Educație

Cronica trilogiei „Din umbra Munților”, a colaboratorului ZdV Gheorghe Mocanu, realizată de criticul Ionel Necula din Tecuci

Ziarul de Vrancea
23 mar 2021 1182 vizualizări

Un continuator al tradiției narative vrâncene

Gheorghe Mocanu continuă o frumoasă tradiție romanescă vrânceană, de acolo de unde o lăsase Duiliu Zamfirescu, dar, firește, cu alte modalități și cu alte mijloace epice și cred că Uniunea Scriitorilor va ști să recunoască valoarea – acolo unde se întâmplă să apară.

Îmi amintesc bine că atunci, când a apărut volumul de debut editorial Borta – un debut triumfal, care i-a și facilitat intrarea în U.S. pe ușile mari din față – i-am sugerat să confere continuitate subiectului, să revină cu alte întâmplări însolite din viața oamenilor de la munte, cu alte portrete, cu alte amintiri din universul magic al ontologiei muntoase. Descoperise o mină de aur și-ar fi fost păcat să nu-i exploreze toate cotloanele și să nu-i extragă întregul nutriment narativ. În comparație cu ontologia campestră, care s-a coagulat în dispuneri referențiale – de la Duiliu Zamfirescu la Sadoveanu și Marin Preda și de la Zaharia Stancu la Paul Anghel și, mai recent la Ștefan Mitroi – cea muntoasă n-a ispitit prea mulți scriitori și n-a generat o literatură la fel de bogată și rafinată.

Așadar, prin abordările sale, Gheorghe Mocanu umple un loc rămas gol, și în mare parte ocolit de prozatorii noștri mai vechi și mai noi. Nu spun că orizontul muntos lipsește în mod absolut din tematica scriitorilor români, de vreme ce homericul Calistrat Hogaș, care l-a bătut cu pasul, spun doar că balanța a rămas serios dezechilibrată în raport cu universul rustic, că ontologia muntoasă rămâne în continuare un izvor neepuizat, care poate încă alimenta multe dispuneri epice.

Nu știu cât a contat sugestia mea la luarea hotărârii de a reveni la toposul de început, cel care i-a adus atâtea cronici favorabile și atâtea satisfacții printre cititori. E în firea noastră să revenim la lucrurile dragi, așa cum tinerii, după rătăciri nefericite, obișnuiesc să revină la dragostea dintâi. Cred mai degrabă că dragostea pentru munți și pentru orizontul copilăriri sale, nostalgia paradisului muntos, pierdut iremediabil și prin voie vegheată a fost argumentul decisiv în continuarea vechiului angajament scriitoricesc.

Mai direct spus, trilogia reconstituie itinerariul de viață al autorului – de la copilărie la adolescență și maturitate insistând asupra acelor momente revelatorii și de o semnificație mai deosebită. Trec peste volumul prim asupra căruia m-am pronunțat la vremea respectivă și insist asupra volumului Ursoienii, circumscris perioadei adolescentine a autorului cu o suită de povestiri despre unele întâmplări mai deosebite, purtând în pântecul lor câte ceva din firea mocanilor, dar și mirozna de rășină a brazilor de munte. Toate au independența lor, unele au și fost publicate în volumul Pe ulița vântului, și dacă autorul le regrupează în această proiecție romanescă, înseamnă că aici, în această alcătuire livrescă le este locul.

Aceeași geografie, aceleași personaje, doar situațiile,întâmplările menite să optimizeze cunoașterea firii omului de munte sunt diferite. Paralizat de la gât în jos, Ilie Boroghină, bunăoară, omul de temut odinioară, cel mai puternic din toată comunitatea, pendulează între vis și realitate și substituie realul cu iluzia, Todiraș, lipsit de cele necesare pentru înțepeneală în căsnicie se profilează ca un om fără noroc la neveste, iar Marin Budacu este măcinat de regrete înfricoșătoare pentru că și-a abandonat cățelușa Laica departe în târgul Focșanilor, într-un moment greu, când se chinuia să aducă pe lume alți cățeluși.

Dar momentul de vârf al romanului îl constituie spectacolul nuntirii autorului, ceremonia intrării lui în rândul oamenilor căsătoriți și rigoarea cu care au fost respectate datinile și tradițiile acestui moment în conștiința satului românesc. Toți nuntașii au băut și mâncat pe săturate, au jucat și au cântat pe săturate, s-au bucurat și s-au veselit pe săturate, așa cum se întâmpla în Ursoaia, ori de câte ori doi tineri își uneau destinele în decorul mirific oferit de tărâmul de vis al munților Vrancei. (p.194).

Observator atent al realității vrâncene, autorul nu trece cu vederea nici smintenile mai noi care tulbură mioriticul plai vrâncean, jaful oamenilor de lemn, a celor meniți să apere și să protejeze pădurea – bunul cel mai de preț al ținutului vrâncean. A apărut și în Vrancea, ca peste tot în regiunile muntoase ale țării, o șleahtă de salariați silvici – brigadieri, pădurari, ingineri silvici sau șefi de ocoale care vând de multe ori sub preț dar cu comisioane generoase, cea mai importantă avuție națională – brazii și stejarii pădurilor românești. Indignarea scriitorului crește cu o octavă când vede că acești neisprăviți provin din cadrul celei mai ignare tipologii, care nu este interesată decât de propriile lor conturi bancare. Unul dintre ei, un fost coleg de școală cu autorul, care nu excela decât prin indolență și oroare de carte, nici măcar nu-și mai ascunde norocul care a dat peste el. În fiecare zi, în jurul orelor 12, când lumea se retrăgea să-și potolească foamea, el se urca pe o movilă din ochiul pădurii strigând din toți rărunchii: NU MAI POT DE BINE, MĂĂĂĂ! (p.158)

Întâmplarea a făcut ca ziua când țara a întors foaia, adică ziua de 22 decembrie, 1989, ziua căderii regimului de dictatură să-l prindă la Odobești și să fie martor la toată descătușarea de frică a oamenilor care au luat cu asalt sediul miliției din oraș. O bușitură scutură geamul ușii de la intrare. Cioburile se rostogoliră peste tot în fața mulțimii. Milițienii tremurau pentru întâia oară. Aburi calzi se ridicau din piepturile lor, pline de spaimă. (p. 83).

Cel din urmă volum al trilogiei – Ultima cruce – subîntinde intervalul de viață de după înstrăinarea autorului de acel Macondo al copilăriei sale și plecarea lui la oraș. Regăsim în aceste pagini aceeași tristețe copleșitoare, ca și Creangă când s-a despărțit de Humulești sau Cioran de Rășinari. Dar aici, la autorul nostru nu este vorba de o înstrăinare singulară, ci de un exod, de o plecare în masă, la oraș sau oriunde în lume. Sub privirea lui neputincioasă satul se depopulează, îmbătrânește și nu mai freamătă, ca altădată, de hărmălaia copiilor.

Sigur, fenomenul este general, a cuprins toate satele românești, dar fiecare dintre noi în resimțim altfel, distinct și cu doze diferite de patetism.

Una din diviziunile acestui ultim volum al trilogiei se decontează din actul Desprinderii de pământ a autorului, din iureșul implicării lui în dinamica economiei de piață și deschiderea unei firme de construcții – moment de prosperitate și de efect lamentabil. Prea era mare numărul rechinilor pe care trebuia să-i ducă în spate și-a trebuit să renunțe. Dar nu pierde prilejul de a denunța nevralgiile și relele năravuri balcanice care tulbură și descurajează acest gen de activitate, de fapt însăși sistemul vascular al economiei românești.

O mare parte din acest volum, circa o sută de pagini, este consacrată problemelor de sănătate de care au fost încercați cei doi tineri – autorul și Ilinca, soția sa. Multe pagini amintesc de înfrigurările celor doi protagoniști din romanul lui Erich Segal, dar autorul nu rămâne cantonat în frisonări subiective, evidente și ele, ci se folosește de această năpastă pentru a vorbi despre medici și despre sistemul nostru sanitar.

Câteva concluzii provizorii. Obișnuim să evaluăm valențele unui roman după doza de fabulos inserată textului narativ, după fisura din real prin care se strecoară fantezia, imaginația și după varietatea motivelor ficționale. Este, firește, una din modalitățile de abordare critică a fenomenului epic, deși nu cred că trebuie absolutizată. Cum romanul lui Gheorghe Mocanu este memorialistic prin excelență, ficțiunea este din capul locului dislocuită de real, de veridic, de concordanță deplină cu faptul de viață supus tratamentului narativ. Este o memorialistică literaturizată, mai apropiată de Hornicul lui Lucian Blaga, decât de amintirile lui Petrovici sau a altor memorialiști. Nu e singura operă ce se decontează din fenomenologia reminiscenței. De fapt, toate marile romane conțin în pântecul lor și câte ceva din învolburările biografice ale autorului. Mai mult, viața oferă uneori atâtea situații neobișnuite în care realul, situația concretă depășește cu mult capacitatea imaginativă a omului.  Nu spusese chiar Balzac, cu o franchețe mai puțin obișnuită, une nuit d′amour,un kuart de roman? Ce altceva înseamnă această simțită recunoaștere decât o confirmare a statutului de placă fotografică a faptului narativ?

În ansamblul său, romanul, prin cursivitatea lui, prin dialogurile vii și sprințare, prin stilistica sa catifelată și prin imaginile lui surprinzătoare se irizează ca o lectură plăcută, reafinată și contribuie cred, la relansarea plăcutei zăbave a cititului, de care ne-am cam dezobișnuit.

N-aș vrea să închei aceste succinte comentarii marginale înainte de a sublinia ilustrațiile care încheie sfârșitul fiecărui volum. Le-aș fi dorit distribuite în pântecul cărții – fiecare la locul ei, dar nu mai contează, autoarea lor chiar dovedește talent și un har care nu derivă, cum s-ar crede la prima vedere, din trecerea sa prin lume, ci din interior, dintr-o dispoziție artistică nativă.

Am insistat mai mult asupra acestui ultim volum pentru a-l convinge pe autor că chiar am citit cartea pagină cu pagină și orice capcană mi-ar întinde, mă găsește pregătit. N-am fost ipocrit și nu l-am driblat nici pe autor și, bineînțeles, nici pe mine, nevolnicul cititor al acestei prețioase dispuneri narative. Gheorghe Mocanu continuă o frumoasă tradiție romanescă vrânceană, de acolo de unde o lăsase Duiliu Zamfirescu, dar, firește cu alte modalități și cu alte mijloace epice și cred că Uniunea Scriitorilor va ști să recunoască valoarea – acolo unde se întâmplă să apară.

Ionel Necula - Tecuci

Citiți și:VIDEO | Lansarea trilogiei colaboratorului ZdV, Gheorghe Mocanu - „Din umbra Munților”, la Casa de Cultură Odobești


În lipsa unui acord scris din partea Ziarului de Vrancea, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi inseraţi vizibil link-ul articolului: #insertcurrentlinkhere

Ziarul de Vrancea  nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor din comentariile de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.
Ziarul de Vrancea doreste ca acest site sa fie un spatiu al discutiilor civilizate, al comentariilor de bun simt. Din acest motiv, cei care posteaza comentarii la articole trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
1. Sa se refere doar la articolul la care posteaza comentarii.
2. Sa foloseasca un limbaj civilizat, fara injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, daca acestea nu au legatura cu textul.
4. Username-ul sa nu fie nume de personalitati ale vietii publice sau parodieri ale acestora.
Autorul unui articol poate fi criticat pentru eventuale greseli, incoerenta, lipsa de documentare etc.
Nerespectarea regulilor mentionate mai sus va duce la stergerea comentariilor, fara avertisment si fara explicatii.
Abaterile repetate vor avea drept consecinta interdictia accesului la aceasta facilitate a site-ului.