Cronică a cărții de memorialistică despre Focșaniul de altădată, „Strada Mare și…alte mahalale” a colaboratorului ZdV, Victor Simion
Cărțile de memorialistică au stârnit întotdeauna curiozitatea iubitorilor de literatură, îndeosebi a celor contemporani cu autorul, sau apropiați ca vârstă de acesta, dornici să retrăiască, măcar prin intermediul lecturii, vremurile copilăriei, adolescenței și maturității. Să revadă acum, cu alți ochi ai minții, cum arătau altădată satele și orașele noastre, mahalalele cu farmecul lor, când fiecare se cunoștea cu fiecare (sau fiecare știa despre fiecare cine este și ce hram și rang social poartă), care erau tradițiile și obiceiurile locului, cine erau oamenii de vază ai târgului, „vedetele”, comercianții și breslașii cu simțul datoriei și răspunderii pentru ceea ce fac, cât de bine sau de strâmtorat în nevoi trăiau concetățenii și ce indica barometrul despre omenie și moralitate.
Fiind unul dintre pasionații acestui gen de literatură (stimulat, poate, și de vârstă, când mai trăiești din amintiri…), am citit cu plăcere orice carte de memorialistică pe care am găsit-o prin librării (atâtea câte mai sunt astăzi), sau oferită de cunoștințele și prietenii mei pasionați, și ei, de arta scrisului și care m-au invitat să vorbesc despre cărțile lor, atunci când vremurile au permis lansarea acestora în prezența publicului. Așa s-a întâmplat la 12 martie 2018, când a trebuit să împărtășesc publicului prezent la Ateneul Popular impresii despre cartea Strada Mare a Unirii colț cu Republicii, scrisă de focșăneanul get-beget Daniel-Mușat Mureșanu, precum și la 18 noiembrie 2019 și 30 septembrie 2020, când un alt focșănean get-beget, Jan Pavel, profesor și muzeograf, și-a lansat două cărți de memorialistică de succes: Povestiri din mahalaua Tăbăcari (unde s-a născut și a copilărit), respectiv Ultima aventură: Amintiri de la ISEH (unde a lucrat o vreme), toate cele trei cărții putând pecetea Editurii Salonul Literar condusă de profesorul și scriitorul Culiță Ioan Ușurelu.
O astfel de carte de memorialistică - purtând titlul Strada Mare și…alte mahalale, cu subtitlul întâmplări de altădată, cu și fără haz - mi-a picat în mână (cum se zice în popor) și zilele trecute, autorul ei fiind Victor Simion. Și el focșănean get-beget prin naștere, copilărie și adolescență, apoi bucureștean din anul admiterii la Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu”și până astăzi. Diferența dintre această carte și celelalte trei invocate mai înainte constă în arta redactării ei cu multă încărcătură umoristică, cu haz, așa cum se precizează și în subtitlu. Deh, fiecare cu stilul lui, cum a scris, cu secole în urmă, francezul Buffon: Stilul este omul!
Pentru generația de astăzi, artistul Victor Simion (pentru că este și un artist al cuvântului pus la locul potrivit) este un nume cunoscut doar de puținii locuitori de vârsta lui (peste 80 de ani) care mai trăiesc și locuiesc în cartierul (nu-i mai spun mahala, că nu dă…bine!) de la nord-vest de Parcul „Nicolae Bălcescu”, pe undeva pe Str. Dobrogeanu Gherea. Un loc care, după mai bine de șase decenii, îi provoacă nostalgii și amintiri de neșters din memorie despre sărbătorile începute de ziua lui Moș Nicolae și încheiate în anul următor, de ziua Sf. Vasile, cu clipele magice ale Crăciunului, Anului Nou și Bobotezei, cu ritualul tăierii porcului și pregătirii bucatelor alese. Ani când și el, ca toți copiii de creștini,trebuia să facă rost de clopoțel, buhai, stea și sorcovă pentru ca împreună cu ceata de colindători să ajungă prin troienele zăpezilor de altădată pe la casele gospodarilor din zonă. Sunt scurte povestiri care fac parte din Capitolul I, Orașul în care oprește chiar și acceleratul… Precizare absolut necesară, făcută cu umor, pentru că un tren de viteză nu oprește la orice haltă dintr-un sătuc oarecare.
Deși, cum am spus mai sus, autorul are o vârstă respectabilă, din depănarea amintirilor trag concluzia că are și o memorie-brici. Și o cultură academică! Se vede acest lucru după modul în care redă cu lux de amănunte atâtea întâmplări cu și fără haz, atâtea năzbâtii, dar și date despre nume de negustori, comercianți și denumirea prăvăliilor acestora, denumiri de mărfuri alimentare și industriale, prețurile de atunci ale produselor și multe altele.
Trăindu-și copilăria și adolescența într-o societate puternic traumatizată de anii războiului și de lipsurile de toate felurile,când alimentele de bază se vindeau pe cartelă, iar îmbrăcămintea, încălțămintea și alte bunuri de trebuință curentă - pe puncte acumulate, precum și într-un ev istoric marcat de schimbări profunde de ordin constituțional, politic și economic, de tranziție de la orânduirea capitalistă la așa-zisa dictatură a proletariatului, autorul lasă de înțeles că avea o viziune anticipativă, intuitivă, că „obsedantul deceniu” urma să schimbe cu fiecare zi modul de viață al oamenilor. Că o lume cu obiceiurile, tradițiile și tabieturile ei este la apusul existenței și la orizont apărea o alta total diferită. Una clădită nu pe forța dreptului, ci pe dreptul forței.
Lumea de altădată, cu „eroi” și personaje „croite” parcă de pana scriitorilor umoriști de pe vremea autorului, o găsim în capitolele II (Altele mahalale),III (Mahalaua mea) și IV (Alte timpuri, altă viață).Avem comic de situație, de nume, de caracter, de moravuri.
Personajele care dau culoare povestirilor provin din neamul lui Ițik și Ștrul. Comunitate numeroasă în urbea de pe Milcov, unde ponderea lor numerică era de circa o treime din totalul locuitorilor. În povestiri (gen schițe) îi întâlnim pe Domnu Marcu (fotograf), pe Domnu Grumberg, pe Roșioru, Samilică (pălărieri),pe Domnu Bercu (găzar), Domnu Bibi și nea Mișu (vânzători de stofe fine), cu toții comercianți evrei ce-și luaseră nume neaoș românești.Ei aveau pe mână comerțul cu de toate în târgul nostru (la fel ca în toate târgurile moldave). Îl mai întâlnim și pe Leibu (evreul scăpătat din punct de vedere material),care bătea străzile, cu o paporniță în mână, vânzând covrigi primiți pomană de la coreligionarii lui. Dar nu pe cei proaspeți, ci pe cei primiți în zilele din urmă, care-i prisoseau și deveneau tari ca piatra, greu comestibili! Amatori de chilipir găsea, pentru că era un comerciant cușer; lăsa prețul jos și așa se alegea și el un gheșeft!
Pe toți aceștia autorul volumului îi portretizează cu fantezie și mult umor, mai ales în momentele în care ovreii negociau cu subtilitate prețul produselor de care se interesau cumpărătorii. Redau un scurt dialog din povestirea Prăvălia lui nea Mișu (Kofller pe numele lui adevărat) unde intră într-o zi o țărancă între două vârste pentru a cumpăra ceva de trebuință intimă.
- Matale și vrai, frumoasă doamnă? („Frumoasa doamnă” putea fi orice țărancă, mai tânără sau mai în vârstă, nu conta, la el toate femeile care intrau în prăvălie erau „frumoase doamne”. Cu și sî ti servească nea Mișu?
- Apăi, domnu’ Mișu, mi-ar trebui și mie…după o ușoară ezitare…o păreche de…chiloți, da aceia mai groși, vătoși, că vine iarna și…
- Am înțeles, frumoasă doamnă, nea Mișu îți oferă ceva spicial pentru tini. Dar stai așe, sî ti întreb: di cari vrai, că am și albaștri, și gri, și portocalii…
- Apăi…ei știu…ezită să răspundă mușteria cam rușinată că a cerut așa o marfă…
- Atunci ascultă la ce-ți recomandă Mișu: chiloții albaștri sânt buni pentru atunci când ești…așa…mai încinsă la „dumneaei” și ești gata să iei foc; atunci ti bagi în chiloți albaștri, că ti răcoresc deîndată. Dacă din contra, iaca, omu’ dumitale vrea și el ceva…așa, ca tot barbatu, dar ești cam rășe la dânsa, atunci ti bajiiuti în chiloți roz și să vezi cum ți se aprinde cuptoru de nu ti mai lasă barbatu…
- Vai, domnu’ Mișu, ripostează, chipurile, rușinată, clienta.
- Știi ce, ascultă tu pi Mișu și ia-le pi amândouă părechile, că nu se știe cum o să fie vremea, și să ti simți bini și să vezi și mari bucurie ai să ai în ele…
Și fără multă vorbă îi face un pachet cu ambele perechi, iar femeia, ce să mai zică…Zice „mulțumesc” și pleacă mulțumită din prăvălie.
Asemenea „strategii” și „tactici” erau proprii numai comercianților ovei; nimeni nu pleca cu mâna goală din prăvălia lor până nu cumpăra ceva. Chiar și pe datorie. „Las că-mi plătești tu, că nu ti muți din târgu’ nostru în altă parte”, le ziceau ei cumpărătorilor fără bani la ei.
Citind și dialogul cu „negocierile” din atelierul celor trei pălărieri mai sus nominalizați, prin fața ochilor mi se derulau imagini din piesa de teatru Titanic vals de Tudor Mușatescu, cu un Birlic magistral în rolul lui Spirache Necșulescu în căutarea unei pălării demne de un candidat la deputăție, sau din piesa Take, Ianke și Cadâr a lui Victor Ioan Popa, interpretată de Radu Beligan, Nineta Gusti și Alexandru Giugaru.
Așa se trăia în România interbelică, în armonie, în târgurile moldovenești unde își aflaseră rostul în viață evrei, armeni, greci, ba chiar și conaționaliai lui Kadâr. Iar Victor Simion regretă că, imediat după înființarea Statului Israel, la 14 mai 1948, alde Domnu ’Bercu și nea Mișu au lăsat Focșanii și plecat unul după altul în Țara Sfântă, unii găsindu-și locul de muncă în celebrele gospodării agricole colective numite chibuțuri.
Cartea octogenarului Victor Simion se citește cu plăcere, autorul având un stil plăcut în a prezenta întâmplările la care a fost autor și martor. O face stăpânind la perfecție limba română, fapt explicabil dacă am în vedere studiile temeinice din anii de facultate (a fost șef de promoție, cu nota 10), locul de muncă - Muzeul Național de Artă al României unde a lucrat din 1971 și până în 1990 - și tot șirul de titluri științifice obținute pentru cercetările sale în câmpul artei plastice medievale, ca o recunoaștere a contribuției aduse la cunoașterea, păstrarea și conservarea tezaurului spiritualității noastre.
Radu Borcea
Citiți și:Profesorul Victor Simion - focșăneanul nostru din elita culturală a țării;
Coșnița, unitatea de măsură a nivelului de trai
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Educație
Două echipe din Vrancea calificate la faza națională a concursului de robotică pentru elevii de liceu, ”First Tech Challenge (FTC)”
De același autor
