Criticul Ionel Necula despre poetul Florian Luca din Vizantea Livezi
Interesat de creaţia vrânceană, după publicarea celui de al 3-lea volum Spiritul vrâncean în lecturi elective, nu mai sunt. Şi nu mai sunt pentru că nu cred că va mai exista şi al 4-lea volum din această serie având genericul de mai sus.
Sunt, desigur, interesat, cum am afirmat în repetate rânduri, de abordarea fenomenului literar în profil geografic, dar şi riscurile liber-asumate sunt colosale. Cine-şi propune să dea seama de ceea ce se procesează într-un areal geografic trebuie să citească tot şi-n acest tot se include şi multă literatură mediocră sau chiar submediocră.
De asta spun, îmi este nespus de greu să-mi abandonez propriile proiecte, răsfoind mii de pagini anodine în speranţa că voi găsi grăuntele de mărgăritar ascuns pe undeva, prin stufozitatea unor încercări diletante.
N-am rezistat însă ispitei de a supune unei lecturi mai aplicate cele două volume de poezii semnate de autorul Florian Luca din Vizantea Livezi, ajunse pe masa mea de lectură prin generozitatea editorului vrâncean, Costică Neagu, faţă de care preţuirea mea rămâne statornică şi ne-erodată.
Mi-l imaginez pe poet, despre Florian Luca vorbesc acum, izolat într-unul din satele vrâncene, înfeudat într-un mod de viaţă anonim, bătând zilnic drumul aceloraşi uliţe prăfuite, întâlnind aceleaşi cete de copii jucând fotbal, şi aceiaşi consăteni prinşi în probleme de viaţă uzuale. Poate un confrate bântuit de microbul creaţiei să se sustragă mediului anonim şi banal în care bălteşte şi se complace? Poate să evadeze din cercul strâmt al vieţuirii în banal şi platitudine şi să facă saltul într-un orizont de viaţă rafinat
Poate, dar mijloacele sunt puţine şi numai în măsura în care rămâne conectat la piaţa fenomenului cultural, la consultarea revistelor de cultură şi la procurarea noilor apariţii editoriale. Ştiu că este greu din condiţii de provincie izolată, dar fără acest efort nu este posibilă decât o literatură plată, ştearsă şi neinterresată. Nu se mai poate face literatură - şi cultură în general - mizând pe talent, pe preaplinul fiinţei, din care scriitorul poate să-şi tragă ideile aşa cum păianjenul îşi trage firul de mătasă din sine pentru a-şi construi ţesătura pe la bolţile mai umbroase. Şi păianjenul are limitele lui, şi el îşi epuizează resursele şi trebuie, din când în când să-şi refacă energia şi resursele cheltuite.
Or, exact aceasta este deficienţa ce se poate imputa scriitorului nostru ; că e rupt de piaţa cărţii, că nu urmăreşte revistele de cultură, că este total rupt de viaţa culturală şi lucrul acesta îl observă uşor cititorii, chiar şi cei care n-ar dori să-l observe. Miza lui Florian Luca este centrată pe pe propriile sale posibilităţi, pe harul cu care crede c-a fost hărăzit de Providenţă. Nu este singurul care se consideră într-o poziţie hărăzită de Divinitate şi încearcă un dialog privilegiat cu El.. Mulţi scriitori din Vrancea şi de aiurea cred că pot face performanţă literară fără un fond de achiţiţii spirituale şi-au scris mai multe cărţi decât au lecturat în toată perioada formării lor intelectuale. Dar unii au prins curentul, au prins maniera ce se poartă şi s-au integrat, cu bune rezultate, acestui trend.
Nu este şi cazul lui Florian Luca – un poet care nu crede decât în propriile sale resurse, de unde şi precaritatea metaforizărilor folosite, lipsa de adâncime, sărăcia de substanţă şi de conţinut a versurilor sale. Sigur, scrisul este o îndeletnicire frumoasă care trebuie apreciată şi respectată. Florian Luca nu bate cârciumele, nu-şi iroseşte timpul inutil, ci stă la masa de scris şi aşterne pe hârtie ceea ce simte şi gândeşte. Nu este nimic prohobit în această opţiune. Dimpotrivă, merită toată admiraţia noastră şi a consătenilor săi.
De fapt, poezia sa se resoarbe din propria sa profesie de credinţă, din ideea că Poetul este o gândire către univers/ Care ridică o artă a omului de geniu,/ Mintea lui ageră înşiră vers după vers,/ Din timpuri îndepărtate şi chiar un mileniu (Poetul, I). Are dreptate, dar cum altfel poţi să dai seama despre univers decât prin cunoaştere, prin stăpânirea unor mijloace gnoseologice, care nu se văd în versurile sale? De multe ori, în locul universului invocat, în locul plonjării în real, ca să dea seama de misterele existenţei preferă singurătatea, dialogul cu sine, gâlceava Eului cu firea. Stau de vorbă cu sufletul/ O neînţelegere între/ Materie şi spirit (Neînţelegere).
Nu spun că poetul este lipsit de resurse, ci de acea curiozitatea intelectuală, care să-i asigure îmbogăţirea fondul de resurse ca şi formarea acelui pat germinativ din care să răsară poezia. Asta i se poate reproşa poetului şi asupra acestui aspect ar fi cazul să insiste, dacă doreşte cu adevărat să atragă atenţia asupra lirismului său.
Altfel ce să spun? Multe din poeziile lui Florian Luca se resorb din vechiul mereu împrospătatul sentiment de dragoste, ele (poeziile) pot figura pe albumul adoratelor, cum se proceda pe vremea lui Th. Şerbănescu, dar autorul nostru nu cred c-a auzit despre el. Iată una, din cele multe risipite cu generozitate de autor în cele două volume masive editate de Editura Terra din Fcşani. Iar adorm singurătatea/ Pe o şoaptă de tăcere/ Trece seara, vine noaptea/ Eu îmi caut mângâiere...// Stelele pe cer se-arată/ Luna stă după un nor,/ Pe mine ades mă cată/ Cu iubire al meu dor...// Şi în ajutor îmi vine, cu o veste de iubire,/ Vestea este de la tine/ Iar m-aştepţi cu fericire...// (Vestea).
Creaţia literară şi cea lirică în special este o preocupare nobilă, care nu poate răsări din nimic, din pământ steril şi neîmbunătăţit cu substanţă activă, care să-i sporească fertilitatea. Iar această substanţă activă nu se găseşte decât în lecturi copioase, sistematice şi calofile, care pot optimiza demersul liric, îi pot adăuga la cheie bemoli ademenitori şi diezi metafizici.
Sigur, găsim, printre sutele de poezii - scrise într-o dispoziţie delirantă cu convingerea că este hărăzit de destin să înnobileze poezia şi simţirea omenească cu un lirism cald şi mandolinar – şi câteva irizări care pot fi reţinute ca semne care par să-l abiliteze pentru lirism. Dar sunt prea puţine, aleatorii şi nesusţinute în textul liric sau de o viziune sistemică. De unde Eminescu omologa, ca paradigmă pentru demersul liric binomul minte şi inimă, poetul din Vizantea nu pare interesat decât de termenul ultim al binomului. Poezia sa supralicitează afectul, pasiunea, sentimentul, emoţia, ceea ce nu e rău, doar că mijloacele şi cadrul de dispunere sunt elementare şi neconvingătoare.
Ar trebui ca cel puţin o perioadă de doi ani, poetul să-şi reprime tentaţia scrisului şi să facă o baie de lecturi sistematice – începând cu şaizeciştii şi continuând cu optzeciştii, nouămiiştii şi cu cei de după revoluţie. Sunt convins că după această trudnicie, dispusă în paralel cu lectura comentariilor critice înregistrate, va ajunge la altă opinie despre poezie şi despre condiţiile optimizării ei. Şi nu ascund că atunci, după acest intermezzo calofil, mi-ar place să mă reîntâlnesc cu poetul şi cu poezia lui.
Ionel NECULA – critic si istoric literar, membru Uniunii Scriitorului din România(USR)
Ionel Necula este din Tecuci și este colaborator al Ziarului de Vrancea
Citiți și:Ionel Necula, critic literar, despre ultimului roman al Doinei Popa, ”Luna de miere”;
O nouă prezenţă eseistică în peisajul vrâncean;
Cronică literară | O vrânceancă a scris biografia unicului cosmonaut român;
Emil Băicoianu, născut în Răcoasa - un destin de poet neîmplinit ;
Ştefania Oproescu şi fantasticul narativ
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Educație
Foto | Tradiții și valori ale neamului românesc la Festivalul concurs al elevilor de liceu „Vrancea, plai de dor”, ediția a X-a
De același autor
