Astăzi despre: Ultimul fabulist autentic din literatura română: Grigore Alexandrescu. A fost membru în Comisia Centrală de la Focşani, căsătorit cu fiica spătarului Stamatin - întemnițat și marginalizat din cauza unei fabule
Grigore Alexandrescu (n. 22 februarie 1810, Târgoviște, Țara Românească – d. 25 noiembrie 1885 București, România) a fost un poet și fabulist român.
Angajat în armata naţională cu gradul de cadet de cavalerie, apoi praporgic. supraveghea, la Focşani, mişcarea vamală între cele două principate, Moldova şi Muntenia. În 1859, domnitorul Al. I. Cuza îl desemnează director şi apoi ministru ad-interim la Departamentul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, iar în 1860, membru în Comisia Centrală de la Focşani. Se căsătoreşte aici cu Raluca, fiica spătarului Stamatin.
S-a născut la Târgoviște, pe data de 22 februarie în anul 1810, în mahalaua Lemnului, fiind al patrulea copil al vistiernicului M. Lixandrescu. Rămâne orfan și sărac, dar de mic dovedește o inteligență deosebită și o memorie extraordinară. Învață greaca și franceza. A devenit elev la Colegiul Național „Sfântul Sava” din București, fiind coleg cu Ion Ghica. Face cunoștință cu Ion Heliade Rădulescu. Îi uimește pe toți prin talentul său poetic. Un timp va locui acasă la Heliade, care-i va publica prima poezie, Miezul nopții, în Curierul Românesc, urmată de elegia Adio. La Târgoviște.
O vreme a fost ofițer, dar a demisionat (1837). Din pricina unor scrieri (Anul 1840 și Lebăda și puii corbului) este întemnițat.
Lebăda odată-aflase
(Însă cum se întâmplase,
Nu pot să vă dau cuvânt)
Cum că într-un colţ de lume,
Într-un loc cu mare nume,
Şi pe un frumos pământ,
Nişte păsări osândite,
Corbi de câţiva ani numite,
În primejdie trăiesc.
Lebedele au din fire
O ciudată presimţire,
Care este dar ceresc.
Aşa, să le izbăvească,
Cu o râvnă părintească,
Ea plecă până în zori.
Ajungând într-o livede,
În culcuş de vulpe vede
Pui de corb nezburători,
Care într-o vizuină
Petrecea ca în grădină,
De-a lor soartă mulţumiţi.
Pasărea cea albă-ndată
Către dânşii se arată,
Zice: „Puilor iubiţi!
Soarta voastră e de milă:
Spuneţi cum pe voi în silă
Aici vulpea v-a adus?”
Corbuleţii în mirare
Răspund iute, râzând tare:
„Noi de voie ne-am supus.
Vulpe ce e, nu ştim spune,
Decât că năravuri bune
Acea damă arăta:
Că avea coadă pe spate,
C-al ei păr în galben bate
Şi că ochi lucioşi purta.
Ea când ne-a luat de-acasă,
Ne-a spus că la a sa masă
Are feluri de mâncări,
Că e prinţ de dobitoace,
Că pe noi va a ne face
Să ajungem la mari stări.
Ne-a mai spus că ne e rudă,
Că din vârsta cea mai crudă
Neamul nostru l-a iubit.
Ea, ca şi al nostru tată,
Că ne tragem ne arată
Din vulturul cel slăvit.
Şi adesea ne vorbeşte
Că din suflet se sileşte
A ne da slava dintâi.”
Lebăda strigă cu jale:
Sunteţi pe a morţii cale,
O, voi ai corbului fii!
Dar al vostru sec părinte
Cum nu şi-a adus aminte
Ceea ce i s-a-ntâmplat,
Când îşi părăsi locaşul
Şi din gură lăsă caşul,
Iar de vulpe înşelat?”
Puii nebăgând-o-n seamă:
„Cale bună-i zic, madamă,
Noi nu ştim ce ne vorbeşti.
Şi prin astfel de cuvinte,
Să ne scoţi acum din minte
Cam degeaba te sileşti.”
„Eu mă duc, lebăda zise,
Însă vouă vă sunt scrise
Multe rele să răbdaţi;
Căci prostia-vă cea mare,
Ca ş-a penii-ntunecare,
Nu se poate s-o spălaţi.”
A ocupat funcții mărunte. În 1848 e redactor al ziarului Poporul suveran. În ultimii 25 de ani de viață a fost marcat de alienare mintală.
A murit sărac la București în anul 1885. Vasile Alecsandri, într-o scrisoare trimisă din Paris lui Alexandru Papadopol-Calimah, deplângea nepăsarea față de cel mai de seamă fabulist român: „Moartea bietului Alexandrescu nu m-a mîhnit atît de mult (căci el era mort de mai mulți ani), cît m-a mîhnit nepăsarea generației actuale în privirea lui și uitarea în care căzuse renumele lui, odinioară strălucit.”
Activitatea literară
A debutat cu poezii publicate în Curierul Românesc condus de Ion Heliade Rădulescu. Poezia sa a fost influențată de ideile care au pregătit Revoluția din 1848.
Poet liric, scrie mai întâi meditații romantice, sub influența lui Lamartine. Tonul lor este extraordinar de fantastic. Cea mai reușită este Umbra lui Mircea. La Cozia (făcuse o călătorie în Oltenia, cu prietenul său, Ion Ghica).
Este ultimul fabulist autentic din literatura română, scriind circa 40 de fabule, în care adevărul este mascat, din cauza cenzurii autorităților (Câinele și cățelul, Boul și vițelul, Dreptatea leului, Vulpea liberală ș.a.).Lui Grigore Alexandrescu îi revine meritul de a fi consacrat în literatura română, ca specii literare autonome epistola, meditația și satira. A tradus din Lamartine și Byron.
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Grigore Alexandrescu (22.II1810, Târgovişte – 25.XI.1885, Bucureşti), poet. Provenea dintr-o familie de mici boieri scăpătaţi:tatăl, Mihai Lixăndrescu, sameş şi vistier, mama, Maria (n. Fusea), cu înaintaşi pomeniţi în documentele vremii lui Constantin Brâncoveanu. A copilărit la Târgovişte;era un hoinar visător şi ruinele vechii curţi domneşti îi hrăneau himerele. La dascălul Rafail, împreună cu Vasile Cârlova, a învăţat greaca modernă, apoi „elinică”, în şcoala lui Mitilineu. Având o memorie prodigioasă, putea reproduce scene din Sofocle şi Euripide, îl ştia pe de rost pe Anacreon.
În 1827, orfan de ambii părinţi, vine la un unchi în Bucureşti;este elev în clasa de literatură de la şcoala franceză a lui J. A. Vaillant şi leagă acum o prietenie pe viaţă cu Ion Ghica. Citeşte pe Voltaire, Boileau, Montesquieu, Lamartine şi începe să scrie. În „Curierul românesc”, la 6 martie 1832, Heliade-Rădulescu îi tipărea prima poezie, Miezul nopţii, prezentându-l ca pe „un alt Young ieşit din ruinurile Târgoviştii”, iar la sfârşitul anului, tot prin grija acestuia, îi apărea primul volum, Eliezer şi Neftali, cuprinzând traducerea poemului în proză cu acest titlu al lui Florian şi câteva poezii originale. În 1833, se numără printre membrii Societăţii Filarmonice, „soţietate literară pentru cultura limbii”, dar având şi un program politic.
Poetul era găzduit când de Tache Ghica, tatăl lui Ion Ghica, când de Heliade, când de I. Câmpineanu. Pentru a dobândi o situaţie mai sigură, intră în armata naţională cu gradul de cadet de cavalerie, apoi praporgic. O vreme va supraveghea, la Focşani, mişcarea vamală între cele două principate, Moldova şi Muntenia. Demisionează în 1837 şi se întoarce la Bucureşti, în casa prietenului său Ion Ghica. În 1838 îi apare un nou volum, Poezii ale d. Gr. Alecsandrescul. Poate îndrăznelile fabulistului, poate poemul Anul 1840fac ca Alexandrescu, care nu participase la complotul, din octombrie 1840, împotriva domnitorului Alexandru D. Ghica, să fie închis pe trei luni. În arest lucrează la o versiune a tragediei Meropaa lui Voltaire (tipărită în 1847). Este eliberat datorită intervenţiei lui Ion Ghica. În 1842, cei doi vor vizita mănăstirile de pe valea Oltului. Roadele literare ale acestei călătorii vor fi cele mai bune poezii ale lui Alexandrescu (Umbra lui Mircea. La Cozia, Răsăritul lunii. La Tismana, Mormintele. La Drăgăşani) şi un Memorial de călătorie, singura sa scriere în proză. La Iaşi, în 1842, vede lumina tiparului Poezii, ediţie completă, sub îngrijirea lui Alexandru Donici.
Domnitorul Gheorghe Bibescu, care ţinea să treacă drept un mecena al artelor, oferă poetului protecţie. E numit şef la „masa a doua a jelbilor”, la Postelnicie (Secretariatul Statului), apoi serdar şi, în 1846, paharnic. În tipografia lui C. A. Rosetti şi E. Winterhalder îi apare în 1847 volumul Suvenire şi impresii, epistole şi fabule. În 1848, era printre redactorii gazetei revoluţionarilor munteni, „Popolul suveran”. Trezind suspiciuni, este scos din postul pe care îl ocupa la Secretariatul Statului. În 1850, Barbu D. Ştirbei, fratele lui Gheorghe Bibescu, îl numeşte director la Arhivele Statului. Între 1852 şi 1857, lucrează în Comisia Documentală. E înălţat la rangul de clucer;devine în 1854 director al Eforiei Spitalelor Civile. La invitaţia lui Ion Ghica, porneşte într-o călătorie prin Siria şi Palestina. În 1859, domnitorul Al. I. Cuza îl desemnează director şi apoi ministru ad-interim la Departamentul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, iar în 1860, membru în Comisia Centrală de la Focşani. Se căsătoreşte aici cu Raluca, fiica spătarului Stamatin.
În iunie 1860, poetul dă semne de alienaţie mintală. Boala îl va chinui, cu intermitenţe, până la sfârşitul vieţii. Ediţia definitivă, alcătuită de autor în 1863, Meditaţii, elegii, epistole, satire şi fabule, cuprindea şi Memorial de călătorie. A. este obligat să se retragă din viaţa publică;îi apar sporadic producţii neconcludente. Pentru fiica sa, Angelina, a tradus din Ed. Laboulaye Poveşti albastre(1872). În 1882 „Cimpoiul” îi tipărea traducerea primelor trei cânturi din Ierusalimul eliberatde Torquato Tasso.
Opera
Primul poet român, precedând în aceasta pe Eminescu, la care actul de a scrie este resimţit ca vocaţie şi posibilă împlinire de sine, a fost Alexandrescu. Dacă, până la el, poezia era chemată să dea glas numai simţământului (erotismul, iubirea de patrie), acum devine vocea unei conştiinţe, iar poemul — un scenariu care pune în discuţie, uneori stângaci, cu patetism însă, valorile sub semnul cărora omul există. Confesiunea intimă (apetitul ei i-a fost deschis de lectura romanticilor:Lamartine, Byron) tinde spre adevărul trăirii, chiar dacă, uneori, fundalul nocturn, decorul ruinelor, gestul damnării sunt invocate convenţional (Miezul nopţii). Tristeţea în faţa nestatorniciei fericirii (motivul central al liricii lui Alexandrescu, nu străin de modelele de circulaţie în epocă, cel lamartinian în primul rând, însă susţinut de o înclinaţie temperamentală depresivă şi alimentat de circumstanţe ale vieţii ce nu au răspuns nevoii sale de ocrotire şi stabilitate) e dublată de o percepţie de ordinul generalului. Alexandrescu încearcă acea amărăciune ce intră în condiţia umană supusă erodării în trecerea de neoprit şi este, înainte de Eminescu, un poet al timpului şi al suferinţei de a fi:„Al meu suflet se-nalţă pe aripi d-un foc sfânt / în zboru-i se rădică la poarta de vecie / Căci nici o legătură nu are pe pământ”. Totodată, confesiunea sa se deschide către marile porniri şi motivaţii altruiste existente în om, însoţindu-se de denunţarea falsului, în morală şi politică. Aşa se face că poetul e autor de solilocvii şi elegii, dar deopotrivă de satire şi fabule.
Despărţită în registre antitetice, creaţia sa se dovedeşte, în fond, rodul aceleiaşi trăiri romantice, ce nu poate accepta lumea decât în formula idealităţii ei. Structurii lui Alexandrescu, înclinat spre reflecţia gravă, îi răspunde formula lirică a meditaţiei, în tensiunile căreia îşi găsesc expresia neliniştile conştiinţei şi, dramatică, speranţa. Se simt aici necesitatea lăuntrică a unui reazem al certitudinilor, nostalgia unei coerenţe a valorilor morale (Candela:„Atunci creştinu-acela, cu fruntea în ţărână / Dar cu otrava-n buze, şi cu fierul în mână, / Umilit ca să-nşale şi blând ucigător, / Tronul dumnezeirei cum va putea să-l vază, / Când la un semn puternic se vor clăti cu groază / Cerurile-aşezate pe polurile lor?”).
Pe străvechea temă ubi sunt, el depăşeşte obişnuitele glose în spiritul vanitas vanitatumprin naturaleţea cu care monologul interior lasă suspendate dilemele ivite din zigzagul interogaţiilor:iluzia şi speranţa alternează, fără tranziţie, cu certitudinile lucidităţii şi gândul morţii (Meditaţie, Cimitirul, Suferinţa:„La umbră, -n întuneric, gândirea-mi se arată / Ca tigrul în pustiuri, o jertfă aşteptând, / Şi prada îi e gata… De fulger luminată, / Ca valea chinuirei se vede sângerând”).
În „cursele vicleneşti” ale vieţii, dragostea nu aduce decât înseninări trecătoare (Eliza, Reveria, Aşteptarea). Le urmează curând tristeţea despărţirii şi accentuarea singurătăţii (Suferinţa). Inferioară altor orientări ale poeziei sale, erotica se menţine graţie unei anumite candori a mărturisirii, la care participă uneori şi stângăciile de expresie.
O semnificaţie singulară are în contextul întregii creaţii a poetului Anul 1840, în care se pot descifra germenii caracterelor esenţiale ale poeziei lui:reflexivă, cetăţenească, satirică. În tonul ei se împletesc rezonanţele profetice şi de odă, vibrând de încredere, cu accentele patetice ale meditaţiei romantice sau cu desfăşurări vehemente, slujite de o ironie caustică şi amară. Confruntarea dintre nădejdea care renaşte mereu şi scepticismul niciodată pe de-a-ntregul dizolvat dă tensiune interioară poemului şi, în acelaşi timp, face din Anul 1840o imagine a sufletului omenesc surprins în impulsurile sale contrarii. Dincolo de filosofia tonică, a încrederii în viitor, tabloul prezentului, dominat de degradare şi fals, prevesteşte prin virulenţă satirică Scrisorileeminesciene şi atinge, pe alocuri, chiar dezgustul obosit al Glossei. Ecourile îndoielilor şi temerilor „de-mbunătăţiri rele”, proiectate asupra viitorului, dau o ardoare aparte dialogului (rămas deschis, suspendat) speranţă-scepticism:„Ce bine va aduce o astfel de schimbare? / Şi ce mai rău ar face o stea, un cornet mare, / Care să arză globul ş-ai lui locuitori! / Ce pasă bietei turme, în veci nenorocită, / Să ştie de ce mână va fi măcelărită / Şi dacă are unul sau mulţi apăsători?”
Când se întoarce spre trecut, poetul se opreşte asupra paginilor de istorie înnobilate de sângele eroilor căzuţi pentru libertate. Virtuţile strămoşeşti acuză, prin contrast, prezentul degradat moraliceşte, meschin. Capodopera genului este Umbra lui Mircea. La Cozia, sinteză originală între lirismul de atmosferă şi cerebralitatea monologului interior. Alexandrescu nu cultivă notaţia în sine, ci valorile ei de atmosferă. Ambianţa crepusculară, propice visării şi reflecţiei, alunecarea în fantastic, ritmica timpului sunt sugerate prin sonoritate şi imagine. În Mircea cel Bătrân, poetul salută vitejia şi gloria străbună, dar raţiunea refuză exaltarea şi redimensionează conturul unei vârste a faptei războinice strălucite, prin comparaţie cu izbânzile progresului:arta, ştiinţele, vieţuirea înfrăţită a naţiilor în pace. Totuşi sugestia de impasibilă clepsidră cosmică, de mecanică oarbă a universului domină şi, prin ea, poemul vădeşte virtualităţi eminesciene.(historia.ro)
Lebăda odată-aflase
(Însă cum se întâmplase,
Nu pot să vă dau cuvânt)
Cum că într-un colţ de lume,
Într-un loc cu mare nume,
Şi pe un frumos pământ,
Nişte păsări osândite,
Corbi de câţiva ani numite,
În primejdie trăiesc.
Lebedele au din fire
O ciudată presimţire,
Care este dar ceresc.
Aşa, să le izbăvească,
Cu o râvnă părintească,
Ea plecă până în zori.
Ajungând într-o livede,
În culcuş de vulpe vede
Pui de corb nezburători,
Care într-o vizuină
Petrecea ca în grădină,
De-a lor soartă mulţumiţi.
Pasărea cea albă-ndată
Către dânşii se arată,
Zice: „Puilor iubiţi!
Soarta voastră e de milă:
Spuneţi cum pe voi în silă
Aici vulpea v-a adus?”
Corbuleţii în mirare
Răspund iute, râzând tare:
„Noi de voie ne-am supus.
Vulpe ce e, nu ştim spune,
Decât că năravuri bune
Acea damă arăta:
Că avea coadă pe spate,
C-al ei păr în galben bate
Şi că ochi lucioşi purta.
Ea când ne-a luat de-acasă,
Ne-a spus că la a sa masă
Are feluri de mâncări,
Că e prinţ de dobitoace,
Că pe noi va a ne face
Să ajungem la mari stări.
Ne-a mai spus că ne e rudă,
Că din vârsta cea mai crudă
Neamul nostru l-a iubit.
Ea, ca şi al nostru tată,
Că ne tragem ne arată
Din vulturul cel slăvit.
Şi adesea ne vorbeşte
Că din suflet se sileşte
A ne da slava dintâi.”
Lebăda strigă cu jale:
Sunteţi pe a morţii cale,
O, voi ai corbului fii!
Dar al vostru sec părinte
Cum nu şi-a adus aminte
Ceea ce i s-a-ntâmplat,
Când îşi părăsi locaşul
Şi din gură lăsă caşul,
Iar de vulpe înşelat?”
Puii nebăgând-o-n seamă:
„Cale bună-i zic, madamă,
Noi nu ştim ce ne vorbeşti.
Şi prin astfel de cuvinte,
Să ne scoţi acum din minte
Cam degeaba te sileşti.”
„Eu mă duc, lebăda zise,
Însă vouă vă sunt scrise
Multe rele să răbdaţi;
Căci prostia-vă cea mare,
Ca ş-a penii-ntunecare,
Nu se poate s-o spălaţi.”
Citiși și:
Foto | Informații explozive despre cel mai valoros fabulist român, Grigore Alexandrescu, și legăturile sale cu Focșaniul
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Educație
