Educație

Criticul Ionel Necula, considerații despre scriitoarea dr. Teodora Fîntînaru și recenta sa creație editorială, „Primăvara lecturii la români”

Ziarul de Vrancea
23 apr 2021 1083 vizualizări

Mărturisesc că atunci, în 2010, când am citit cartea Vitralii patinate și laborioasele explorări prin depozitarul românesc de carte veche, am știut că spațiul de cultură vrâncean s-a îmbogățit nu doar cu un nume nou, ieșit intempestiv din pântecosul anonimat, dar și cu un cărturar rafinat, care poate să dea tonul și să imprime un trend, o linie, o direcție de evoluție pentru spiritualitatea locului. Cunosc vanitățile vrâncenilor și știu că această funcție dirijorală va fi greu de recunoscut printre intelectualii locului. Dacă n-a reușit să coaguleze viața culturală a spațiului nemurit cândva de inimoasa Vrâncioaie nici de Mircea Dinutz, nici de Culiță Ion Ușurelu, nici de Valentin Muscă, de ce ar reuși Teodora Fîntînaru? Mari și valoroși, cum se consideră toți, de ce ar accepta să se încoloneze după unul dintre ei?

Nu vreau să fiu înțeles greșit, niciodată autoarea, despre care mi-am propus să scriu în aceste rânduri, nu s-a arătat interesată de funcții manageriale. Am inserat aici doar niște reflecții personale, rezultate dintr-o îndelungată adăstare la ceea ce se pritocește în cultura vrânceană și știu că spiritul critic și opinia elaborată, perspectivantă și cu temeiuri estetice la cheie a lipsit de multă vreme creatorilor vrânceni. Ca peste tot, și în Vrancea se citește foarte puțin, dar aici, în legendarul picior de plai mioritic, vanitățile sunt așa de radicalizate că scriitorii nu se citesc nici măcar ei între ei.  

 Cer iertare pentru această abrazivă introducere la o carte elaborată - scrisă după un deceniu de cercetări, așa cum cere lucrul bine făcut - care ar reclama o largă dezbatere publică, dar care, dat fiind reticențele intelectualilor vrânceni, riscă să fie înghițită de anonimat, înainte de vreme.

Ca și volumul anterior amintit mai sus, Primăvara lecturii la români, (Editura Academiei Române,București, 2021) se decontează tot din universul cărților vechi care au circulat prin țările române și care au fost supuse zăbavei cititului de puținii cunoscători ai buchilor, atunci, în vemuri medievale și-n zorii vieții culturale românești. Ca derivat anplificat al unei teze de doctorat, studiul explorează alte aspecte ale vechilor cărți românești sau, cum bine spune într-un loc se oprește asupra zonelor adormite și neglijate în general de alți cercetători. Dacă-i adevărat, și nu cred că sunt motive de îndoială, că fiecare carte își are istoria, traseul și destinul ei printre cititori, atunci Teodora Fîntînaru caută, în demersul său, să reconstituie acest traseu, să recitească și să devoaleze întreaga paletă a semnificațiilor încifrate în universul încrisurilor întâlnite pe cărțile vechi.

Nu este o operație simplă, pentru că de multe ori reclamă antrenarea unor aptitudini multidisciplinare – istorice, filologice, psihologice, sociologice  - până la urmă toate contribuind la recompunerea traseului urmat de carte și chiar a identității românești și a evenimentelor care au marcat firea românească de-a lungul veacurilor.   

Revin însă la carte. Noul volum reia demersul despre Cartea veche românească de acolo de unde rămăsese cu ani în urmă, dar, firește, dintr-o altă perspectivă, cu alte mijloace și cu alte temeiuri exegetice. De data aceasta, autoarea, cum subliniază și Ioan Adam în prefața sa lămuritoare și doctă, explorează veacurile dintâi ale civilizației cărții, acelea în care invenția lui Gutenberg, tiparul, a făcut din carte o dimensiune esențială a vieții de toate zilele. Sigur, lumea a evoluat, Galaxia Gutenberg și piața cărții în general este serios concurată de Galaxia Mc. Luhan, a imaginii, a informației vizuale, dar nu și-a pierdut funcția de principal rezervor, depozitar și vehicol cultural. 

Evident, autoarea s-a angajat într-un demers temerar și complicat, într-o izvodire  pluridisciplinară, cum spuneam, dar pe care autoarea le acoperă, vorba Eminescului, cu asupra de măsură.  

Ceea ce-și propune Teodora Fîntînaru în această nouă investigație a vechilor tipărituri este, printre altele, fascinantul univers al însemnărilor de pe cărțile vechi și devoalarea sensurilor și a semnificațiilor implicate. Fiecare carte își are circulația și destinul ei și autoarea exact acest fapt încearcă să-l reconstituie în demersul său, în mare parte inedit. Scopul, mărturisit în prefață, este să privească în adâncul nebănuit al cărții, fără să ignore prezența instituțională a acesteia, dar care este mai curând interesată de viața cotidiană a ei, de locul și rolul pe care, treptat, și le adjudecă.    

Cum spuneam, autoarea cercetează cartea veche, îi cercetează textul, dar și adăugirile ulterioare de cititori sau copiști. Cum să nu vibreze, bunăoară, când pe un Tetraevanghel vechi găsește îndemnul: Frați ai mei, cinstiți și respectați cartea și cum să nu laude râvna dascălului Vasile Sturze, care a lăsat moștenire 14 manuscrise întâlnite prin satele transilvane și copiate de el cu migală de bijutier.

Bineînțeles că autoarea își lărgește cercetarea și privește fenomenul dintr-o perspectivă europeană. Este vorba de epoca luministă când se elaborau marile enciclopedii și marile doctrine filosofice având o influență binefăcătoare și asupra culturilor mici. 

Ceea ce caracterizează epoca medievală era greutatea procurării cărților. Abia prin anii 30 ai secolului al  XIX-lea s-a deschis în București o librărie în casele lui Dinicu Golescu, transformată, ulterior, în cabinet de citire a cărților franțuzești și nemțești (p.41).

Un capitol important al cărții este consacrat iconografiei livrești și subliniază apăsat că odată cu iconografia distribuită în pagini de carte, aceasta devine și obiect al contemplației estetice. Tematica este așa de variată - de la nișele deschise privirii sau  dulapurile cu ușile-n lături – că acoperă întreaga paletă picturală a modului de viață medieval.

La fel de importante sunt miniaturile, acele ilustrații-simbol disipate prin cărțile vechi, care concordă cu textul și cu mesajul încifrat în pântecul lui. Opinia autoarei este că în ceea ce privește spațiul românesc, influențele formale baroce, intrate în cultura noastră prin filiere occidentale sau bizantine se regăsesc în toate reprezentările artei, inclusiv în cea a miniaturilor și spun ceva despre fizionomia epocii (p.69-70). Prezența miniaturilor și a ilustrațiilor într-o carte îi conferea deja, pe lângă valoarea spirituală firească și una artistică.

Nu mai puțin importante sunt observațiile privitoare tematica ilustrațiilor, ca și a votivelor din biserici și mănăstiri. Fie că tratează despre apariția primelor biblioteci private în spațiul românesc, despre chiliile mănăstirești ca loc de recluziune, de rugăciune și lecturi în simplitate, sau chiar despre lăzile de zestre care, de multe ori conțineau, pe lângă lucrurile necesare unei familii, și cărțile de învățătură  și, negreșit, icoana Maicii Domnului cu pruncul în brațe. 

Cât privește însemnările întâlnite pe cărți, acestea nu sunt doar niște forme private de comunicare cu viitorii cititori, dar, de multe ori transmit o idee, un mesaj, o învățătură care reverberează cu epoca din care provine. Iată o însemnare, din cele multe reproduse de autoarede pe o Psaltire daco-română scrisă la Brașov când îmbla văleatu 1739 în 3 zile la sfârșitul lui martie au nins 1 zi a lui prier. Și când s-a dus zăpada cea mare, au rămas holdele frumoase. După aceea au nins puțină zăpadă și au perit săcara. 

E greu într-o simplă cronică să cuprinzi multitudinea de semnificații ce se pot desprinde din lectura acestei cărți. Este o enciclopedie care reclamă, cum am mai spus, cunoștințe din multe domenii. Ea se adresează cercetătorilor, dar poate fi citită cu folos de oricine se arată interesat de începuturile vieții cărturărești în țările române. Căci dincolo de circulația cărților vechi românești, de fondul spiritual vehiculat în paginile lor, auzim, asemeni unui ghioc marin, talazurile unor veacuri învolburate. Este o carte grea și nu cred că va fi citită de prea mulți confrați. Dar nu-i inimic, Teodora Fântînaru, consolează-te cu ideea că ți-ai trecut în cont una din cele mai frumose izbânzi în decelarea problemelor de început ale culturii românești. 

Te felicit pentru această minunată ispravă livrescă și sper ca cei care au urechi de auzit să audă. Aștept ca viitorii masteranzi să-și aleagă ca teză de doctorat una din multitudinea problemelor ridicate în cartea ta. 

Ionel Necula, critic literar  - Tecuci 

     


În lipsa unui acord scris din partea Ziarului de Vrancea, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi inseraţi vizibil link-ul articolului: #insertcurrentlinkhere

Ziarul de Vrancea  nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor din comentariile de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.
Ziarul de Vrancea doreste ca acest site sa fie un spatiu al discutiilor civilizate, al comentariilor de bun simt. Din acest motiv, cei care posteaza comentarii la articole trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
1. Sa se refere doar la articolul la care posteaza comentarii.
2. Sa foloseasca un limbaj civilizat, fara injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, daca acestea nu au legatura cu textul.
4. Username-ul sa nu fie nume de personalitati ale vietii publice sau parodieri ale acestora.
Autorul unui articol poate fi criticat pentru eventuale greseli, incoerenta, lipsa de documentare etc.
Nerespectarea regulilor mentionate mai sus va duce la stergerea comentariilor, fara avertisment si fara explicatii.
Abaterile repetate vor avea drept consecinta interdictia accesului la aceasta facilitate a site-ului.