Educație

VIDEO Eminescu ,,omul deplin al culturii române”, comoară vie a sufletului românesc

Ionel Marin
15 ian 2023 1224 vizualizări

Cultura reprezintă flacără vie a unui popor, elementul definitoriu al identității, este matricea identității unei națiuni.

Urmăriţi doumentarul realizat de regretatul Andrei Gheorghe despre moartea lui Mihai Eminescu, poetul nepereche

Cultura înseamnă comunicare, apropiere, un mod plăcut de respect şi înţelegere, înfrumuseţează şi dă strălucire sufletului omenesc.

Cuvântul nemurire este cel care ne reprezintă cel mai bine. Cultura scrisă „rug veşnic aprins” zămisleşte şi transmite prin flacăra nestinsă a cuvintelor, memoria veacurilor şi a netimpului.

De aceea în decembrie 2010, Parlamentul României a adoptat legea privind sărbătorirea Zilei culturii naţionale, pe data de 15 ianuarie, ziua de naştere a Luceafărului poeziei româneşti, Mihai Eminescu. Anul acesta pe data de 15 ianuarie 2015, se împlinesc 173 de ani de la naşterea poetului, prozatorului, gazetarului, dramaturgului, gânditorului român.

Mihai Eminescu (Mihail Eminovici) s-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoşani şi a fost al şaptelea dintre cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei. Din cauza exploatării iobăgeşti şi a persecuţiilor religioase, familia sa a emigrat în Bucovina. Şcoala primară a urmat-o la Cernăuţi, apoi a fost înscris la liceul german din Cernăuţi, singurul liceu la acea dată în Bucovina anexată de Imperiul Habsburgic.

 Se înfiinţase o catedră de limba română ce a fost dată profesorului Aron Pumnul, cărturarul ardelean, revoluţionar român care s-a refugiat, după Revoluţia din 1848, la Cernăuţi. La moartea acestuia Eminescu, la 16 ani,  a scris primul său poem „La moartea lui Aron Pumnul” semnat Mihail Eminovici. Debutează în revista Familia a scriitorului Iosif Vulcan din Ardeal, cu poezia „De-aş avea”. Iosif Vulcan îl convinge să-şi schimbe numele în Eminescu, mai târziu acceptat de el şi de membrii familiei sale. La 17 ani scria poezia „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”: „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/ Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?/ Braţele nervoase, arma de tărie,/ La trecutu-ţi mare, mare viitor!”, dovedind talent poetic şi o sensibilitate înnăscută.

Între anii 1866-1869 călătoreşte din Cernăuţi la Blaj, Sibiu, Giurgiu, Bucureşti, şi a luat contact cu realităţile româneşti. În această perioadă se angajează ca sufleor şi copist la teatru, unde îl cunoaşte pe Ion Luca Caragiale, care mai târziu afirma: „…Acest Eminescu a suferit multe, a suferit şi de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucată şi nu dintr-una care se găseşte pe toate cărările”…

 Urmează în perioada 1869-1872, la Viena, Facultatea de Filozofie şi Drept, frecventând cu mult interes biblioteca Universităţii, dovedind o sete nepotolită de lectură. La Viena se împrieteneşte cu Ioan Slavici şi o cunoaşte pe Veronica Micle. Se întoarce în ţară şi se înscrie la Universitatea din Berlin. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la examene, suferind de o inflamaţie a încheieturii piciorului; Din cauza lipsei de bani şi îmbolnăvirii a trei dintre fraţii săi, se întoarce în ţară. La 24 ani, Mihai Eminescu este numit director al Bibliotecii Centrale din Iaşi. În această perioadă s-a împrietenit cu Ion Creangă, pe care l-a îndemnat să scrie, devenind un mare povestitor român. Titu Maiorescu scria că: „Ceea ce caracterizează mai înainte de toate personalitatea lui Eminescu, este o aşa de covârşitoare inteligenţă, ajutată de o memorie, căreia nimic din cele ce-şi întipăreşte vreodată nu-i mai scapă , încât lumea în care trăia el după firea lui şi fără nici o silă, erau aproape exclusive lumea ideilor generale ce şi le însuşise şi le avea pururi la îndemână”.

 Eminescu a fost una dintre „personalităţile hibride, filozof-poet”. Opera sa poetică a fost influenţată de marile sisteme filozofice ale epocii sale, dar şi de gândirea romantică a lui Schopenhauer şi de filosofia lui Kant. Ideea din poezia „La steaua”, trebuie înţeleasă ca o metaforă a călătoriei luminii. Deci, Eminescu era la curent cu datele ştiinţifice şi filozofice. Ulterior, Einstein în 1905 a demonstrat că cel mai rapid lucru din Univers este lumina (aprox. 298.000 km/s); Einstein a expus într-un limbaj de fizică, iar Eminescu într-un limbaj poetic:

 „La steaua care-a răsărit/ E-o cale-atât de lungă,/ Că mii de ani i-au trebuit/ Luminii să ne-ajungă./ Poate de mult s-a stins în drum/ În depărtări albastre,/ Iar raza ei abia acum/ Luci vederii noastre./ Icoana stelei ce-a murit/ Încet pe cer se suie;/ Era pe când nu s-a zărit,/ Azi o vedem şi nu e./ Tot astfel când al nostru dor/ Pieri în noapte-adâncă,/ Lumina stinsului amor/ Ne urmăreşte încă..”

Eminescu a dus o imensă activitate jurnalistică. Pe vremea când era redactor şef la ziarul „Timpul”, Mihai Eminescu a afirmat puternice sentimente patriotice, în dezacord cu linia partidului, a Puterilor Centrale, chiar şi împotriva lui Maiorescu. A militat pentru unitatea şi drepturile tuturor românilor. A criticat dur Parlamentul ţării pentru înstrăinarea Basarabiei, şi era împotriva politicii de opresiune ţaristă şi a Imperiului Austro-ungar; Eminescu dorea o Dacie Mare, o Românie Mare. Eminescu şi-a iubit patria până la ultima suflare. A fost arestat de 8 ori de Poliţia română şi urmărit îndeaproape de agenţii austro-ungari, apoi de agenţii români, fiind considerat incomod prin activitatea sa ziaristică.

 Întreaga sa operă scoate în evidenţă, în mod strălucit, sufletul şi spiritualitatea poporului român, tăria inimii, superioritatea minţii şi trăirile poetului Eminescu. Ne vorbeşte despre eternitatea iubirii, despre sacralitatea vieţii, despre problemele lumii şi civilizaţiei, despre moarte, folclor, natură, etc. Fantezia, imaginaţia sa creatoare, deosebit de bogată, a făcut posibilă apariţia unei superioare viziuni cosmice asupra omului. Pe drept cuvânt a fost etichetat ca Luceafărul care a luminat pământul strămoşesc, care prin geniul său creator ne-a ridicat deasupra valurilor, peste marginile timpului. De aceea Eminescu aparţine nu numai poporului român ci şi întregii lumi, fiind şi un mare poet universal. Tudor Vianu în „Caiete critice” scria: „Mintea lui Eminescu lucrează cu ideea originilor lumii, a infinitului, a creaţiei, adică cu cele mai înalte concepte făurite de raţiunea omului. Printre acestea, ideea eternităţii stăpâneşte mintea sa într-asemenea măsură, încât una din atitudinile cele mai obişnuite ale poeziei sale este considerarea lucrurilor în perspectiva eternităţii”…

Savantul N. Iorga scria despre Mihai Eminescu: „N-a fost om care să cunoască mai bine viaţa românească din toate provinciile şi scrisul românesc din toate timpurile”. Eminescu, ”Spiritul Tutelar al neamului”, „omul deplin al culturii române” (C. Noica), a dat dulceaţă graiului românesc, aleasă frumuseţe şi strălucire limbii române,  miracol al culturii româneşti, poate fi pus alături de cei mai mari poeţi din literatura universală.     Eminescu a dat poeziei dimensiuni mari în spaţiu şi în timp, pătrunzând până în tainele sufletului uman. Poetul îndrăgostit a căutat adesea inspiraţia la umbra ramurilor teiului din Grădina Copou din Iași, numit şi „Copacul îndrăgostiţilor”. Sub crengile teiului Mihai Eminescu o aducea pe iubita sa Veronica Micle, fiinţa care a influenţat puternic poezia sa lirică. Ce minunate sunt poeziile: Atât de fragedă, Freamăt de codru, Somnoroase păsărele, La mijloc de codru des, etc.

Opera sa este variată, complexă, cultivând speciile: idila (Dorinţa, Lacul, Sara pe deal); egloga (Floare albastră); satira (Junii corupţi, Scrisorile, Criticilor mei); elegia (Revedere, Mai am un singur dor), glosa (Glossa); poemul (Călin file din poveste, Luceafărul, Momento mori); doina (ce te legeni, Doina). Interesante sunt cele cinci scrisori publicate, primele patru în „Convorbiri literare” şi scrisoarea V, publicată postum, în anul 1890. A mai scris proză fantastică, filozofică, erotică: „Sărmanul Dionis”, „Geniu pustiu”, „Făt Frumos din lacrimă” şi altele. Alexandru Vlahuţă despre  Eminescu, ca actor şi sufleor spunea: „Avea un glas profund, muzical, umbrit într-o surdină dulce, misterioasă, care dădea cuvintelor lui o vibraţie particulară, ca şi cum veneau de departe, dintr-o lume necunoscută nouă”. A avut preocupări pentru teatru, filozofie, istorie, sociologie şi pentru ştiinţele exacte (matematica, fizica, astronomia).

În iunie 1883 se îmbolnăveşte, „i se declanşează o afecţiune pe fond nervos” munca sa fiind întreruptă.

Eminescu este introdus cu forţa în sanatoriul doctorului Şuţu. Face apoi tratament la Viena, în Italia, revine la Bucureşti, pleacă la Iaşi, la băi lângă Odessa, revine în ţară, lucrează la Bibliotecă câtva timp, se reîmbolnăveşte, se internează la ospiciul de la Mănăstirea Neamţ. În decembrie 1888 pleacă la Botoşani, unde este îngrijit de sora sa Henrieta. Este vizitat de Veronica şi pleacă amândoi la Bucureşti; se bucură de o scurtă activitate ziaristică, în februarie 1889 se reîmbolnăveşte, este internat la Bucureşti. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, moare în sanatoriul „Caritatea” al doctorului Şuţu. Pe 17 iunie Eminescu este înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din Bucureşti.

Desigur literatura rămâne: ”legitimația istorică a unui popor”.

Ne mândrim cu marii creatori ai limbii române însă, dacă nu vom învăța să ne prețuim permanent valorile naționale, să iubim Patria și limba română, există riscul să ne afundăm în nefericire și înstrăinare. A fi european, om planetar nu poate exclude apartenenţa la un popor, la o istorie de milenii. Globalizarea nu presupune reducerea, dispariţia specificului cultural al unei naţiuni ci integrarea într-un sistem riguros de valori umane, respectând libertatea de exprimare şi tradiţiile strămoşeşti ale fiecărei națiuni. Respectând marii titani ai culturii strămoşeşti şi universale, ne purificăm, înălţăm şi ne vom bucura de frumuseţea inegalabilă a vieţii.

Noi suntem români și trebuie să ne mobilizăm și să slujim cu devotament neamul românesc. Mihai Eminescu era convins că munca stă la baza civilizației, că aceasta este ”izvorul, baza libertății, culturii, civilizației”. Cu certitudine poporul român, românii de pretutindeni se mândresc cu Mihai Eminescu, poetul „nepereche”, „românul absolut”, cu artistul care a redat şi dat strălucire şi frumuseţe spirituală, ca nimeni altul până acum, României! Omagiu și veșnică recunoștință!

Scriitor, publicist Ionel MARIN


În lipsa unui acord scris din partea Ziarului de Vrancea, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi inseraţi vizibil link-ul articolului: #insertcurrentlinkhere

Ziarul de Vrancea  nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor din comentariile de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.
Ziarul de Vrancea doreste ca acest site sa fie un spatiu al discutiilor civilizate, al comentariilor de bun simt. Din acest motiv, cei care posteaza comentarii la articole trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
1. Sa se refere doar la articolul la care posteaza comentarii.
2. Sa foloseasca un limbaj civilizat, fara injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, daca acestea nu au legatura cu textul.
4. Username-ul sa nu fie nume de personalitati ale vietii publice sau parodieri ale acestora.
Autorul unui articol poate fi criticat pentru eventuale greseli, incoerenta, lipsa de documentare etc.
Nerespectarea regulilor mentionate mai sus va duce la stergerea comentariilor, fara avertisment si fara explicatii.
Abaterile repetate vor avea drept consecinta interdictia accesului la aceasta facilitate a site-ului.