DE COLECȚIE | ZdV vă prezintă discursul rostit de Simion Mehedinți despre Vrancea la Conferința Radio din 26 iulie 1935
Avanpremieră culturală
Distinși conjudețeni,
Gândul bun și generozitatea unor oameni de bine, stă să izbândească lentoarea noastră de toate zilele. Proiectul Cultural-educativ ,,Spiritul vrâncean redivivus” se apropie de finalizarea celui de al doilea marea obiectiv: Memorialul Vrâncean de la Vidra, Poarta Vrancei prin realizarea și dezvelirea celor 4 busturi (Simion Mehedinți, Valeriu D. Cotea, Ion Diaconu și Vasile N. Taftă) în data de 4 iunie 2022, cu ocazia Conferinței Naționale a Societății Române de Geografie.
În pregătirea acestui mare eveniment cultural, vom publica în perioada care urmează cele mai frumoase pagini scrise despre Vrancea de cei patru corifei ai științei și culturii vrâncene. Începem cu Simion Mehedinți.
Textul de mai jos a fost rostit la o Conferință Radio din data de 26 iulie, 1935, ora 20,55 – 21,15.
Îndemnăm, cu această ocazie, pe toți dascălii care iubesc acest meleag să promoveze în rândul elevilor aceste gânduri, pentru ca la rândul lor și tinerii să cunoască gândurile înaintașilor. (C. Neagu)
Vrancea
Cei care poartă grijă de cuvântările de la radio au gândit cu cale să vă spun şi eu ceva despre Vrancea.
După a mea părere, n-au prea nimerit. De Vrancea nu poate vorbi oricine, oricând şi oriunde. Întocmai ca preotul care se îmbracă cu veşminte deosebite când se apropie de altar, aşa s-ar cuveni să se pregătească cel care vrea să vă spună măcar vreo două vorbe despre bătrâna Vrance, stâlpul cel vechi al ţării, mai vechi decât Ţara Românească şi Moldova.
După credinţa mea, despre Ţara Mioriţei, decât să povestească cineva, s-ar potrivi mai degrabă să cânte… Întâi, cu cimpoiul, cum am auzit eu odată pe un vrâncean, la iarmarocul de la Vidra, că rămăsese panorama pustie şi se adunaseră toţi ciotcă împrejurul cimpoieşului; apoi, să urmeze altul cu o cântare pe fluier îngânând, ţinându-şi singuri hangul şi adăugând din viu grai ce ştie el despre Mioriţa lae, / Lae bucălae şi tot ce-l mai îndeamnă sufletul. Că numai de suflet nu e lipsă în partea locului! Vasile Bulumej, de la Lepşa era numai de 10 anişori, când tată-său a murit de moarte năsprasnică în codru. Şi, Doamne, cum mai povestea împrejurările morţii cântând atât de duios, că plângeam şi noi, ceilalţi copii, ca şi cum ar fi murit şi părinţii noştri, ai tuturor… Vă spun drept, uitam şi de vergile de perj, cu care ,,Domnul”, cel cu ceafa roşie, ne snopea în bătăi, când dam, bunăoară, ca pildă de substantiv colectiv cuvântul fota în loc de flota… Auzi, flotă în mijlocul munţilor, unde neam de neamul nostru nimeni nu văzuse marea!
Vă închipuiţi şi dintr-atâta, cum cânta Vasilică Bulumej, poetul cel de 10 ani, care apoi a murit şi el tot de moarte năprasnică, în apa Putnei!…
Şi, după ce ar isprăvi cei cu cântarea, să înceapă cei cu poveştile şi-apoi cei cu întâmplările din Ţara Vrancei, unde, şi până azi, balaurii se bat cap în cap, iar din spuma lor se face piatră scumpă; unde zmeii se arată şi azi pe timp de furtună, târându-şi coada pe pământ, iar cu capul se ascund în nori. Şi câte n-ar şti să vă spună, unul ca Toma Oglaghie din Nerej, care vorbea o limbă cum n-am auzit la nici unul din membrii Academiei, sau Colăcel, sau Singurel, sau Ploscaru, ori Mărăşteanu, care ştiau lucruri mai vechi decât toate cele ce se găsesc în muzee şi mai de preţ în unele priviri decât tot [ceea] ce s-a adunat în scrisul tuturor cărturarilor.
Aceştia sau unii ca aceştia să vă spună ce-a fost Vrancea, iar nu nevrednicul de mine care m-am răzleţit de atâţia ani de vechea lume a munţilor de la izvoarele Putnei.
* * *
Totuşi, fiindcă Oglaghie şi alţi înţelepţi ai Vrancei nu mai sunt pe lume, să-mi fie iertat a spune două cuvinte despre colţul lor de ţară.
* * *
Ce să vă spun? Despre felul locurilor, numai două vorbe. Vrancea, iubiţi ascultători, e aproape în mijlocul României, acolo unde Munţii Moldovei se împreună cu cei ai Ţării Româneşti, la cotul cel mare, unde Milcovul şi Putna ies spre lunca Siretului.
De înfăţişarea pământului vrâncean nu-i nevoie să vă înşir multe. Cine, oare, în anii războiului, n-a dat cu ochii de munţii Vrancei? Din frontul de la Mărăşeşti, ce se vedea spre apus? De la Muncel şi Mărăşti, ce margine zăreai spre soare-apune? Peste tot, numai Munţii Vrancei. Iar ofiţerii, care zburau, aveau despre acele locuri o vedere nu se poate mai lămurită:
Mai întâi, culmea domoală a Măgurii Odobeştilor, a Richitaşului, adică zidul din faţă al cetăţii. Apoi, la o bătaie de tun în dosul lui, zidul şi mai înalt al munţilor negri de brazi, de la Zboina Verde până al Zboina Neagră şi Clăbuc. Iar la mijloc, un uluc larg despărţitor, în care sunt risipite satele şi cătunele Vrancei. Asta e toată ţara Vrancei împărţită în trei felii: la apus, Vrancea munţilor cu brazi, pustie în timpul iernii, plină de turme pe plaiuri, în lunile de vară; la mijloc Vrancea ulucului cu sate, unde pădurile au pierit de mult; iar la răsărit, Vrancea Măgurii Odobeştilor şi şi a dealurilor cu vii ce se coboară domol până în şesul Focşanilor.
Sunteţi mulţumiţi? Să nu zică unul da că mi-ar părea foarte rău. Ce frumuseţi ascund codrii Vrancei puţini ştiu. Şi, să nu vă fie cu bănat, iată nu mai adaug de la mine nici un cuvânt. Dar vă pun înainte un martor vrednic de credinţă. Ioan Slavici, fratele de cruce al lui Eminescu, a spus că nicăieri n-a văzut el munţi mai frumoşi decât în spatele Vrancei. Pe el, săracul, l-a purtat soarta să-şi doarmă somnul de veci la Schitul Brazilor (lângă Panciu, n.n), nu departe de munţii care i-au mângâiat zilele din urmă. Iar cine nu-l crede nici pe Slavici, să se ducă să vadă şi singur…
* * *
Despre locuri ajunge. Dar despre oameni? Despre locuitorii Vrancei e şi mai greu să vorbeşti. De aceea, mă voi mărgini doar la câteva cuvinte.
Aşa cum am apucat-o eu în copilăria mea, Vrancea cuprindea între hotarele ei două lumi deosebite. Cea dintâi era Vrancea munţilor cu herăstraie în văi, cu stâne şi turme pe plaiuri. Aş putea să-i zic Vrancea antică. Să nu vă miraţi că aleg tocmai acest cuvânt. Numele i se potrivea în totul, deoarece viaţa din Munţii Vrancei era în rosturile ei tot aşa de veche ca cea din Laţiu, Elada sau din alte ţări din antichitate. Atâta numai că la Roma era mai mare Iupiter, în Atena era Zeus, iar în pădurile de brad de pe Munţii Macradeului a fost ascultat, veacuri după veacuri, Zamolxe. Sus la stâne, ciobanii nu cunoşteau alt foc decât cel scăpărat din cremene; n-aveau alt calendar decât pe cel zilnic al răsăritului şi apusului soarelui şi pe cel mare al verii care vine după iarnă şi al iernii care vine după vară. Cum am mai spus, în alte împrejurări, pentru vrânceni, ţara lor e tocmai în mijlocul pământului, cum era Delfi pentru greci şi Muntele Meru (?!) pentru indieni. De aceea, vrânceanul adevărat nu ieşea şi nici n-avea nevoie să iasă din munţii lui. Oi la stână avea; păstrăvi în Putna şi celelalte râuri avea; lemn de foc avea… Ce-i mai trebuia? Acolo se năştea şi acolo murea, fără să părăsească umbra cu buna mireasmă a codrilor de brad şi apa cea limpede a izvoarelor. Două împrejurări mari crestau pentru el scurgerea timpului: primăvara - cu înverzirea munţilor, când se arăta frunza în codru şi iarba fragedă pe plaiuri. Atunci, în sunet de bucium şi de tălănci, turmele porneau la munte, unde rămâneau toată vericica. A doua întâmplare era apropierea brumelor de toamnă, când codrul începea a se păli şi turmele coborau cu acelaşi alai de buciume, de lătratul câinilor şi de nechezatul cailor păscuţi nu departe de bârlogul urşilor, ghiftuiţi şi ei de zmeuriş.
Şi acuma, vă întreb: la ce bun să te depărtezi de aceşti munţi binecuvântaţi, unde viaţa se scurgea lin ca şi mersul stelelor pe cer? De când e Vrancea, aşa se petrecuse viaţa localnicilor pe care i-am apucat eu în copilăria mea. Ca îmbrăcăminte, ca locuinţă, hrană şi alte obiceiuri, nici că se putea închipui mai multă simplitate şi apropiere de natură.
Celor care cunosc satul şi pe săteni numai din cărţi, e cu neputinţă să le arat cât de vechi-străvechi sunt datinile păstorilor din munţii Vrancei. Bietului covrigar, născut în cine ştie ce uliţă prăfoasă a unui târg, i se va părea poveste când i-aş spune cât de darnic e muntele în [ceea] ce priveşte hrana… Numai bureţii, începând de la zbârciogul de primăvară şi până la ghebele din lunile de toamnă, sunt o adevărată mană, pentru cel care le aduna şi le usca pentru lunile de iarnă.
De aceea, în Vrancea arhaică, pe care am apucat-o în anii copilăriei, nici prin gând nu-i trecea cuiva s-o părăsească, spre a trăi aiurea, cu alţi oameni şi alte obiceiuri.
Cutremurul cel dintâi în viaţa vrâncenească a fost chemarea departe de sat, la oaste. Vorba ,,l-a tuns, la oaste” a căzut ca un trăsnet din senin. Câte plete am văzut numai eu, lunecând sub foarfeca soldaţilor, în faţa cazarmei din Soveja unde era ,,cumpania” de dorobanţi, numai Unul Dumnezeu ştie… Pot spune că cea dintâi, cazarma, i-a scos pe vrânceni din bârloagele munţilor.
Iată, să vă povestesc o întâmplare, văzută cu ochii. Când am tras eu sorţii, s-a nimerit o zăpadă mare, că n-am putut ajunge la timp. Iar peste vreo două luni, când mi-a venit rândul la cercetare, sosind la Focşani, am mai găsit un sutaş (?!). Era un flăcău din Vrancea. Şi, până să vină doctorul să vadă, cum şi ce fel, l-am întrebat pe tovarăş:
- Din ce sat eşti? (îl cunoşteam după port că-i vrâncean).
- De la Valea– Neagră…
- Ai mai fost la Focşani?
- Ba!
- Şi cum ai nimerit?
- Păi, am nimerit. Am luat apa la vale…
Apa era, pentru el, Putna sau, cum îi zicem noi pe acolo, Pucna.
Mai vreţi acuma altă dovadă, cât de străină de lume, era Vrancea noastră cea veche, moştenită de la Zamolxe cu pădurile Macradeului şi ale Zboinei? Cum vă spusei, Vrancea legată de libertatea munţilor -, clasica ţară a păstoriei, unde Alecu Rusu (Russo, n.n.) a cules balada ,,Mioriţa”, când era surghiunit la Mănăstirea Sovejei - Vrancea aceea a încetat abia în clipa când ciobanii au fost chemaţi ca dorobanţi sau călăraşi cu schimbul. Iar una dintre isprăvile acestei prefaceri a fost Griviţa. La 30 august, batalionul vrâncenilor, cu maiorul Şonţu în frunte, s-a jertfit, cum se ştie, în Valea Plângerii. Am văzut cu ochii mei, am pipăit cu mâinile mele rănile vindecate ale celor care s-au mai întors de peste Dunăre. Am admirat cu ochii decoraţiile atârnate la zile mari pe bunde şi pieptare. Pot spune, fără laudă deşartă, că Vrancea arhaică nu s-a jertfit atunci zadarnic.
* * *
Rămâne să adaug două vorbe şi de Vrancea medievală, adică de viaţa satelor cuibărite în ulucul dintre munţi şi măguri.
Aici, trăiau, când am început şi eu a înţelege câte ceva, o lume care nu ştia altă lege, decât legea şi obiceiul pământului. Iar legea asta spunea una şi bună: vrâncenii sunt stăpâni deplini pe tot ţinutul lor şi nimeni afară de ei. Cantemir, al cărui tată a făcut mănăstirea de la Mera, în hotar vrâncenesc, a numit Vrancea, Republică, [iar] ca domn al ţării, aflase că muntenii aceia sunt întăriţi în stăpânirea munţilor chiar de Ştefan Vodă cel Mare. Fiecare sat, cu cătunele lui, resfirate prin văi şi [prin] hârtoape, forma un clan. Căpeteniile clanurilor erau mari şi tari, ca toţi oamenii care cred în vârtute – o însuşire ceva mai concretă decât virtutea. Şi-acuma parcă văd pe alde Taftă, spânatec, cu privire de pandur şi cu oarecare crestături de cuţit pe faţă. Unde nu-l aşteptai, acolo îl găseai… pe ploaie, pe vânt, ziua, noaptea, - de obicei, călare şi cu securea în tureatcă… cum îl povăţuiau nevoile lui de a-şi priveghea turmele, argaţii şi pe toţi care atârnau de cuvântul lui şi de pumnul lui. Cum a fost aievea ,,dreptul pumnului”, aşa a fost o lungă vreme şi în coclaurii Vrancei. Pe vremea zaverei, popa Şerban cu haidăii lui a căsăpit pe toţi volintirii greci, pe care i-au împins păcatele să se bată prin Vrancea, în drumul lor spre Moldova… Fiindcă vrâncenii se simţeau, mă rog, într-o ţară cu hotare şi legi deosebite. Ai lor erau munţii; ale lor pădurile; a lor şi sarea din ocne. Nici chiar domnul şi divanul ţării n-aveau voie să se amestece în treburile lor, pe care le rânduia numai sfatul vrâncenesc, adunat în fiecare vară la hramul mănăstirii de la Valea Neagră. Acolo se vedeau faţă la faţă, capii clanurilor: Taftă, Grosu, Danţiş, Cherciu, Nicoară… şi cum îi mai chema – fiecare mare şi tare în colţul lui de pământ.
Numai aşa se înţelege cum vrâncenii s-au putut împotrivi chiar domniei, când un nepricopsit de fanariot – îndrăznind să bage pe boierul Roznovanu în moşia vrâncenilor, întărită, cum ştiu şi copiii lor, de către Ştefan Vodă pe un uric de piele cu slove de aur, - tăinuit, zice-se, de fruntaşi cu mare jurământ. Doar nu degeaba Ştefan Vodă are un monument în Vrancea, singurul domn care s-a învrednicit de o astfel de cinste între săteni şi singurii săteni care au chibzuit, înaintea tuturor ţăranilor din România, să cinstească ei în legea lor, pe un domn care era îndeosebi domnul lor.
Să vă mai povestesc acuma, ce fel se judecau pricinile în Vrancea după ,,obiceiul muntelui” şi cum se dau pedepsele la butuc, în faţa bisericii? Povestirea ar fi prea lungă. Rămâne să vă mai spun doar atât: cum s-a sfârşit şi Vrancea medievală.
S-a întâmplat încă o mare prefacere, - mai mare decât aceea pe care o adusese armata. A fost ceea ce scriitorii la gazete au numit ,,votul universal”, iar vrâncenii, pe limba lor veche şi înţeleaptă, l-a numit ,,strechea alegerilor”. Cum dă strechea vara, tăunii cei mari, de care se sperie nu numai juncanii, da’ şi boii bătrâni, de apucă razna peste râpi, aşa au venit partidele politice în Vrancea, ameţindu-i pe toţi. Înainte vreme, când era deosebită alegerea unui deputat ţărănesc, nu se spărsese încă întregimea Vrancei. Fruntaşii veneau cu toţii în capitala judeţului, întocmai ca la hramul de la Valea Neagră, şi toţi ţăranii din Putna aşteptau să vadă ,,ce zice Vrancea”, aşa mergea vorba la alegeri.
E drept, că Vrancea era, mai totdeauna, de partea cârmuirii. În mintea celor ce zic şi până azi lui Ştefan Vodă ,,moşu’ Ştefan” nici nu putea să încapă gândul că guvernul ţării n-ar fi una cu grijile şi nevoile neamului. De capul lor, vrâncenii nu făceau decât ceea ce trecea mai sus de guvern. De pildă, la 1913, când au aflat că e nevoie să treacă Dunărea, feciorii celor de la Griviţa au venit cu un steag mare până la Focşani, şi-au trimis lui Neculai Filipescu o sabie veche, pe care era însemnat un an din vremea lui Mircea cel Bătrân, mi se pare 1398 sau aşa ceva.
Şi cu asta, iubiţi ascultători, s-a încheiat şi Evul Mediu în Vrancea. Ce-a mai urmat, nu mai spun. De Vrancea modernă, cu munţi fără păduri, cu sate fără sănătate şi cu sufletele tulburate nu mă lasă inima să vă spun nici un cuvânt.
Mai amintesc doar o singură împrejurare şi cu asta încheiem. În zilele grele de la Mărăşeşti, un batalion din regimentul 50 – rezerva lui 10 de la infanterie – adică copiii şi nepoţii celor căzuţi la Griviţa, sub comanda marelui Miclescu, au făcut la fel ca părinţii lor peste Dunăre, plecând tocmai în ceasul cel mai amar, cumpăna biruinţei spre steagurile ţării.
De la Osman până la Mackensen, vrâncenii n-au dat cinstea pe ruşine. Are şi soarta potrivirile ei. Iar vrâncenii, ca unii care cinstesc în colţul lor de munţi numele lui Ştefan Vodă, pot spune cu fruntea sus: ,,Mărite Domne, urmaşii Tudorei Vrâncioaia nu şi-au călcat credinţa…”
Iată puţinul pe care vi l-am putut spune despre ţara şi [despre] neamul vrâncenilor, din viu grai, până ce va veni unul mai meşter, să vă spună mai multe într-o carte vrednică de toată puterea şi slava Vrancei de odinioară. Pe seara asta, să fie destul atâta.
Noapte bună!
S. Mehedinți – La ceas de taină, Discursuri ● Conferințe, vol. 2, ed. I, Editura Terra, Focșani, 2001, pp. 26-33
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Educație
Foto | Mânuţele noastre salvează planeta. Şcoala Gimnazială „Emil Atanasiu” Garoafa în „Săptămâna verde”
De același autor
