Educație

Emil Băicoianu, născut în Răcoasa - un destin de poet neîmplinit

Ziarul de Vrancea
9 ian 2019 509 vizualizări

Iată un poet cu semnul tragicului la cheia destinului său! Putea deveni un poet bine apreciat printre contemporanii săi interbelici, un poet cu o notorietate recunoscută şi un model pentru mai tinerii săi confraţi, dacă istoria şi-ar fi urmat cursul normal şi n-ar fi trecut prin acel regim comunist – deopotrivă diabolic şi anticultural, care a deturnat oameni şi destine nevinovate din rostul lor normal, aşa cum se configurase în perioada interbelică.

 Vorbesc despre perioada interbelică, pentru că atunci se prefigura Emil Băicoianu ca o speranţă, ca o promisiune pentru evoluţia poeziei româneşti moderne. Era productiv, publica frecvent prin publicaţiile vremii, lumea scriitorilor îl aprecia şi-i urmărea semnătura cu înfrigurare şi pregătea debutul editorial. Cunosc bine împrejurările, despre care făcea uneori referinţe în cadrul cenaclului tecucean. Era imediat după 23 August şi-a fost sfătuit să nu se pripească, să mai aştepte, în speranţa că lucrurile se vor aşeza în rosturile lor tradiţionale.

Era tânăr, avea toată viaţa în faţă şi n-a considerat un dezastru dacă-şi mai întârzie debutul în volum. Apoi, ceea ce a urmat se cunoaşte. Cu notorietatea lui de intelectual rafinat, trecut prin două facultăţi – jurist de excelentă reputaţie şi absolvent de filologie – cine mai avea nevoie de el? Era vremea clasei muncitoare, vremea tractoriştilor, a sudorilor, minerilor, iar intelectualul, privit ca un dizident potenţial, era repudiat,  prohibit şi neavenit,  un intrus rătăcit prin devălmăşiile regimului comunist.

Aşa se face că întârzierea pe care iniţial o considera episodică s-a cronicizat, a devenit o povară, un precipitat de care nu s-a mai putut elibera. Pentru mulţi trecea drept o potenţialitate neacoperită în acte concrete, un poet alunecat din  ispitele primelor fioruri lirice.

Pentru mulţi, dar nu şi pentru mine care ştiam câte ceva din adăstările sale la masa de scris. Ştiam că ispitele lirice din tinereţe au rămas active şi că poetul continua în singurătatea lui actul de creaţie, chiar dacă nu se irizau condiţii prielnice de afirmare publică. Nu aveam, fireşte, toate piesele de laborator, dar ştiam că obsesia de tinereţe a rămas o permanenţă, de care nu s-a putut detaşa definitiv niciodată.

Convingerea mea este că chiar dacă şi-ar fi propus, n-ar fi reuşit să-şi reprime tentaţiile lirice, pentru că Emil Băicoianu avea fibră de poet, respira poezie şi oricare-ar fi fost subiectul unei discuţii cu el, se ajungea inevitabil, după primele propoziţii, la poezie. Când se-ntâmpla să fie de faţă şi d-na Băicoianu şi vedea că ochii îi lăcrimează iar vocea se îneca în tentaţii de plâns, îl stopa, îi fractura discursul cu aceleaşi vorba calde, blajine, pornite dintr-o convenţie bine stabilită între ei.: Emil, mi-ai promis că nu te mai înflăcărezi atât pentru poezie, şi el îşi ştergea ochii, îşi dregea vocea  şi schimba subiectul automat. Gata dragă, am terminat. Ca un făcut însă, după câteva fraze se ajungea din nou la poezie şi din nou se avânta emoţional, se înflăcăra cu patos, cu ardoare şi cu zelul celui ce nu-şi poate trăda ispitele care i-au marcat viaţa şi destinul. Căci Emil Băicoianu nu vorbea despre poezie, ci oficia la templul ei, vibra poezie prin fiecare celulă, prin fiecare vorbă rostită. Îşi asumase rol de vestală la altarul ei şi-ncerca să ţină treaz interesul  şi flacăra nestinsă din vatra ei.

Prin anul 1978 sau 1979 a venit la Tecuci Gabriel Bacovia, fiul poetului, pentru a se întâlni cu elevii Liceului Calistrat Hogaş. Am dat telefon directorului de atunci al şcolii spunându-i că am dori prezenţa invitatului şi  în cadrul cenaclului din cadrul Casei de Cultură. Mi s-a răspuns că  nu mai poate face deplasarea dar suntem aşteptaţi la şcoală, dacă dorim să ne întreţinem cu el.

Eram, cred, printre cei puţini, de nu cumva singurul dintre cei prezenţi care citisem memoriile Agatei Grigorescu Bacovia şi puteam să fac o descindere mai exactă asupra familiei Bacovia şi invitatul a observat asta când m-am adresat cu Briel (era numele său diminutivat în familie, de poet şi de mama sa) şi-am vorbit în particular despre starea de sănătate a mamei sale. Avusese, mi-a spus, un puseu, care i-a speriat pe toţi, dar acum se simţea bine şi şi-a reluat lucrul la masa de scris..

Erau toţi, câţiva profesori şi invitatul bucureştean în biroul directorului Ştefan Rugină. Printre cei  prezenţi era şi Emil Băicoianu, probabil invitat personal pentru a se întreţine cu  oaspetele bucureştean pe probleme mai aplicate. A fost o seară memorabilă, Emil Băicoianu s-a lansat într-o prelegere pretenţioasă privind condiţiile, nu tocmai favorabile, în care s-a lansat poetul George Bacovia. În acel început de secol XX. Vorbea cursiv, de parc-ar fi citit un text dinainte pregătit, era ca un râu de munte vălurind spre câmpie. Gândiţi-vă, ne spunea, câte inhibiţii avea de învins Bacovia în acea epocă marcată de Eminescu, de Alcsandri,  de Goga şi de Coşbuc. Gândiţi-vă că era contemporan cu Arghezi, cu Ion Pilat,  cu Şt. O. Iosif, cu Dimitrie Anghel şi cât de greu i-a fost să-şi croiască un vad de afirmare printre atâtea nume ilustre. A reuşit numai pentru că venea cu o altă poezie. Nimeni până la el n-a găsit pentru simţire, pentru senzaţie un portativ liric aşa de potrivit. Bacovia a reabilitat starea de melancolie, de nostalgie, de cafard, ca stări cu un mare potenţial liric şi-a extras din ele toată esenţa poetică. Bineînţeles că toată pledoaria era împănată cu versuri din opera poetului evocat şi noi, cei câţiva care eram de faţă îl ascultam fascinaţi. Sub ochii noştri se re-scria un capitol de istorie a culturii româneşti în care poetul Bacovia era mai mult un pretext pentru o excursie laborioasă prin cultura noastră de la acel început de secol.

Nu exprima doar o părere fugitivă, o idee, sau un punct de vedere telegrafiat, ci susţinea o adevărată prelegere universitară, o disertaţie articulată, cum numai în aula marilor  facultăţi mai puteau fi auzite. Stăpânea atât de perfect istoria şi starea literaturii române de la începutul secolului trecut că putea să susţină un curs la orice universitate ar fi fost invitat.

Într-o vreme, începuse să frecventeze cenaclul literar de la Casa de Cultură. Venea însoţit de o nepoţică de-a sa, un talent autentic şi de mare promisiune. Numai ştiu cum a evoluat şi cu ce isprăvi literare şi-a configurat bibliografia, dar mi-ar pare rău să aflu că a continuat un demers început aşa de promiţător. Cred că se mai păstrează dosarele cenaclului literar şi cei interesaţi pot să-şi facă o idee de opiniile sale în cadrul discuţiilor marginale la ceea ce se lectura.

Nu mai ştiu dacă a citit vreodată în cadrul cenaclului, dar chiar şi din opiniile exprimate ocazional am putut să-mi dau seama că rămăsese partizanul poeziei în formă clasică, în care rima, cadenţa, măsura, ritmica erau respectate cu sfinţenie. O poezie fără canoane, o poezie cu versuri albe, în care unele de câte16 silabe alternau cu altele de 2-3 silabe îi produceau frisoane şi disconfort. Ţinea mult la armonie, la muzicalitate şi n-ar fi făcut concesii de la aceste cerinţe minimale cu nici un preţ.  N-a fost un membru statornic, deşi cu ani în urmă condusese chiar el activitatea acestui cenaclu. A urmat timpul rece, nepoata a plecat la facultate şi d-l Băicoianu n-a mai parcurs solitar calea până la sediu, dar atât cât a făcut-o ne-a lăsat o impresie excelentă. Abia aşteptam să ia cuvântul, să-şi exprime opinia că noi, cei ce se întâmpla să fim prezenţi la reuniune, îl ascultam, cu toţii,  cu atenţia încordată. Era, oricum, un catalizator de excepţie.

În câteva rânduri l-am vizitat acasă. Vizite scurte şi cu alte motivaţii decât cele strict  literare, dar discuţia luneca invariabil şi în acest ostrov. Îmi aduc aminte că într-o astfel de împrejurare ne-a citit poezie pentru copii. Una dintre ele era chiar desfăşurată şi ne proiecta într-un topos musulman cu multe turcisme şi cu o curiozitate de copil, care voia să spargă cerul cu un burghiu pentru a vedea ce se află dincolo de carcasa care acoperă pământul. Sigur că mi-a plăcut, dar, parcă era destinată unor copii mai avansaţi în vârstă. Nu mai ştiu nimic de soarta acestor poezii pentru copii, scrise, probabil în vremea când veghea la creşterea nepoţelelor, 

A apărut, de curând, graţie interesului arătat de Casa de Cultură din Tecuci, o culegere cu versurile poetului Emil Băicoianu. Este prima alcătuire livrescă editată din ceea ce a lăsat moştenire poetul tecucean. Aşadar, este vorba de un debut, iar faptul c-a debutat postum arată semnul tragic sub care s-a consumat viaţa poetului Emil Băicoianu. Au lucrat, pentru scoaterea lui din uitare şi indiferenţă inimoşii Doina Ojog şi Viorel Burlacu -  amândoi interesaţi de valorificarea moştenirii  culturale a Tecuciului şi de lucrul bine făcut.

 Abia acum, când avem la îndemână această ediţie selectivă ne putem pronunţa mai aplicat asupra imaginarului poetic procesat de scriitorul -  anonim pentru multă lume – asupra isprăvilor sale lirice şi asupra posibilităţilor sale reale, rămase, din nefericire, nemângâiate şi din multe puncte de vedere, împlinite.  În codul său liric poemele sunt rezultatul unei inimi care geme, iar poetul, cu fruntea-n cer, talpa-n noroi/ Îşi duce rostul printre noi/ Necunoscut, sărac şi trist:/  Destin robace de artist, Căci nimeni nu a fost şi nu-i/ Profet sau zeu în ţara lui (Ars poetica).  

Se vede că poetul şi-a înţeles bine menirea şi destinul nefericit şi s-a consolat, probabil,  precum baciul mioritic din baladă, cu speranţa unei împliniri postume, cum s-a şi întâmplat, prin grija unor dăruiţi lucrului valoros şi bine înfăptuit. A fost şi a rămas un poet sentimental, temperamantal şi patetic, şi-a făcut din fior, din emoţie loc geometric al întregii sale apetenţe pentru poezie. A pendulat între clasic şi modern şi nu se poate spune c-a rămas statornicit definitiv întruna din alternative. Cobori pe coală albă, poezie,/ Tu – bucuria şi osânda mea./ Tu, mână blestemată care scrie; Frământă-te mereu tu, frunte grea// Că sufletul mi-ai miruit cu slavă/ Cum aş putea, o, Doamne să te iert?/ Căci mierea ta pe buze mi-i otravă,/ Tot ce visez – în slov-abia-i pe sfert.// De ce mă scoţi din beznă la lumină/ Şi-n noapte Doamne, iarăşi mă arunci/ Dacă m-ai plămădit din altă tină7 Şi-s robul unei singure porunci?// Tânjesc mereu după arginţii lunii,/ Nu jinduiesc la masa lumii loc/ Şi nici pe frunte laurii cununii/ Ci-n inimă o brumă de noroc (Rugăciune).   

Acesta a fost poetul Emil Băicoianu. Versuri suave, de o gingăşie feciorelnică, scrise la foc încins cu o mână sigură şi cu un patos nereprimat. Lectura lor, după atâte decenii de sertarizare forţată, răspândeşte o miroznă de floare presată între file de cartete veche şi arată cât de frumos se scria în vremurile vechi, când literatura nu era încă bântuită de vântoase frugale şi evazive. 

Ionel NECULA – critic si istoric literar - Tecuci

 

 

 

 

 


În lipsa unui acord scris din partea Ziarului de Vrancea, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi inseraţi vizibil link-ul articolului: #insertcurrentlinkhere

Ziarul de Vrancea  nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor din comentariile de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.
Ziarul de Vrancea doreste ca acest site sa fie un spatiu al discutiilor civilizate, al comentariilor de bun simt. Din acest motiv, cei care posteaza comentarii la articole trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
1. Sa se refere doar la articolul la care posteaza comentarii.
2. Sa foloseasca un limbaj civilizat, fara injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, daca acestea nu au legatura cu textul.
4. Username-ul sa nu fie nume de personalitati ale vietii publice sau parodieri ale acestora.
Autorul unui articol poate fi criticat pentru eventuale greseli, incoerenta, lipsa de documentare etc.
Nerespectarea regulilor mentionate mai sus va duce la stergerea comentariilor, fara avertisment si fara explicatii.
Abaterile repetate vor avea drept consecinta interdictia accesului la aceasta facilitate a site-ului.