Educație

Cronica lucrării ce prezintă informații despre învățătorul vrâncean din satul Anghelești, Vasile I. Șt. Chiticaru (1906-1987)

Costică NEAGU
19 iun 2024 1729 vizualizări

Pe data de 16 iunie 2024, într-un peisaj mirific, Biserica, Școala, familia Gelu Chiticaru, comunitatea locală (Comuna Ruginești, satul Anghelești) au omagiat pe dascălul lor, Vasile I. Șt. Chiticaru (1906-1987), publicându-i lucrarea ,,Vasile I. Șt. CHITICARU - Conexiune cu trecutul. Memorii”.

Note de lectură.O carte de învățătură

Zilele acestea a apărut la Editura Terra din Focșani, lucrarea ,,Vasile I. Șt. Chiticaru – Conexiune cu trecutul. Memorii”, o lucrare de importanță istorică, pentru noutățile pe care le aduce în orizontul cunoașterii unor perioade importante din istoria recentă a neamului: antebelicăinterbelică și chiar postbelică.

În paginile acestei publicații Ziarul de Vrancea (ZdV), am scris de multe ori despre ,,modelul interbelic”, în care am identificat români, vrânceni și cele mai importante realizări sau cele mai faste idei.

În anul 2020, la aniversarea a 130 de ani de la nașterea lui Vasile I. Țiroiu (1890-1976), semnalam că renumita personalitate vrânceană, a trăit perioade aproximativ egale în cele 3 etape istorice ale României (antebelică,interbelicăpostbelică) pe care acesta și-a pus amprenta prin activitatea, administrativă, socială și politică, fiind ,,tras pe linie moartă”, ostracizat de comuniști și scăpând cu ,,fuga” de temnițele acestora, dar lăsându-ne dovedi în trei volume masive de ,,Amintiri”, care s-au tipărit mulți ani după plecarea sa la cele veșnice.

Similitudini izbitoare vom întâlni în scrierile celor doi conjudețeni, deosebirile fiind generate de perioada în care au trăit, dar și de idealurile care le-au animat existența.

Vasile Țiroiu mărturisea următoarele: ,,În rezumat, eu demult mă formasem și mă hotărâsem pentru ocupația de agricultor și viața la țară. La baza acestei hotărâri era structura mea sufletească, mirajul unei vieți simple, iubirea de natură, de sătenii de care mă simțeam apropiat, pe care-i înțelegeam și-i prețuiam. Nimic din viața orășenească nu mă atrăgea. Idealul vieții mele, făurit din primele clase de liceu și până acum, era să fiu cel dintâi în satul meu și nici măcar al doilea într-un târg”

Învățătorul Vasile I. Șt. Chiticaru (1906-1987) a fost mai tânăr cu 16 ani decât Vasile Țiroiu, iar evenimentele trăite de fiecare au dramatismul lor, potrivit cu perioada maturității și cu idealurile fiecăruia, dar și cu epoca în care au trăit:

Vasile I. Șt. Chiticaru s-a născut într-o familie de oameni gospodari din Satul Anghelești, fostul județ Putna. ,,Locuitorii Satului Anghelești au fost și sunt oameni harnici, cinstiți, modești și cu mult bun simţ. Au fost simpli în îmbrăcăminte și chiar în purtări, au detestat minciuna, înșelătoria și lenea, foarte ospitalieri și nu au pregetat niciodată să sară în ajutorul celui aflat în nevoie.” 

Amintirile sale sunt adevărate documente privitoare la ocu-pațiile sătenilor de la începutul secolului trecut, la obiceiurile și relațiile sociale ale acestora. 

Primul mare eveniment de care se leagă toate amintirile sale a fost intrarea în școală. Școala este cea care îi luminează ecranul amintirilor, dar și al înțelegerii evenimentelor Primului Război, care s-au derulat într-un ritm rapid și greu de înțeles de un copil de 10 ani, mai ales că linia frontului se oprise la Mărășești.

Plecarea la școală ,,mai departe” se face printr-un efort extraordinar: ,,În tot acest timp, nu am știut ce e odihna. (...) [După plecarea celor mari la câmp], până la ziuă nu mă mai culcam, folosindu-mi timpul pentru învăţat. Domnul Novac îmi dăduse și o carte cu nu mai știu câte sute de probleme, având pe larg dat și modul cum pot fi rezolvate și rezultatele exacte”.

Atmosfera examenului (de la Școala Normală Focșani), concurența (6 elevi/1 loc), viața de internat cu lipsurile inerente după război, întâmplările din timpul școlii par incredibile pentru generațiile de astăzi, dar vă pot confirma, ca unul care a mers cam pe aceleași drum în altă perioadă, că cele scrise sunt perfect adevărate. 

Citind paginile acestor memorii, remarcăm relația călduroasă dintre unii profesori și elevi, încrederea care exista între familie și școală. Cel mai mult impresionează figura luminoasă a profesorului Silviu Măndăchescu (1889-1928), care a fost numit director în 1920 când V. Chiticaru era în anul III. Noul director a schimbat, prin eforturi deosebite, starea materială a școlii (aproape de faliment) și a schimbat relațiile dintre elevi și profesori... ,,-Am hotărât, ne-a spus el, ca de azi înainte, la orele 12.00, câte doi elevi din clasa a VI-a, în fiecare zi, să ia masa în familia mea. (...) ...m-am gândit că nu-i rău ca absolvenţii școlii noastre să cunoască anumite reguli de conduită într-o societate pe care n-au avut ocazia să o cunoască.”      

Înaintarea în profesia de învățător era asemănătoare cu cea din zilele noastre. În perioada interbelică, învățătorii aveau drep-tul să urmeze cursurile de ofițeri în rezervă, știut fiind că școala normală nu era echivalentă cu liceul.

Imediat după terminarea școlii normale se înscrie la școala de ofițeri în rezervă pe care o termină cu sacrificii foarte mari. După terminarea armatei și a cursului de ofițeri în rezervă, se întoarce la catedră și începe munca la școala unde era titular. Ne prezintă o întâmplare care seamănă leit cu ce se întâmplă azi: influența politicului în treburile școlii, manevră încercată de un fost coleg care era și învățător și preot, care primește o replică pe măsură: ,,- [Prefectul] poate face ce vrea cu notarii și primarii lui, care ţin de Ministerul de Interne, iar nu cu cei care aparţin altor ministere. Şi mai ţine minte că postul de învăţător titular nu este un post politic, la cheremul nașului tău!”

Totuși, perioada pe care o admirăm, avea și ea scăderile ei (lupta dintre partide, fiind una de exterminare), cum se întâmplă și astăzi, fapt care a dus la ,,anul rușinii - 1940” (SM), la dezmembrarea țării: ,,Când cei din tabăra țărăniștilor au ajuns la cimitirul dintre Păunești și Bou, s-au pomenit că sunt atacați de o bandă de bătăuși, în frunte cu Victor Grigoriu din Păunești. (...) Și într-atât l-au bătut că a rămas în nesimțire și a trebuit să-l transporte acasă cu căruța. Asemenea evenimente petrecute în timpul alegerilor, ne relatează și Vasile Țiroiu – liberal, de data aceasta bătăușii fiind țărăniști, locul fiind Jariștea.

Din 1935, când rezerviștii primesc ordine de concentrare, țara a intrat pe picior de război, a început una din cele mai dra-matice perioade din istoria României, iar memoriile lui V. Chiticaru le considerăm ca fiind cele mai complete mărturii despre participarea României la cel de Al Doilea Război Mondial: cedarea Basarabiei (retragerea armatei în 1940 după un program hotărât de ruși, cu toate umilințele la care era supusă armata română dezarmată, ofițerii separați de soldați și cu epoleții smulși, chipurile de niște ceferiști: ,,Toţi  câţi eram nu așteptam decât comanda ,,foc!” și cu asta încheierea socotelilor cu astă lume”.) 

În iunie 1941 când Generalul Ion Antonescu a dat comanda ,,Vă ordon treceți Prutul”!, V. Chiticaru a fost chemat sub arme, făcând drumul invers, de data aceasta ca eliberator al fraților moldoveni, rămași sub cizma sovietică. În drumul său spre Chișinău către unitatea din care făcea parte, vede câte s-au schimbat în doar un an de ocupație: ,,Văzută din afară era o biserică așa cum arată toate bisericile. Am pătruns înăuntru. Aici, în locul alta-rului era improvizată o scenă pe care se afla un pian și o trompetă, do-vadă că aici se dădeau diferite reprezentații.” Mărșăluind cu unitatea, a ajuns în Satul Lipscanii Noi la Ioan Lenca unde fusese cantonat cu un an în urmă. Aici era prăpăd, gospodăria la sapă de lemn, bărbatul arestat și dus în fundurile Rusiei: ,,- De când ați plecat dumneavoastră și au venit rușii, pe Ioan  l-au luat, l-au dus și nu mai am nicio știre. (...) - Acum ce zici, Marza, am zis eu, parcă anul trecut susțineai morțiș că ar fi mai bine cu rușii, dorința ţi-a fost îndeplinită. Cum crezi că ar fi mai bine, cu românii sau cu rușii?”... Rezultatul propagandei rușilor contra românilor făcea ca populația civilă să fugă din fața armatei române ascunzându-se prin beciuri. 

Rănirea în apropierea Odessei îi permite să cunoască mediul spitalicesc militar  de pe front și din spatele frontului.

Înaintarea armatei române până la Cotul Donului îi dă prilejul să cunoască viața de pe front, dar și din spatele frontului. 

Bonomia și vocația de educator îl scot din multe situații limită: ,,Dacă nu am rămas prizonier în timpul deplasărilor pe jos, când abia îmi mai târam picioarele, se datorește numai ostașilor pe care îi aveam sub comandă, cei reabilitați din Bat. 1.001 de la Sărata. (...) Am fost urcat în sanie, mi s-au înfășurat picioarele în niște pături și așa am călătorit aproape două săptămâni, până când am putut să mă încalţ. Amintește că în urma degerăturilor, nu și-a simțit degetele de la picioare peste 40 de ani. 

Întâlnirea cu Mareșalul Ion Antonescu este un prilej de reflec-ție asupra situației geopolitice a României (,,Cine se putea opune tăvălugului armatei germane!”), cât și asupra firii acestuia: ,,Ori acel conducător cred că în niciun caz nu măsura mai mult de 1,60 m și era destul de subțire, dar din toată făptura lui iradia atâta energie cât nu-ţi venea a crede (Și ce sfârșit tragic a avut! Am credința că până la urmă se va recunoaște că nu merita așa ceva)!”

V. Chiticaru ne prezintă în aceste memorii o galerie destul de amplă de oameni și caractere: de la soldați la grade superioare, de la hoți de buzunare, la oameni de omenie, toți atrași într-un război pe care nu l-au dorit și care încearcă să supraviețuiască fără a elimina pe altul. Aproape în permanență plutește o comparație între soldatul român, german și rus. Până la Nistru se simte îndreptățit în lupta lui, dar dincolo de Nistru își pune întrebări privind rostul războiului. Cât au stat în zona Mării de Azov (Berdiansk), a cercetat cum au apărut colhozurile și pe ce s-au bazat (comerțul de stat). Multe din întâmplările prezentate ilustrează situații de pace: o rusoaică vrea să trimită o scrisoare unui sergent român cu care avea un copil; ordonanțe care umblă brambura prin oraș; o santinelă care doarme în post; parola ,,dihanie”, ,,Compania de dihănii”; modul în care se comportau nemții cu rușii, dar și românii. În retragere, din Berdiansk, nemții lasă în urmă un dezastru: ,,Tot în acea dimineaţă am auzit că, într-o clădire din oraș, au fost închise 300-350 de femei și că până la ziuă au fost împușcate. (...) De aceea, foarte mulţi locuitori ruși își căutau scăpare acolo unde se găseau cantonaţi românii, în special ofiţerii.” sau: ,,O femeie cu un copil în braţe a fost împușcată în marginea străzii, copilul smuls de la sânul mamei, ţinut în sus de păr și împușcat cu revolverul în ceafă. Niciodată nu mi-am închipuit că un om ar putea fi capabil de asemenea cruzime, cum am văzut la nemţi.”                

De la Berdiansk unitatea din care făcea parte căpitanul Chiticaru, s-a retras ajungând în țară la 29 dec. 1943, fiind demobilizat, după care au urmat o serie de concentrări alternante cu munca la catedră.

Trecerea armatelor sovietice prin Anghelești îi amintește vechile năravuri ale rușilor: beții, crime, abuzuri, furturi de ceasuri, de aparate de radio (De la Nistru pânʼ la Don/ Davai ceas, davai palton!), precum și aerul de stăpâni ai teritoriilor peste care au trecut, fapt care s-a și materializat până în 1989.

Faptul că unii soldați ,, au cerut să le arăt unde sunt ascunse cele 70 de fete” din tabăra de la schit, ,,mi-am dat imediat seama că numai cineva din Ruginești și-a bătut gura și i-a trimis, fiind vorba de fetele din tabără”.

Asemenea manifestări sunt mai de condamnat decât abuzurile făcute de ruși, care cel puțin aveau un motiv pentru că noi îi atacasem pe ei.

Încheierea războiului a venit cu greutăți imense provocate de schimbarea regimului politic, a relațiilor sociale, a luptei de clasă, manifestată la oraș prin naționalizarea mijloacelor de producție, iar în mediul rural, prin colectivizareaagriculturii, forme mascate de trădare și jaf național. 

După ce poporul român își vărsase sângele pe cele două fronturi (est și vest), a intrat ,,de bună voie” cu gâtul în jugul bolșevic. Iată cum s-a format marea familie a GAC: ,,- Hoţii! Hoţii! Săriţi, oameni buni! Nu știam ce să mai cred. Știam că hoţii operează noaptea și nicidecum în zori. Când mă gândeam la acest lucru, am auzit pe Ruxandra, vecina mea - care este atotștiutoare la ce se petrece în sat, raion sau judeţ - spunând:

- Au intrat colectiviștii în sat, merg din casă în casă și bat pe cei care nu sunt înscriși sau nu vor să se înscrie în gospodărie. Toţi sunt la școală și de acolo pleacă în grupuri prin sat!

Iată chipul hâd al abuzului și brutalității enunțat de un sătean din Anghelești: ,,..acolo unde găseam porţile încuiate trebuia să sărim peste gard sau unde sunt ușile încuiate, să forţăm încuietorile și cu siguranţă înăuntru vom da de proprietari (...) A început atunci o adevărată vânătoare pe dealuri, râpi şi pădure pentru a da de urma celor fugiţi. Cei găsiţi în această situaţie erau bătuţi măr și totul se termina prin semnarea declaraţiei de înscriere în GAC”. Cei puși să lămurească erau oameni de adunătură, oameni fără căpătâi și fără scrupule: ,,...se dădeau la lucruri condamnabile: luau ouăle de prin cuibarele găinilor, cereau de băut de la oameni sau, unde lipseau de acasă toţi, au forţat ușile la grajd de unde au scos vin, i-au luat slănina și alte lucruri.”

În încheiere, câteva observații și îndemnuri pentru viitor, atât pentru adulți, cât și pentru tineri și copii:

● Citiți cele două lucrări prezentate azi, ca pe niște evanghelii pentru că ne arată pe ce drum trebuie să mergem în veac;

● Familia și societatea să strângă rândurile în jurul școlii, iar învățătorii și preoții să redevină adevărații apostoli ai neamului;      

● Lupta de clasă nu s-a terminat, ea continuă prin lupta dintre ,,stânga” și ,,dreapta”, ca să nu mai amintim de alte concepte care rânjesc unele la altele și toate la un loc, amenință omul muncitor și fac viitorul nostru tot mai nesigur.

● Felicităm călduros familia Gelu Chiticaru, editorii acestei lucrări (care ar trebui să fie în fiecare bibliotecă școlară din Județul Vrancea);

● Cu această ocazie, îndemnăm Școala și comunitatea locală să atribuie Școlii Ruginești/ Anghelești numele învățătorului Vasile I. Șt. Chiticaru., ar fi acesta un gest, o dovadă de respect al urmașilor pentru viața unui dascăl – interbelic. și călăuză pentru școala românească de azi! (Va urma)

Costică NEAGU


În lipsa unui acord scris din partea Ziarului de Vrancea, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi inseraţi vizibil link-ul articolului: #insertcurrentlinkhere

Ziarul de Vrancea  nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor din comentariile de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.
Ziarul de Vrancea doreste ca acest site sa fie un spatiu al discutiilor civilizate, al comentariilor de bun simt. Din acest motiv, cei care posteaza comentarii la articole trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
1. Sa se refere doar la articolul la care posteaza comentarii.
2. Sa foloseasca un limbaj civilizat, fara injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, daca acestea nu au legatura cu textul.
4. Username-ul sa nu fie nume de personalitati ale vietii publice sau parodieri ale acestora.
Autorul unui articol poate fi criticat pentru eventuale greseli, incoerenta, lipsa de documentare etc.
Nerespectarea regulilor mentionate mai sus va duce la stergerea comentariilor, fara avertisment si fara explicatii.
Abaterile repetate vor avea drept consecinta interdictia accesului la aceasta facilitate a site-ului.