Duiliu Zamfirescu și Focșanii
Pe 3 iunie 2022 se împlinește un veac de la plecarea la cele veșnice a scriitorului și diplomatului – Duiliu Zamfirescu. Biblioteca Județeană care-i poartă numele s-a îngrijit, în timp, de posteritatea marelui om de cultură, născut la Plainești (azi Dumbrăvenii Vrancei).
Cercetând ,,drumurile” lui Simion Mehedinți, am descoperit și tipărit în două ediții, lucrarea ,,V. I. Țiroiu – Cum am colaborat cu profesorul Simion Mehedinți” (ed. a II-a, Ed. Terra, Focșani 2020), căreia i-am adăugat mai multe adende din lucrarea Vasile Țiroiu – Amintiri, apărută la Ediția Muzicală în 2016, în trei volume.
La comemorarea unui secol de la moartea lui Duiliu Zamfirescu, dăm un fragment din lucrarea lui Vasile Țiroiu în care acesta prezintă atmosfera focșăneană din perioada interbelică și modul în care parlamentarul, diplomatul și scriitorul Duiliu Zamfirescu participa la... ședințele ,,Cercului intim” când ajungea în Focșani...
Costică NEAGU
* * *
,,Aproape în fiecare seară, când nu aveam alt program, când nu eram invitați nicăieri, ne duceam, eu şi Dionisie, la Cercul Intim[1].
Era un club închis, în care membrii noi nu se primeau decât prin alegere cu vot secret. Eram – și eu, și Dionisie –, membri fondatori, căci luase ființă prin 1921.
Președinte de onoare era Duiliu Zamfirescu, iar preşedinte activ doctorul I. Macridescu. Membri în comitet erau Vasile Nicolau, Anton Alaci, Iancu Langa, Simion Simionescu. Administrator delegat era Costică Brătescu. În total erau vreo 45 de membri şi, la alegerile ce se făceau o dată sau de două ori pe an, candidații noi intrau foarte greu; neîntrunind decât dificil o majoritate de voturi – majoritate care depindea de reputație şi de tot felul de considerații oculte.
Mi-aduc aminte că Georgică Miciora şi doctorul Ignat Pascu au candidat de două-trei ori, până au reușit să fie aleși. Acolo era un focar de discuții, de conversații politice, economice, sociale, și pentru mine era prilejul de a-i întâlni, strânși, pe toți cei de seamă din oraș.
Vara, când veneam de la Bolotești câte o zi, dacă mă puteam abate pe seară, înainte de a pleca, o jumătate de oră pe la Club, eram sigur că găsesc acolo un număr de prieteni şi că pot afla toate noutățile la ordinea zilei.
Când veneau câteodată Duiliu Zamfirescu, Marin Simionescu-Râmniceanu sau generalul Holban, se provocau adevărate șe-dințe. Se strângeau toți împrejurul lor, ascultând noutățile și dede-subturile politicii de la București. Mai ales Duiliu Zamfirescu, cu ținuta lui distinsă, cu prestanța, cu atitudinea aristocratică, dar atât de prietenoasă şi afabilă faţă de toti, făcea senzație când apărea, însoţit mai totdeauna de nepoții lui, frații Slăveşti.
Mi-aduc aminte de o astfel de seară, când a apărut Duiliu Zamfirescu. S-a așezat pe canapeaua largă din mijlocul salonului principal și noi, aproape toți, împrejurul lui. El ne povestea diferite împrejurări politice. Era, mi se pare, pe atunci ministru sau președinte al Camerei. La masa de baccara din mijlocul salonului rămăseseră însă un grup de jucători pasionați, antrenați într-o ban-că de baccara. Generalul Holban, pasionat jucător, dădea banco-ul. Suma se ridicase peste măsură și, la un moment dat, cei câțiva jucători tot la fel de pasionați – Fănică Simonovici, Capri, Alecu Zamfirescu, doctorul Macridescu - ezitau să mai preteze. Se instalară câteva momente de tăcere...
- Cât e banca? – întrebă deodată Duiliu Zamfirescu.
- 5000 lei – răspunse râzând generalul Holban. Nu cumva vrei să mizezi, coane Duiliu?
- Banco – toată suma.
Şi Duiliu Zamfirescu, calm, flegmatic, își scoase portefeuille-ul elegant. Generalul dădu cărțile. Duiliu câștigă. Fu un adevărat val de ovații, căci el nu era un jucător. Chemă tot așa de calm bu-fetierul și-l întrebă ce are de mâncat și de băut. La bufet erau cele mai delicioase bunătăți, căci membrii Clubului erau unul şi unul, și în ce privește gusturile gastronomice. Și tot așa de liniștit, zâmbitor, arătând cu-n gest banii de pe masă, spuse:
- Te rog, fii bun și servește ce ai mai bun, de toți banii de acolo.
Duiliu trebuia să plece. Mașina îl aștepta la scară. Dar stătu încă aproape două ore între noi, într-o vervă și o bună dispoziție generale.
Eram și eu, cum am fost totdeauna, un amator de joc de cărți, fără a fi un cartofor. Jucam de obicei maus și eram în aceeași par-tidă cu Anton Alaci, Vasile Nicolau, Paul Tomescu, Culiță Cons-tantinescu şi alții. Uneori, fără să mă distreze prea mult, dar fără să refuz niciodată, eram prins la o partidă de poker cu miză insig-nifiantă, de bătrânii ca doctorul Macridescu, Iancu Langa, Simion Simionescu, Alexandru Niculescu etc., care mă simpatizau mult.
Cercul acesta a funcționat la început în casa largă și mobilată somptuos a lui Costică Boiu. Avea copii mulți, era cam strâmtorat, redus adeseori numai la leafa de institutoare a doamnei Florica Boiu. El se restrânse cu familia în cele câteva camere din atenanse și închiriase Cercului, corpul principal, cu tot mobilierul care-i era necesar.
Mai târziu, până la lichidarea Cercului, prin 1934, acesta a funcționat în vila fostă a avocatului Ștefan Vasiliu de pe strada Mihail Kogălniceanu, până ce casa a fost cumpărată de doctorul Faur.
(V. I. Țiroiu – Amintiri, cum am colaborat cu Simion Mehedinți, ediția a II-a, Focșani, 2020, pp. 118-120)
[1] Vasile Țiroiu – Amintiri, vol. II, Ed. Muzicală, București, 2016, pp. 128-130;
Anunțuri ZdV Premium
De același autor
