Educație

Biserica negustorilor cazaclii din Odobești și începutul expansiunii ruse în spațiul românesc

Cătălin Mocanu
17 oct 2022 2230 vizualizări

La începutul acestei toamne, reputatul om de cultură vrâncean Romeo-Valentin Muscă a publicat, la Editura „Editgraph” din Buzău, un nou volum, intitulat „Biserica negustorilor cazaclii din Odobești”. Este o lucrare despre afacerile cu vin de Odobești din secolele XVIII-XIX, în timpul războaielor ruso-austro-turce, dar care surprinde cititorul prin ipoteza pe care o avansează:

„În timp ce mănăstirile erau distruse de lupte, iar țăranii trăgeau la car în locul animalelor de povară, la Odobești negustorii cazaclii pritoceau ridicarea unei biserici. Acest lucru nu ar fi fost posibil fără sprijinul armatei de ocupație, care se retrăsese oficial după 1774, dar un capăt de pod fusese deja amplasat în podgorie. Și mai grav, în timpul acestui război rușii și-au exprimat deschis pretențiile de a anexa Moldova și Valahia, impunându-se din 1774 ca protectori ai creștinilor. Probabil, dacă nu ar fi existat presiunea Imperiului Austriac, Rusia ar fi anexat cele două teritorii românești, pe care la un moment dat, diplomații ruși au dorit să le primească în schimbul despăgubirilor de război pe care otomanii le datorau. Iar pentru a liniști Austria, a fost acceptată anexarea de către Viena a nordului Moldovei (...)” (p. 37).Mai precis, o oficină, un „birou” al serviciilor de spionaj țariste în spațiul românesc aflat sub regim fanariot. Amplasarea lăcașului de cult în mijlocul viilor de la Odobești avea în avantaj și situarea pe hotarul care despărtea cele două Principate Române: „Odobeștiul se afla pe frontiera Țărilor Române, nu departe de raialele otomane de pe Dunăre, de unde negustorii luau mărfurile turcești și le transportau în Rusia. Nimeni nu putea ști mai bine decât negustorii mișcările trupelor Porții. Dacă astăzi ambasadele sunt în slijba negustorilor, atunci negustorii erau în slujba ambasadorilor, funcționând ca niște agenții de spionaj” (p. 11).

 Autorul arată că negustorii „cazaclii” intră în istorie în Evul Mediu. Contrar a ceea ce s-a crezut inițial – că au fost negustori de vinuri ruși sau cazaci -, autorul arată că erau „negustori români: moldoveni, valahi, la care se adăugau aromâni și greci, folosind ca limbă de comunicare greaca duceau vinul din Moldova și Valahia nu doar în cetățile cazacilor, ci și în teritoriile Ucrainei, stabilindu-și centrul afacerilor la Nejin, lângă Kiev, numit astăzi Nijîn” (p. 9).

 Paralela făcută de autor cu prezentul este absolut sustenabilă. Așa cum am arătat cu altă ocazie ( https://www.ziaruldevrancea.ro/proiecte/pe-urmele-istoriei/analiza-profesorului-de-istorie-vrancean-catalin-mocanu-in-zdv-12-invazii-rusesti-in-spatiul-romanesc.-pana-acum ), după tratativele ruso-turce eșuate de la Focșani și București (1772-1773), rușii îl silesc pe noul sultan Abdul Hamid I (1774-1789) să încheie tratatul de la Küčük-Kainarça (10/21 iulie 1774). Rusia obținea independența Crimeii tătărești, anexarea unor importante porturi la Marea Neagră, libertatea comerțului în bazinul pontic și accesul la Marea Mediterană, dar, mai ales, dreptul de a interveni în favoarea supușilor ortodocși din Imperiul Otoman. Rusia Țaristă motiva războaiele de expansiune ca fiind războaie de eliberare a popoarelor sud-est europene de sub tirania turcilor. În această situație, autorul arată cu îndreptățire că negustorii cazaclii, „Pentru a putea face comerț, aveau nevoie de acordul și sprijinul armatei țariste, care controla frontierele statelor ocupate, drumurile de legătură și mai ales vămile. Cum negustorii nu au frontiere nici azi, nu aveau nici atunci și «de voie, de nevoie» erau «ochiul și timpanul» ocupantului rus în zonele unde îi ducea negoțul” (pp. 10-11).

Biserica „cazacliilor” de la Odobești și-a început odiseea în timpul ocupației militare ruse din anii 1769-1774. În 1777 a fost terminată și afuncționat în primele trei decenii de existență ca mănăstire. În anul 1809, a devenit biserică de mir pentru cătunul Cazaclii, format din negustorii cazaclii și vierii (lucrătorii la vie) stabiliți în jurul său. După 1859, negustorii au plecat, afacerile cu vin nemaifiind rentabile, dar în biserica zidită de ei s-a slujit până la seismul din mai 1912, după care a fost închisă. În 1987, biserica a fost propusă spre demolare, dar a fost salvată de prăbușirea regimului comunist în decembrie 1989. În 2007 a fost preluată de către Primăria Odobești și trecută în inventarul public, iar din anul 2009 a devenit monument istoric, deși timpul și indiferența au degradat-o până la mutilare.

Romeo-Valentin Muscă argumentează convingător că biserica negustorilor de la Odobești, români în cea mai mare parte, a fost ea însăși românească, „pe care și rușii o puteau folosi atunci când staționau cu trupele de ocupație la Odobești și Grozești”(pp. 28-29). Concomitent, biserica de la Odobești „este semnul expansiunii rusești în teritoriile supuse Porții” (p. 31). Similitudinile cu evoluțiile anului 2022 în această zonă sunt frapante: „Războiul Rusiei contra Ucrainei din zilele noastre nu este decât o reluare a politicii țariste de anexare a teritoriilor, de ocupare a porturilor de la Marea Azov, de stăpânire a Crimeii și de controlare a Gurilor Dunării” (p. 32).Argumentează excelent, în acest sens, istoricul Serhii Plokhy, profesor de istoria Ucrainei la Harvard University, într-o lucrare apărută în 2017: „Majoritatea războaielor Rusiei au fost purtate în imediata vecinătate slav-răsăriteană, motivate și justificate de dorința de a fi succesorul legitim din punct de vedere politic, cultural și religios al statului medieval Rusia Kieveană și al patrimoniului său bizantin. Până și extinderea granițelor URSS către vest în al Doilea Război Mondial a fost adesea justificată prin trimiteri la domnitorii ruși și la faptele lor de vitejie. În pofida unei lungi istorii de expansiune imperialistă, viziunea Rusiei cu privire la «unirea tuturor vechilor provincii rusești», lansată în timpul domniei lui Ivan al III-lea, a devenit realitate doar pentru scurt timp, între 1945 și 1991 – mai puțin de jumătate de secol. În această perioadă, când s-a bucurat de statutul de superputere mondială, Moscova a putut să-și extindă aria de influență în extremitatea vestică a fostului stat kievean, populat cu precădere de slavi răsăriteni – Galiția ucraineană, Bucovina și Rutenia subcarpatică” (Serhii Plokhy, Imperiul pierdut. O istorie a naționalismului rus de la Ivan cel Groaznic la Vladimir Putin, Editura Litera, București, 2022, p. 9).

Pornind de la istoria acestei biserici, autorul face și o incursiune în istoria comunității de la Odobești din secolul al XVIII-lea până în prezent. Cu toate acestea, ideea că această ctitorie arată mai mult decât evlavia unor neguțători de vinuri îl însoțește pe cititor pe tot itinerariul spiritual al lecturării volumului: „Am apelat la date istorice colaterale pentru ca cititorul să înțeleagă cum niște negustori, de altminteri oameni pe drumuri, nu sedentari, au construit într-un sat unde existau deja trei lăcașuri de cult, o biserică, tocmai în perioada când armata țaristă stăpânea Moldova și Valahia” (p. 33).

Invit cititorul la o lectură agreabilă despre zorii Modernității în Viile Domnești de la Odobești!

Cătălin Mocanu


În lipsa unui acord scris din partea Ziarului de Vrancea, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi inseraţi vizibil link-ul articolului: #insertcurrentlinkhere

Ziarul de Vrancea  nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor din comentariile de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.
Ziarul de Vrancea doreste ca acest site sa fie un spatiu al discutiilor civilizate, al comentariilor de bun simt. Din acest motiv, cei care posteaza comentarii la articole trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
1. Sa se refere doar la articolul la care posteaza comentarii.
2. Sa foloseasca un limbaj civilizat, fara injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, daca acestea nu au legatura cu textul.
4. Username-ul sa nu fie nume de personalitati ale vietii publice sau parodieri ale acestora.
Autorul unui articol poate fi criticat pentru eventuale greseli, incoerenta, lipsa de documentare etc.
Nerespectarea regulilor mentionate mai sus va duce la stergerea comentariilor, fara avertisment si fara explicatii.
Abaterile repetate vor avea drept consecinta interdictia accesului la aceasta facilitate a site-ului.