Cronică a cărții „Singurătatea nisipului” , a scriitoarei vrâncence Ștefania Oproescu, realizată de poetul ieșean Emilian Marcu
Cronica realizată de poetul ieșean Emilian Marcu a cărții „Singurătatea nisipului” , apărută la Editura Zedax, Focșani, a scriitoarei vrâncence Stefania OPROESCU . Scriitoarea vrânceană Ștefania Oproescu (pseudonimul doctoriței Cristea Dorina Ștefania)
Refugiu în spatiul inefabil al poeziei
Din ce în ce mai rar apar cărti frumoase, cărti care să-ti bucure nu numai sufletul, dar si ochiul. Una din acestea este Singurătatea nisipului de Stefania Oproescu.
O poezie linistită, calmă, care îti transmite împăcare cu tine însuti, scrie si publică, ce-i drept, destul de rar Stefania Oproescu, ca un fel de refugiu în spatiul inefabil al poeziei.
Concepută ca o sumă de mesaje de tip epistolar, poezia Stefaniei Oproescu stie să dea atît cît este nevoie, dar si să primească ceea ce are nevoie: „Si cît mai rămîn nestiute/ din vara înselătoare infiltrată/ în sîngele proscris/ cînd se retează brusc dansul culorii/ peste carnea străpunsă/ de fulgerul orizontului” (Si cît mai rămîn, p. 7).
Punerea în pagină a poemelor ne dă senzatia unui adevărat ritual ezoteric al unui spectacol intim de care poeta reuseste să „se debaraseze” cu multă si irecuperabilă tristete.
Un ceremonial al albului, fie de lebădă sau de zăpadă, fie al visului sau al copilăriei, acoperă ca o rochie de mireasă „dor de dor neînceput”, o adevărată surpare de sentimente, chiar un potop sub care, cu generozitate, sîntem atrasi si acoperiti, fără putinta de a refuza această invitatie, fie că este la o vînătoare, fie că este la un ritual de despărtire. „Iată mai stau încă/ în această carcasă rotundă/ desenată de psalmul divin/ al miscării./ Iată, mai întîrzii pe clipa/ sperantei/ si mai am bucuria întrupării/ în mireasma de cristal a ceturilor/ unde trupul, sabie ascultă/ de respiratia blestemului/ decupează si vinde cioburi/ din agonia exilului” (Agonia exilului, p. 51).
Poate că latura cea mai importantă a poeziei pe care o scrie Stefania Oproescu este chiar simplitatea si limpezimea discursului liric, simplitate ce demonstrează o bună stăpînire a mesajului ce doreste să-l transmită, cu linistea unui om care stie că ceea ce face, face sincer si cu toată inima în palmă.
Spuneam la început că Singurătatea nisipului poate fi perceput ca un obiect de artă. Da, este un obiect de artă, datorită inspiratelor desene ale lui V. Guliciuc, „protejate” în carte de foi de calc, foi care sporesc atît misterul desenelor, cît si al poeziilor.
Stefania Orpoescu este o poetă care stie să se grăbească încet, pentru că bagajul de poezie este greu si are ce să ne transmită. „Nu stiu ce va mai fi spre seară/ poate voi deschide cîrciuma lumii/ poate mă voi lăsa iubită de-o fiară/ poate să-mi legăn rînjetul ca nebunii/ …/ Nu stiu ce ordine mă alege în zori/ licurici de capcane în nisipuri de miere/ poate mă îngăduie printre erori/ poate setea de adînc mă va cere” (Capcane, p. 78).
Cu aceste incertitudini Stefania Oproescu păseste cu certitudine pe tărîmul inefabil al poeziei.
Emilian Marcu
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Educație
