu se vinde,/ Nu se vinde pragul părintesc,/ Prin atâtea locuri dragi și sfinte/ Ochii mamei încă ne privesc”. Sunt pline de simțiri adevărate versurile marelui nostru poet basarabean, pentru a mai putea adăuga ceva...
Mi-aduc aminte de ,,casa mare” sau ,,odaia curată”, cum îi mai spunea mama, uneori, în care nu locuiau decât miresmele de busuioc, de gutui, mere și puritate... Și-mi pare rău că trebuie să spun atât de târziu că, nu de puține ori, mama m-a surprins în acea ,,odaie mare”, umblând la gavanoasele cu dulceață de cireșe amare. Ei, ei, ei!... și de-ar putea vorbi fântâna din apropierea casei cu ghizdul de piatră și cumpăna ce semăna atât de bine cu un cocostârc cu gâtul întins, de câte ori i-am mărturisit apei din străfunduri visele și dorurile mele de frate cu apa, lutul și piatra...
Deși plecarea mea din sat s-a petrecut acum mai bine de 70 de ani, am permanent impresia că am plecat de acolo, ieri.
Dar nu, nu-i adevărat ce spun. N-am plecat de acolo niciodată... spațiul începuturilor (Căliman, Vidra, Vrancea) cu toate minunile lor, reprezintă universul meu permanent, trăiesc în mine, iar eu le aparțin întru totul! Și... îmi cer iertare atât de la vrânceni cât și de la ieșeni, dar vreau să declar cu mâna pe inimă, că-mi este nespus de greu să spun că, pentru mine, acasă înseamnă atât Vrancea cât și Iași...
Singura și cea mai cinstită motivație este atât în Vrancea cât și în Iași, mă simt ,,acasă”! Și-i rog pe ieșeni să nu mă acuze că sunt prea vrâncean, iar pe vrânceni îi rog, de asemenea, să nu mă acuze că sunt prea ieșean...
Cândva, un prieten m-a întrebat: ,,Și, totuși, cu cine ții mai mult, cu vrâncenii sau cu ieșenii”? După câteva clipe de gândire, m-am oprit din mers și i-am răspuns, aproape fără să cântăresc valoarea fiecărui cuvânt: ,,Cred că la fel de bine m-ai fi putut întreba: cu care picior îți place mai mult să mergi? Cu stângul sau cu dreptul?”
Afectiv n-am plecat niciodată din Căliman..., decât pentru a ajunge la Iași. Iar distanța dintre cele două localități e măsurată de sufletul meu. Lăsați-mi, vă rog, sufletul să nu găsească nicio distanță între cele două mari iubiri ale mele!
Valeriu D. Cotea
N. B. Pentru cei care mai doresc să subscrie, dăm mai jos datele de contact ale Asociației ,,Simion Mehedinți”, Focșani – România: CIF: 6433097; Cont IBAN: RO76CECEVR0137RON0107934 deschis la CEC, Focșani sau la tel: 0723276188, contra chitanță. MULȚUMIM TUTUROR ACELORA PENTRU CARE CULTURA VALOREAZĂ CEL PUȚIN TOT ATÂT CÂT BANUL!
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Educație
Foto | Tradiții și valori ale neamului românesc la Festivalul concurs al elevilor de liceu „Vrancea, plai de dor”, ediția a X-a
De același autor
