Cronica volumelor poeților vrânceni Ion Tătaru și Virgil Ursu Munceleanu, "Descătușarea Tăcerii"și "Momentul adevărului"
Descătușarea Tăcerii la Momentul adevărului
Cronica volumelor poeților vrânceni Ion Tătaru și Virgil Ursu Munceleanu.Cu prilejul lansărrii volumelor "Descătușarea Tăcerii" scris de Ion Tătaru și "Momentul adevărului" scris de Virgil Ursu Munceleanu tomuri de poezie ale lor versuri au fost scoase la lumină publicului din Panciu, duminică, 6 noiembrie 2022, de Sorin Francu - director al Teatrului Municipal din Focșani.
Supratema triunghiulară din Descătușarea tăcerii
Ion Tătaru ne aduce azi în fața noastră un volum cu o formulă neoromantică, neoclasică, pe alocuri cu accente simboliste, pentru că poetul se simte bine ascunzând simboluri în spatele celor două capitole din Descătușarea tăcerii, simboluri prinse încă din titluri - Iubiri mocnite și Patimi dezlănțuite.... o călătorie care pleacă dintr-o stare latentă, dominată de îndoială și teamă, și culminând cu o stare explozivă, în care poetul ia cu adevărat atitudine împotriva nedreptăților ce i se întâmplă.
Vedem iubirea ca temă principală evident, ne apropiem de ea, o simțim, dar avem surpriza să dăm peste femeia lui Ion Tătaru care în poezia cu nume vodevil Ah, Femeia! este descrisă ca fiind limanul dintre dragoste și ură, medicamentul de inimă nătângă, pârjol și ostoire... Șochează apropierea de Bacovia și de simbolul Decembre în poezia sinestezică A venit iarna..., de parcă nu te-ai mai fi așteptat să reîntâlnești o iarnă așa de frumoasă ca în poezia marelui nostru poet băcăuan. De altfel registrul tematic al poeziei lui Ion Tătaru este complex... Tributar lui Eminescu îi dedică marelui poet Sonet eminescian, Înfiorați de clipa Eminescu, parodia Ce-ți urzesc ei ție, biată Românie… și Dor de Eminescu (Mă prinde, bardule, un dor... /Mi-e dor de-un dor, mi-e dor de tine!)... iubirea este ecografiată în fiecare celulă a ei, disecată și judecată atât de împliniri dar și de neajunsuri - Două destine (Tu, Steaua Nordului, femeie, / Iar eu, Luceafăr la zenit.)... natura este cadrul în care se nasc și mor aceste povești cu accente erotico-tragice – Trecut-a vara... (Este iubirea veşnic primăvară,/ Gătită în veşmânt de sărbătoare,/ Care prin toamna multiseculară,/ Ne ostoieşte setea de culoare !) ca într-un un pastel conturat magnanim și așezat pe un șevalet impunător.
Dacă încercăm să coborâm în subteranele filosofice ale acestui volum ne împiedicăm de Nietzsche și a lui “eterna reîntoarcere a aceluiași” – învățătura, într-un singur cuvânt, - Străin de lume (Te-am avut dascăl iscusit.../ M-ai învățat că orice-aș face,/ Nu pot avea, din tot ce-mi place,/ Decât atât cât mi-e sortit.), dar și principul teoretizat de filosoful german Nietzsche despre nimic (Din nimic nu se poate naște decât nimic) – Glossă (Odată ce-ai gonit misterul/ Nimic nu te mai fascinează).
Dacă la Eminescu, supratema poeziei este timpul, la poetul Ion Tătaru vorbim despre o supratemă triunghiulară sinonimică formată din Spațiu – Cosmos – Univers.
George Călinescu susținea că din punct de vedere literar, cosmogoniile sunt mituri propriu-zise ale creației universului, în timp ce Mircea Eliade spunea că "mitul este o istorie sacră" – Atât de mici și ignoranți (Văd o lumina străvezie /A unei stele din Olimp,/ Scăpată dintr-o scăfârlie,/ Cum muşcă Spaţiul, contratimp./ Împrăştie, în zbor imers,/ Mici embrioane pământeşti,/ Vrând să cultive-n Univers, / Genom de patimi omeneşti.)
Versurile volumului sunt lucrate curat, urmând canoane consacrate și emanând un parfum alexandrin în care categorialul ia chip de unicat – Prin sumbra noapte (Şi din cernitul univers/ Să smulg o rază de lumină,/ Pe care s-o strecor în vers,/Să pară noaptea mai senină!).
Cititorul devine coautor al poeziei, participând la drama sacrificiului comun - Descătușarea tăcerii (Am ascuns şi dragostea şi ura, / Jertfind bucuria de-a trăi).
Nu îi e străină această tehnică poetului Ion Tătaru, în volumul anterior, despre care am avut bucuria să vorbesc acum 2 ani, am descoperit puterea literară /intelectuală/psihologică a poetului de a intra în sufletul celui ce a fost ademenit în fascinantul tărâm liric și de a-l face părtaș la cuvântul așternut pe hârtie. Impresia este că poetul păncean, nu de puține ori, și-a scris poezia cu mâna cititorului, dându-i un mesaj care se contruiește individualist.
Apropierea de toți acești termeni se face în perfectă simbioză cu caracteristicile lor literare, hermeneutica poeziei lui Ion Tătaru scoțând la iveală seducția absolutului și fascinația incertitudinii.
Descătușarea tăcerii poate fi interpretată fie ca un refuz al rațiunii sau o respingere a discursului/dialogului dar poate fi și continuarea „a ceva de dincolo de semnal” și anume tăcerea nerostitului, încărcată de o sumedenie de complicități și semnificații, esențiale pentru reușita literară a unui volum de poezii.
Iar părerea mea este că Ion Tătaru a reușit! Felicitări!
Momentul adevărului din perspectiva satiricului
Poeziile din Momentul adevărului exprimă circumstanţe care fiind aplicate asupra unui destin îl silesc să recunoască un adevăr ascuns în dedesubturile memoriei, chiar poate şi ale subconştientului.
Dacă nu l-aș fi cunoscut pe nobilul baron Virgil Ursu Munceleanu, cu a lui înfățișare boemă și pregătit mereu să fie un adevărat gentleman, cald în atitudine și apăsat în condei, aș fi spus că acest volum de poezii a fost scris de un surghiunit al iubirii, trădat de amor și părăsit de dragoste.
Nu e cazul... poetul păncean scoate la iveală frumusețea dragostei, intensitatea sentimentului, reacția chimică în care își lasă cititorul să propună reactantul. Și toate acestea, îmbrăcate într-o satiră fină, ușor zeflemitoare, tipic englezească, demnă de un Alexander Pope născut pe meleaguri vrâncene, plimbat prin Regatul Unit o perioadă și apoi retrimis de mâna destinului înapoi în “țara vinului sfătos”.
În spatele acestor tente umoristice stă o minte de poet ageră, exersată și conștientă că nu e deloc ușor să râzi în versuri pe seama unor atrocități sociale sau culturale.
Nu mă voi opri decât la o singură creație despre care, afirm că în ea VUM (așa cum semnează pe Facebook poetul) are curajul să calce pe urmele lui Tudor Arghezi în Ex libris (Dar jertfa lui zadarnică se pare,/ Pe cât e ghiersul cărții de frumos./ Carte iubită, fără de folos,/ Tu nu răspunzi la nicio întrebare.) sau ale lui George Topârceanu în Balada unei stele mici (Şi nu există-n univers/ Mai mare crimă / Decât - la coada unui vers -/ Să pui o rimă...) Are curajul să scrie antipoezie, în fapt să își judece creația poetică pentru a trage un semnal de alarmă asupra problemelor din peisajul cultural actual. Asta-i realitatea! (Nu vreau să mai postez tot poezie și-astă seară./ Parcă-am și obosit de propriile-mi versuri!.../ Chit că, spunând aceasta, toți poeții mă omoară,/ Dar știu, măcar pe cititori, îi cruț de... stres-uri!). Un exercițiu care necesită mai presus de curaj, evoluție.
Iar eu am curajul să îi certific drumul lui Virgil Ursu Munceleanu pe linia poeților vrânceni care încântă cititorii!
Restul e citire!
Adrian Matei
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Educație
