Educație

Astăzi despre Vintilă Horia - diplomat, filosof poet și romancier român - sub presiunea campaniei de denigrare susținută de Guvernul român cu sprijinul comuniștilor francezi, refuză premiul „Goncourt” atribuit romanului „Dieu est né en exil”

Ziarul de Vrancea
18 dec 2020 955 vizualizări

Vintilă Horia (pseudonimul literar al lui Vintilă Caftangioglu, n. 18 decembrie 1915 (S.N. 31 decembrie), Segarcea – d. 4 aprilie 1992, Collado Villalba, Madrid, Spania) a fost un diplomat, eseist, filozof, jurnalist, pedagog, poet și romancier român, care a scris în special în limbile română și franceză, cunoscând consacrarea internațională după exilul său.

S-a născut în 1915, în localitatea Segarcea, județul Dolj - Oltenia. A început școala primară la Râmnicu Sărat și a terminat-o la București. A absolvit Colegiul Sfântul Sava. A studiat la Facultatea de Drept, în paralel cu cea de Litere și Filozofie.

Aidoma altor intelectuali români de calibru mondial cu traiectorii similare, Cioran, Eliade și Noica, Horia a fost atras de extrema dreaptă. A fost, timp de șase luni, cuzist și a colaborat în perioada 1937-1941 cu revista antisemită Sfarmă-Piatră.

În anii 1940 - 1945, când Vintilă Horia a locuit la Roma și Viena, a fost parte a diplomației românești, ca șef de cabinet la Ministerul Propagandei și, ulterior, atașat de presă la Roma. Reprezentarea la Roma a fost întreruptă în anii conducerii statului român de alianța dintre guvernul mareșalului Ion Antonescu și legionari. A revenit în diplomație, de data aceasta la Viena. Când România întoarce armele împotriva Germaniei (august 1944), Vintilă Horia și soția lui, Olguța (n. Teohari), sunt internați într-un lagăr german. La sfârșitul războiului, cei doi soți pleacă în Italia. Aici, Vintilă Horia îl cunoaște pe Giovanni Papini, scrie și publică în reviste italiene, dar situația economică grea a Italiei postbelice îl determină să plece mai departe, în Argentina (primăvara 1948). Va sta la Buenos Aires până în martie 1953, când se întoarce în Europa, și anume în Spania, unde are o activitate literară susținută și se face cunoscut.

În 1946, Tribunalul Poporului din România l-a condamnat în contumacie la 25 ani muncă silnică, pentru crime de război, în baza legii 312/1945, art 2: „s-au pus în slujba hitlerismului sau fascismului și au contribuit prin fapte proprii la realizarea scopurilor lor politice sau la aservirea vieții economice a țării în detrimentul intereselor poporului român”. Completul de judecată care l-a condamnat pe Vintilă Horia era format din: președinte: Alexandru Voitinovici; membri: 2 „judecători ai poporului”, 2 învățători, 1 muncitor CFR, 1 comerciant, 1 fost consilier la Camera de Muncă, 1 „judecător delegat”, 1 grefier, 1 acuzator public și unul singur magistrat. Fiica scriitorului, Cristina Horia, a inițiat o acțiune judiciară în vedera abolirii acestei sentințe emise de un tribunal politic de tip sovietic

Vintilă Horia a murit în anul 1992.

Premiul Goncourt

Dieu est né en exil

În noiembrie 1960, romanului lui „Dieu est né en exil” îi este atribuit Premiul Goncourt. Autorul, stabilit la Paris (între 1960-1964), respinge oferta ambasadei române de a intra în rolul de reprezentant al scriitorimii României comuniste. Guvernul român, cu sprijinul comuniștilor francezi, începe o campanie de denigrare a scriitorului, atribuindu-i - printr-un dosar falsificat - un trecut de legionar. Sub presiunea acestei campanii, Vintilă Horia refuză premiul Goncourt. Dar, conform regulamentului Premiului Goncourt nu poate fi anulat. El rǎmâne atribuit dar nedecernat. Romanul a fost distins în 1961 la Milano cu o medalie de aur (Medalla de Oro de „Il Conciliatore” - a se vedea Vintilă Horia, El despertar de la sombra, Madrid, Editora Nacional, 1967. Alte premii: “Bravo para loshombres que unem en la verdad”, Madrid (1972) și Premiul “Dante Aligheri, Florența (1981).

Vintilă Horia se întoarce în Spania în 1964, unde continuă să scrie, în spaniolă și în franceză.

Jurnalista de televiziune Marilena Rotaru realizează documentare despre Vintilă Horia în seria Memoria exilului românesc (1991-1996) și în Întoarcerea lui Vintilă Horia (2002).

Centenarul nașterii lui Vintilă Horia a fost sărbătorit în decembrie 2015 prin colocvii la Madrid, Craiova, Alba Iulia, Deva și prin lansări de carte la Segarcea, locul natal al scriitorului

Consiliului Local al orașului Segarcea (județul Dolj), prin Hotărârea nr. 60 din 27 noiembrie 2015, i-a atribuit titlul de cetățean de onoare - post mortem. La cererea Institutului Elie Wiesel, i s-a retras titlul la 10 februarie 2016.

Propaganda fascistă

În articolele sale publicate între anii 1937-1941, Vintilă Horia s-a remarcat prin elogiile aduse lui Benito Mussolini, Adolf Hitler, național-socialismului și fascismului în general. Totodată, a criticat în mai multe rânduri forma de guvernare democratică și a practicat un discurs instigator la ură împotriva evreilor în timpul Holocaustului, când aceștia erau supuși persecuției și exterminării sistematice.[13] După emigrarea sa în Argentina, în anul 1948, Vintilă Horia a fost redactor la ziarul neolegionar „România” și colaborator al ziarului „Însemnări”, editat de Radu Ghenea, legionar și apropiat al lui Corneliu Zelea Codreanu.

Opera literară

Romane

    Acolo și stelele ard, Ed. Gorjan, București, 1942.

    Dieu est né en exil, Fayard, Paris, 1960.

    Le Chevalier de la Résignation, Fayard, Paris, 1961.

    Les Impossibles, Fayard, Paris, 1962.

    La septième lettre. Le roman de Platon, Plon, Paris, 1964.

    Une femme pour l’Apocalypse, Julliard, Paris, 1968.

    El hombre de las nieblas, Plaza y Janés, Barcelona, 1970.

    El viaje a San Marcos, Magisterio Español, Madrid, 1972.

    Marta o la segunda guerra, Plaza y Janés, Barcelona, 1982.

    Persécutez Boèce, Lausanne, L’Age d’Homme, 1987.

    Un sepulcro en el cielo, Planeta, Barcelona, 1987.

    Les clefs du crépuscule, L’Age d’Homme, Lausanne, 1988.

    Mai sus de miazănoapte, Cartea Românească, București, 1992.

Nuvele

    El despertar de la sombra, Editora Nacional, Madrid, 1967.

    Informe último sobre el Reino H, Plaza y Janés, Barcelona, 1981.

    Moartea morții mele, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1999.

    El fin del exilio. Cuentos de juventud, Criterio Libros, Madrid, 2002.

Jurnale

    Journal d’un paysan du Danube, Table Ronde, Paris, 1966;

    Scrisori din Exil, vol.I si II, corespondența dintre Vintilă Horia și fratele său Alexandre Castaing (1972-1992), 2011, 350p.;

    Jurnalul unui fost sagetator, Ed. Vremea, București, 2015.

Eseuri

    Presencia del mito, Escelicer, Madrid, 1956.

    Poesía y libertad, Madrid, Ateneo, 1959.

    La rebeldia de los escritores soviéticos,Rialp, Madrid, 1960.

    Quaderno italiano, Pisa, 1962.

    Giovanni Papini, Wesmael-Charlier, Paris, 1963.

    Juan Dacio, Diccionario de los Papas. Prefacio de Vintila Horia. Editorial Destino, Barcelona 1963. (Juan Dacio este pseudonimul lui Vintilă Horia.)

    Platon, personaje de novela, Ateneo, Madrid, 1964.

    España y otros mundos,Plaza y Janés, Barcelona, 1970.

    Viaje a los Centros de la Tierra,Plaza y Janés, Barcelona, 1971.

    Pepi Sánchez,Prensa Española, Madrid, 1972.

    Mester de novelista,Prensa Española, Madrid, 1972.

    Encuesta detrás de lo visible, Plaza y Janés, Barcelona,1975.

    Introducción a la literatura del siglo XX. (Ensayo de epistemología literaria), Gredos, Madrid, 1976.

    Consideraciones sobre un mundo peor, Plaza y Janés, Madrid, 1978.

    Literatura y disidencia, Ed. Rioduero, Madrid, 1980.

    Los derechos humanos y la novela del siglo XX, Magisterio Español, Madrid, 1981.

    Mai bine mort decât comunist, Phoenix, București, 1990.

    Dicționarul Papilor, Editura Saeculum I.O., 1999.

Poezie

    Procesiuni, Ed. Pavel Suru, București, 1936.

    Cetatea cu duhuri, Ed. Pavel Suru, București, 1939.

    Cartea omului singur, Ed. Pavel Suru, București, 1941.

    A murit un Sfânt, Valle Hermoso (Argentina), 1952.

    Poesia romaneasca noua. Antologie, Colecția “Meșterul Manole”, Salamanca, 1956.

    Jurnal de copilărie, Fundația Regală Universitară Carol I, Paris, 1958.

    Viitor petrecut, Salamanca, 1976.

 


De la Wikipedia, enciclopedia liberă

 


În lipsa unui acord scris din partea Ziarului de Vrancea, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi inseraţi vizibil link-ul articolului: #insertcurrentlinkhere

Ziarul de Vrancea  nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor din comentariile de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.
Ziarul de Vrancea doreste ca acest site sa fie un spatiu al discutiilor civilizate, al comentariilor de bun simt. Din acest motiv, cei care posteaza comentarii la articole trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
1. Sa se refere doar la articolul la care posteaza comentarii.
2. Sa foloseasca un limbaj civilizat, fara injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, daca acestea nu au legatura cu textul.
4. Username-ul sa nu fie nume de personalitati ale vietii publice sau parodieri ale acestora.
Autorul unui articol poate fi criticat pentru eventuale greseli, incoerenta, lipsa de documentare etc.
Nerespectarea regulilor mentionate mai sus va duce la stergerea comentariilor, fara avertisment si fara explicatii.
Abaterile repetate vor avea drept consecinta interdictia accesului la aceasta facilitate a site-ului.